Scriitorul care n-a fost intimidat de Tolkien(timp de citire: 20 minute)

Am vorbit și vom mai vorbi în cadrul acestei rubrici despre autori care, citindu-l pe Tolkien, au vrut să scrie și ei ceva asemănător. De data asta însă a venit rândul unuia care, cunoscând îndeaproape opera lui Tolkien, s-a decis să scrie cu totul altceva. Este vorba despre canadianul Guy Gavriel Kay (n. 1954), cel căruia îi datorăm forma finală a Silmarillionului lui J.R.R. Tolkien, dar și cincisprezece romane proprii, majoritatea în genul fantasy istoric (deși el unul urăște această categorisire a cărților lui).

Guy Gavriel Kay

Am povestit în ultimul articol din seria dedicată Silmarillionului cum a ajuns Kay, la numai 20 de ani și student la filosofie, să îl ajute pe Christopher, fiul lui Tolkien, să facă ordine în maldărul de note, variante și modificări lăsate în urmă de părintele său. (Unele povestiri din cadrul Silmarillionului a avut, de-a lungul vieții lui Tolkien, nouă sau zece variante.) A fost o muncă singuratică și secretă, într-un hambar din spatele unei case aflate la opt mile de Oxford, unde l-a avut ca tovarăș cel mai adesea pe Christopher și uneori și pe Humphrey Carpenter, biograful lui Tolkien. Dacă alții s-ar fi simțit poate intimidați de amploarea universului căruia părintele Stăpânului inelelor i-a dedicat toată viața sa, pe Kay scufundarea în opera lui Tolkien pare să-l fi motivat să scrie. În primul rând, a explicat el, a descoperit că este capabil de o concentrare pe care nu și-o bănuia. Apoi, după cum a declarat într-un interviu pentru The Guardian: „(…) am învățat o mulțime despre falsele începuturi în scris. Afli că marile opere au capitole dezastruoase, că marii scriitori recunosc că nu merge-așa. Ei ajung acolo scriind și rescriind, trudind și făcând greșeli și, în cele din urmă, dacă acorzi timp și răbdare, se poate ajunge la ceva bun. Asta a fost o lecție foarte, foarte timpurie pentru mine, în timp ce studiam materialele lui Tolkien: că nu rezultă instantaneu ceva magnific. A fost o lecție extrem de importantă și încă este.”

Înțelegând că Stăpânul inelelor și Silmarillion nu izvorâseră subit dintr-o minte genială, ci erau produsul a o mulțime de strădanii și poticneli, Kay n-a mai fost intimidat de Tolkien – deși îl socoate drept unul dintre cei mai buni autori de fantasy ai secolului trecut – și nici de ideea de a scrie. Mai mult, primul său roman a reprezentat „o declarație”, spune el, adresată atât lui Tolkien, cât și imitatorilor lui.

The Summer Tree

Nu era însă chiar atât de neintimidat încât să treacă imediat la fapte. Se socotea prea necopt. S-a întors la studii, înscriindu-se la Drept. Îl terminase și era… scenarist de docudrame judiciare când s-a apucat, în sfârșit, de scris. Prima lui tentativă de roman a fost ceva picaresc, cu Europa ca fundal. Editurile la care l-a trimis l-au refuzat cu toatele, cerându-i însă următoarea lui lucrare. Aceasta a fost The Summer Tree (1984), prima parte a trilogiei The Fionavar Tapestry. Celelalte două romane care o alcătuiesc sunt The Wandering Fire și The Darkest Road (1986).

Regele Arthur și mașina de scris cu umlaut

The Fionavar Tapestry este un fantasy de tip portal. Cinci studenți ai Universității din Toronto, Kevin, Paul, Dave, Kimberly și Jennifer, află cu surprindere că acela pe care îl știu drept profesorul Lorenzo Marcus este de fapt Loren Silvercloak, un mag din tărâmul magic Fionavar. Silvercloak le spune că e însărcinat să îi aducă în lumea lui, ca oaspeți la aniversarea a 50 de ani de domnie a regelui Ailell al Brenninului. Unul dintre eroi se pierde în timpul transferului, iar ceilalți patru se pomenesc amestecați într-o intrigă complicată și descoperă că nu au fost invitați aici din întâmplare, având de jucat un rol în marea confruntare ce urmează.

Aflăm că există o divinitate supremă, Țesătorul, care țese viețile tuturor într-o mare tapiserie, și marele său dușman, Rakoth Maugrim, care, venind din afara țesăturii nu are un fir în ea și nu poate fi ucis. (La fel cum, la Tolkien, Morgoth nu putea fi distrus. Și divinitatea lui supremă, Iluvatar, nu țesea, ci compunea o muzică, având tot atâtea teme câte fire sunt într-o tapiserie, și muzica era Creația însăși. Remarcăm asemănările, nu?) Cu o mie de ani în urmă, toate popoarele și-au unit forțele și, într-o mare bătălie, l-au învins pe Maugrim și l-au înlănțuit sub un munte. Dar acum muntele scuipă foc și dușmanul e gata să se elibereze. Orice asemănare cu Sauron și Muntele Osândei nu e întâmplătoare. Și mai avem și Lios Alfar sau elfii luminii, pe care, ni se spune, Maugrim îi urăște cel mai tare. (Cam cum îi ura Morgoth pe elfi, să zicem?) Iar pe el îl slujesc Svart Alfar, elfii întunecați, niște creaturi pocite și pline de ură. În fine, și asemănările pot continua. Dar, după cum ne explică autorul, Fionavar este cea dintâi dintre lumi, iar toate legendele și întâmplările din celelalte sunt doar reflecții ale acesteia, deci ia de-aici, Tolkien!

Kay spune că a conceput Fionavar ca pe o „declarație de principii” față de faptul că domeniul fantasy fusese „abandonat de scriitorii ambițioși în favoarea celor care produceau pe bandă scrieri imitative, din motive pur comerciale”. O fi avut dreptate: agentul său a vândut The Summer Tree numai în baza primelor șapte capitole, deci trebuie să-i fi dat pe editori pe spate.

Deși Kay niciodată nu dă nume, se referă, în mod evident, la pleiada de imitatori ai lui Tolkien. Trilogia sa este totodată o declarație și în raport cu Tolkien, despre care Kay consideră că s-a concentrat prea mult pe miturile nordice, lăsându-le la o parte pe cele celtice, care sunt și ele o parte importantă a imaginarului lumii.

Tigana

Ca urmare, Fionavar este un fantasy cu de toate: se simt și influențele lui Tolkien, dar avem și Vânătoarea Sălbatică și copacul Yggdrasil din mitologia nordică, sacrificiul lui Odin atârnat de copac, divinități ale pădurii de inspirație celtică sau irlandeză. Conceptul de vrăjitor și de familiar al său a fost înlocuit cu conceptul de… sursă, adică o altă persoană, legată de el, din care magul își trage puterile când face magie (idee care va fi reluată și în Tigana, următorul său roman). Avem și… legenda lui Arthur, ivită pe neașteptate cu începere din cel de-al doilea roman al seriei, The Wandering Fire, când aflăm că Jennifer este de fapt Guinevere. Și, odată cu asta, nici ceilalți membri ai triunghiului amoros nu întârzie să-și facă apariția, adăugând un nou fir în tapiserie.

Îndrăgostit de legendele arthuriene, despre care poate vorbi pe larg, Kay a decis să mute niște accente: Guinevere nu este o femeie necredincioasă, ci îi iubește atât pe Arthur, cât și pe Lancelot. (Lancelot este dragostea ei, dar Arthur reprezintă aspirația ei spre noblețe, explică Kay.) Iar tensiunile dintre Arthur și Lancelot nu sunt provocate de încălcarea datoriei feudale de către Lancelot când i-a sedus soția lui Arthur, ci de încălcarea prieteniei dintre cei doi. Condamnați să repete această poveste în toate lumile, cei trei nu mai speră la o șansă se a rupe blestemul. În plus, lui Kay i-a venit ideea să transforme mitul reîntoarcerii regelui (regele doarme un somn magic, gata să se trezească atunci când poporul său va avea nevoie de el) într-o ispășire pentru păcatele sale.

„La ananghie, sună la 911 și eroul va răspunde! Unicul moment când ești de față este când se produce o criză periculoasă, violentă, distructivă. În plus, ca parte a legendei așa cum ne-a fost ea transmisă, Arthur nu ajunge să vadă finalul acestor conflicte. M-am pomenit gândindu-mă că asta nu este o binecuvântare. Asta este o povară, o datorie, o răspundere”, a explicat Kay.

După umila mea părere, toate cele de mai sus alcătuiesc o tapiserie cam peticită, pentru că nu se potrivesc foarte armonios la un loc. (Și cred că asta ar fi fost și părerea lui Tolkien, bazându-mă pe reproșurile pe care i le-a adus lui C.S. Lewis pentru ghiveciul magic din Narnia, dar despre asta – când îi va veni rândul lui Lewis.) Povestea e salvată de aventurile care se țin lanț: sunt foarte multe fire epice care te țin cu sufletul la gură.

Merită menționat că autorul a scris primul roman din serie într-o vacanță în Creta. Scria șapte zile pe săptămână, la o mașină de scris cumpărată de la piața de vechituri din Atena. „Avea umlaut-uri (cele două puncte care apar deasupra unor vocale în limba germană – n.a.) și acesta este motivul pentru care în Fionavar sunt personaje care au umlaut-uri în nume, fiindcă, dacă tot erau acolo, de ce să nu le fi folosit”, povestește Kay. Cea de-a doua carte a seriei a fost scrisă în Noua Zeelandă. Nu știm unde a scris-o pe a treia.

Tigana și virajul către fantasy-ul istoric

După succesul cu Fionavar, editura i-a cerut să vadă la ce mai lucra și Kay a trimis prima jumătate din Tiganaⁱ, un roman a cărui acțiune, deși situată într-o lume imaginară, este inspirată din situația orașelor-state italiene din perioada Renașterii: mai multe state vorbind aceeași limbă, împărtășind aceeași credință, ba chiar și aceeași cultură, dar despărțite de orgoliile conducătorilor lor trecători. Ca urmare, sunt pradă ușoară dinaintea invadatorilor: vrăjitorii Brandin din Ygrath și Alberico din Barbadior. Cel dintâi este regele Ygrath-ului, iar cel de-al doilea vrea să fie regele Barbadiorului și este convins că drumul lui către tron trece prin peninsula Palma, cu cele șapte state ale eiⁱⁱ.

Cel mai rău este lovită Tigana, a cărei armată are ghinionul de a-l ucide pe fiul lui Brandin. Îndurerat, acesta nu se mulțumește să distrugă statuile, templele și orice ține de identitatea ei, ci, prin magie, șterge Tigana din memoria tuturor, cu excepția locuitorilor ei. Nimeni altcineva nu mai ține minte că a existat și nici nu-i mai poate auzi numele când este rostit, căci Brandin este decis ca amintirea Tiganei să piară odată cu acei locuitori ai ei aflați în viață în momentul aruncării vrăjii.

Desigur, există oameni care luptă pentru eliberarea statelor lor de sub tirania celor doi vrăjitori și ei trebuie să treacă peste orgoliile personale și peste dușmăniile istorice și să conlucreze. Kay ne poartă prin toate taberele, înfățișându-ni-le și cu bune, și cu rele și făcându-ne să înțelegem că lucrurile nu pot fi separate întotdeauna în alb și în negru. Brandin, de exemplu, este un ins tiranic, dar este capabil de noblețe, de iertare și îndărătul fațadei sale severe se ascunde o capacitate imensă de a iubi. De fapt, pedeapsa exagerată și nedreaptă – în fond armata Tiganei își apăra țara de invazie, așa cum era și firesc – e provocată tocmai de marea iubire pe care i-o purta fiului său.

În postfața uneia dintre ediții, chiar aceea tradusă în română, Kay spune că ideea ștergerii totale a identității unei țări i-a venit văzând o fotografie a liderilor Partidului Comunist din Cehoslovacia, editată după Primăvara de la Praga din 1968. În varianta „de după”, unul dintre lideri dispăruse, înlocuit de o plantă într-un ghiveci. „Persoana lipsă – care făcuse parte dintre rebelii învinși – nu numai că fusese ucisă, ci și ștearsă din înregistrări”, povestește el. De altfel, într-un interviu Kay a declarat că a primit scrisori de la cititori din statele est-europene, care i-au spus că au regăsit în carte diverse aspecte din istoria țărilor lor. Tigana a devenit așadar o carte despre memorie, în toate sensurile: ce important este să nu uiți, dar și faptul că uneori a te agăța cu încăpățânare de o amintire, fie ea a unui fiu sau a unei țări este distructiv, și nu doar în plan personal.

Când le-a prezentat romanul editorilor săi, aceștia s-au panicat. „Tigana i-a speriat. Și eu eram îngrozit, pentru că mă aflam la mijlocul cărții. Știam că era riscant, deosebit de riscant. Era atipică în raport cu ceea ce făcea literatura fantasy la finele anilor ‘80. Era o ruptură de ceea ce făcusem eu până atunci”, povestește el. Ca să facă într-un fel o legătură, Kay l-a pus pe Brandin să-i relateze iubitei sale, Dianora, despre o credință conform căreia există mai multe lumi și unele sufletele se nasc de mai multe ori, în diferite asemenea lumi, până când, în cele din urmă, renasc în „Finavir sau Finvair”, lumea cea mai apropiată de locul unde trăiesc zeii.

Până la urmă, i-au publicat romanul și nu le-a părut rău. De acum, cu o excepție, romanele lui Kay (care declară că urăște seriile infinite) devin standalone, chiar dacă unele întâmplări se petrec în colțuri diferite ale aceleiași lumi, concomitent sau la distanță de câteva zeci sau sute de ani. Toate împărtășesc câteva caracteristici: cadru inspirat din istoria reală, magie folosită minimalist, foarte mult accent pus pe evoluția personajului principal și multă atenție acordată personajelor secundare.

Kay spune că, deși citește cu plăcere romane istorice, și chiar o admiră pe Hilary Mantel, (autoare tradusă și la noi, la editura Literaⁱⁱⁱ), el unul se simte mai în largul lui nefolosind personalități istorice reale. Pentru că le respectă prea mult și nu și-ar putea permite să spună că știe care a fost patul preferat al lui Abraham Lincoln sau că ar cunoaște totul despre El Cid, eroul Spaniei (sursa de inspirație pentru Rodrigo, despre care se va vorbi imediat). În plus, situarea acțiunii într-o lume imaginară îi permite să asocieze evenimente care în realitate au fost mai depărtate în timp, cum ar fi domnia împăratului Iustinian (Valerian în The Sarantine Mosaic) cu revolta iconoclastă a bizantinilor.

Cu această rețetă, Kay a explorat Provența medievală în vremea Cruciadei Albigensiene (A Song for Arbonne, 1992), Spania pe timpul luptei dintre creștini și mauri (The Lions of Al-Rassan, 1995), Bizanțul lui Iustinian (în duologia The Sarantine Mosaic, 1998 – 2000), invadarea Angliei de către vikingi (The Last Light of the Sun, 2004), China imperială (în Under Heaven, 2010 și în River of Stars, 2013), decăderea Bizanțului și ascensiunea Imperiului otoman (Children of Earth and Sky, 2016), iarăși, Italia renascentistă (A Brightness Long Ago, 2019) și politicile complicate din jurul Mediteranei pe vremea când era încă principala mare și pivotul comercial și politic al Orientului și Occidentului (All the Seas of the World, 2022).

Despre toți, cu înțelegere

Un alt fir călăuzitor este infinita încredere în bunătatea umană care emană din poveștile spuse de Kay. Întotdeauna există o mână întinsă, cineva dispus să arate înțelegere, blândețe sau compasiune, o trăsătură care să reabiliteze aproape pe oricine în ochii cititorului, chiar dacă în final asta nu salvează personajul de dreapta judecată pe care o merită. Concubina regală arivistă care a constituit inspirația pentru Pământul iubit de zei^iv (Under Heaven) devine la Kay o tânără curajoasă care încearcă să ascundă decrepitudinea împăratului pe care-l iubește. De un tratament asemănător se bucură Teodora, soția lui Justinian, împăratul Bizanțului, devenită în The Sarantine Mosaic împărăteasa Alixana.

The Lions of Al-Rassan

Culmea e atinsă în The Lions of Al-Rassan, inspirată din strădaniile spaniolilor de a-i alunga pe mauri din Peninsula Iberică. Aici îi cunoaștem pe Rodrigo Belmonte și pe Ammar ibn Khairan, aflați, după cum și numele ne-o indică, în tabere adverse. Cei doi ajung să se admire reciproc și între ei înflorește prietenia, dar fiecare este „campionul” poporului său. Ca urmare, când se ajunge la un conflict deschis între națiuni, cei doi se văd siliți să se dueleze, un duel pe viață și pe moarte, care va decide, practic, ce armată este victorioasă. Numai unul poate pleca viu de pe câmpul de luptă și, într-adevăr, numai unul pleacă. Kay a declarat în repetate rânduri că nu-i place să omoare personaje, dar că un autor nu are încotro, pentru că, de la un punct încolo, „ar fi necinstit să nu moară anumite figuri și ar fi la fel de superficial să omori pe cineva numai ca să șochezi”.

Dar adevărata miză a cărții, una dintre cele mai bune ale lui Kay, este că, până se ajunge la această confruntare, cititorul nu numai că îi cunoaște pe cei doi și apreciază prietenia dintre ei, dar află și despre familiile lor, despre lumea pe care o apără, așa că, până când cei doi pornesc către locul confruntării, ajungem să știm foarte bine ce se pierde odată cu fiecare dintre ei și cât de multă suferință va rezulta, indiferent cine va fi câștigătorul.

Pământul iubit de zei

Nu numai personajele principale sunt nuanțate. Personajele secundare sunt tratate cu aceeași grijă: nu ca apariții meteorice, create numai preț de trei-patru rânduri, ci ca persoane cu o viață a lor și cu un rol de jucat. Este cazul cerșetorului neînsemnat care o ajută pe Ploaie de Primăvară în Pământul iubit de zei sau al majordomului rigid din același roman, care își descoperă vocația în plin război. Aceste apariții conferă bogăție cărților lui Kay. Deși uneori, cum este cazul în The Last Light of the Sun, autorul pare decis să-i prezinte cititorului CV-ul amănunțit al fiecărui hangiu, străjer sau căruțaș cu care se încrucișează eroii, inclusiv ce i se întâmplă după ce „iese” din povestire, și procedeul devine obositor, distrăgând prea des cititorul de la firul principal al acțiunii.

Scriitorul care nu crede în magie

De altfel, Kay se definește ca un „character driven author” (un autor a cărui acțiune este concentrată în jurul personajelor și al evoluției lor, nu al intrigii), interesat mai degrabă cum reacționează oamenii puși în niște situații dificile, cu sau fără magie implicată. Ce învață, cum se schimbă și cum evoluează raporturile dintre ei. Poate tocmai de aceea călătoria este unul din motivele care apar cu insistență în opera lui. Cei cinci studenți sunt transportați în Fionavar. Crispin, un artist talentat în arta mozaicului este chemat din îndepărtata Varena în Sarantium, ca să creeze un mozaic pentru împărat. Străin în țară străină, Crispin va descoperi că la curtea Sarantiumului arta este, mai întâi de toate, politică. (Prilej cu care aflăm multe despre arta mozaicului, ce reprezentări erau permise și interzise, dar și despre cursele de care, un sport roman continuat în Bizanțul care a fost sursa de inspirație a lui Kay pentru seria Sarantine; aflăm inclusiv despre strategiile echipelor de care pe teren și cum îi momeau în tabăra lor pe bucătarii echipei adverse, dar și despre luptele de stradă dintre susținătorii diverselor „partide”: Verzii versus Albaștrii.)

În Pământul iubit de zei (Under Heaven), Tai, un soldat brav, dar neexperimentat în materie de intrigi este silit să călătorească până în capitala Kitaiului (China) pentru a îi oferi personal împăratului două sute de cai celești. Caii sunt un dar primit de Tai de la inamic, însă sunt genul de dar pe care în Kitaiul imperial un om nu poate să-l păstreze și să mai doarmă în siguranță. (Mai multe despre Pământul iubit de zei și un scurt interviu prin e-mail cu Guy Gavriel Kay, cu prilejul lansării cărții sale în România, găsiți aici, pe blogul meu.) În A Song for Arbonne, Blaise, un mercenar din Gorhaut, devotat lui Corannus, zeul războiului, ajunge în Arbonne, o societate condusă de femei, care o adoră pe zeița-mamă, Rian.

Kay admite că îi place tehnica „peștelui scos din apă”: un personaj smuls din lumea lui și adus în alta, nefamiliară. Căci, odată cu eroul, cititorul este inițiat și el în universul în care se desfășoară acțiunea. Apoi, călătoria exterioară a eroului este dublată de călătoria interioară; la Kay, a călători este totuna cu a te schimba, așa cum probabil și era cazul în realitate într-o lume feudală unde diferențele culturale nu erau ceva despre care aflai de la televizor și de pe Facebook. Călătoria, ruperea din context, este, să ne amintim, și soluția la care a recurs Kay ca să-și scrie primele două romane.

Un lucru care li se reproșează uneori scrierilor lui este că nu sunt chiar fantasy pentru că, după trilogia Fionavar, magia apare mai mult în fundal. El însă spune că magia nu este obligatorie în fantasy. „Fantasy-ul este definit într-o manieră cam mărginită în zilele noastre. Întinderea și granițele genului, a ceea ce poate el face, sunt mult mai ample decât se tinde a se crede. Eu văd magia ca pe un posibil element care îi este disponibil scriitorului atunci când povestea o sugerează sau o cere. Nu este componenta definitorie a genului.”

Întrebat la un moment dat ce ar vrea să fie scris pe piatra lui de mormânt, Kay a zis, în glumă: „A făcut oamenii să plângă.” Vă invit în lumile lui (în caz că mai e cineva care nu s-a prins, este unul dintre autorii mei preferați) ca să stabiliți singuri dacă a reușit sau nu.

SURSE:

• https://brightweavings.com/interview-with-alison-flood-for-the-guardian/
• https://brightweavings.com/rambles/
• https://web.archive.org/web/19991004002337/http://www.eventhorizon.com/sfzine/chats/transcripts/040899.html
• https://d.lib.rochester.edu/camelot/text/interview-with-guy-gavriel-kay
• https://www.cbc.ca/books/guy-gavriel-kay-on-what-his-tombstone-will-say-1.4048139

NOTE: