O introducere
Deși nu a fost publicată în timpul vieții lui J.R.R. Tolkien, Silmarillion – sau ceea ce avea să devină după numeroase rescrieri Silmarillion – a fost prima dintre creațiile sale, precedând cu mult Hobbitul și Stăpânul inelelor. Mai toți știm că Tolkien a creat Stăpânul inelelor în tranșee, în primul război mondial, și știm greșit. De fapt, în perioada aceea autorul nu se gândea deloc la Frodo și Aragorn și nici la Bilbo, Gandalf sau Torin, ci la Eärendil și Lúthien și Morgoth, primele cărămizi în jurul cărora avea să se închege Silmarillion, istoria elfilor și a Pământului de Mijloc înainte de bătălia finală cu Sauron. Cât despre scris în tranșee… nici vorbă. Tolkien, un supraviețuitor al bătăliei de pe Somme, spune în scrisorile lui că a lucrat mai ales în perioada când era fie în spital, fie în permisie, în toamna lui 1916. Primele semințe ale universului său fantastic fuseseră plantate însă de prin 1914. A continuat să lucreze la el efectiv toată viața, modificându-l și rafinându-l și lăsându-l neterminat la moartea sa. Varianta pe care o cunoaștem noi, publicată în 1977, a fost asamblată de fiul autorului, Christopher Tolkien, cu ajutorul lui Guy Gavriel Kay, devenit ulterior un autor respectat în domeniul literaturii fantasy.
Despre toate astea vom mai vorbi când vom ajunge la fiecare poveste în parte. Deocamdată, un mic Who’s who: cine sunt personajele cu adevărat importante din mulțimea de divinități, soiuri de elfi, familii elfești, oameni etc.
Știu că pe mulți începutul cărții i-a descurajat, dar cine are răbdare să treacă de primele capitole, care pot părea prea aride și încărcate cu prea multe nume de creaturi și seminții, va descoperi adevărate comori. Dramă, aventură, lupte, blesteme ce se întind pe generații, mari eroisme și mari ticăloșii, un conflict care străbate ca un fir roșu cea mai mare parte a acestei istorii, totul relatat într-un limbaj poetic și sumbru diferit de Hobbitul și chiar și de Stăpânul inelelor. Precum o coroană – poate a lui Morgoth, despre care se va vorbi aici – montura uneori obositoare a unui univers încărcat de locuri și genealogii nu întotdeauna relevante conține adevărate nestemate pe care un iubitor de fantasy nu le poate ignora decât spre paguba sa.
Personaje importante în universul Silmarillion
Fëanor și Finwë și Finrod? Finarfin, Fingolfin și Felagund? Manwë și Olwë și Varda și Yavanna? Noldori și teleri și vanyari? Să facem puțină odine și să vedem cine-i cine și, mai ales, cine merită ținut minte și cine nu.
Divinități
Illúvatar. E zeitatea supremă, cel care a creat totul. Lumea lui Tolkien se întrupează dintr-un cântec cântat de Illuvatar cu ajutorul ainurilor, existând întâi ca viziune și abia apoi căpătând formă concretă.
Ainurii. Primele creații ale lui Illúvatar, spirite fără trup, echivalentul îngerilor, parte din corul Creației sale.
Valarii. Acei ainuri care, îndrăgostiți de imaginea creației lui Illúvatar, s-au întrupat, coborând în lume și ajutând la concretizarea ei, făcând copacii, apa, munții, animalele etc. după cum le-a cântat Illúvatar. Dacă el e proiectantul, ei sunt inginerii. Soarta lor este legată de a lumii și nu pot reveni în planul lui Illúvatar decât odată cu pieirea ei. Asemeni zeilor Olimpului, ei nu locuiesc în planul astral, ci pe pământ, într-un loc numit Valinor (cei mai mulți).
În total sunt șapte valari și șapte valiere (doamnele zeițe). Fiecare are un rol, dar importanți în poveste sunt:
Manwë, șeful celorlalți „zei”. Domnul văzduhului și al păsărilor, cel mai măreț dintre ainuri cu o singură excepție.
Mandos. Îngrijește Casele Morților și primește spiritele celor uciși. E înzestrat cu cunoașterea viitorului. În sălile sale se opresc sufletele elfilor.
Ulmo. Domnul apelor. Îi iubește pe oameni și pe elfi și îi ajută adesea.
Restul divinităților nu prea contează pentru poveste, în sensul că, deși fiecare are contribuția lui importantă la facerea lumii, nu se amestecă în desfășurarea ulterioară a evenimentelor. În general, valarii sunt niște zei tare cumsecade, care nu îi silesc pe Copiii lui Illúvatar să facă nimic ce nu vor, chiar când din faptele lor rezultă numai nefericire.
Maiarii. Spirite mai prejos în rang decât valarii și, ca urmare, slujitori ai lor. Singura importantă este Melian, care se îndrăgostește de elful Thingol, dându-i naștere lui Lúthien, „cel mai frumos dintre Copiii lui Illúvatar”. Unele spirite – nu ni se spune dacă maiari sau nu – vor intra în păsări și în copaci, dând naștere vulturilor lui Thorondor și enților, păstorii copacilor.
Ăia răi.
Nu există poveste fără personaje negative și aici tatăl tuturor relelor este…
Melkor/Morgoth. „Cel mai măreț dintre ainuri” și „egalul lui Manwë în gândurile lui Illúvatar”, Melkor are parte de o Cădere luciferică, provocată de propriul său orgoliu. Mai întâi încearcă să cânte altceva decât Illúvatar, dar… cu blândețe, acesta îi demonstrează că și tema rebelă făcea parte din marele Său cântec. Apoi, văzând lumea creată de Illúvatar, Melkor își dorește să o stăpânească și nu se dă înapoi de la nicio ticăloșie. Mai întâi inventează cutremurele și vulcanii, iar când apar elfii pe lume încearcă să-i învrăjbească cu valarii. De la un moment dat, fărădelegile îi pocesc înfățișarea, la început frumoasă, și devine cunoscut de toți drept Morgoth, „Dușmanul Întunecat al Lumii”, nume pe care i-l vor da elfii după ce se vor convinge de ticăloșia lui.
Sauron. O fi greu să ni-l imaginăm ca subaltern al cuiva, dar așa a început. Este un maia, un spirit aflat inițial în slujba lui Aulë (divinitatea stăpână pe toate materiile din care e făcut pământul), dar atras de promisiunile lui Morgoth. „De la niciuna dintre faptele lui Melkor Morgoth în Arda şi din niciuna din muncile sale cele mari sau din lucrările sale Sauron n-a lipsit, cât despre ticăloșia acestuia, a fost mai mică decât a stăpânului său doar din pricină că, pentru multă vreme, n-a trudit pentru sine, ci i-a slujit altuia”, spune despre el Tolkien[i].
Seminții
Arda, pământul, a fost făurit pentru a fi stăpânit de Copiii lui Illúvatar. Ei sunt de două soiuri:
Elfii sau Întâii Născuți sau quendii. Apar pe Pământul de Mijloc după ce valarii au terminat de transpus în practică viziunea lui Illúvatar. Sunt cei după înfățișarea cărora se inspiră valarii când își iau trupuri. Illúvatar a decretat că elfii „vor fi cele mai minunate dintre toate făpturile pământene” și le-a dăruit frumusețea și talentul de a crea frumusețe. Ei nu mor „decât dacă sunt uciși ori îi macină durerea (…); vârsta nu le împuținează forțele, fără doar atunci când vreunul dintre ei obosește sub povara celor zece mii de secole; iar când mor, se strâng în sălile lui Mandos, în Valinor, de unde poate că se vor întoarce vreodată.”
Oamenii sau Născuții După sau atanii. Apar pe lume la mult timp după elfi. Illúvatar nu le-a hărăzit darul frumuseții, ci pe al curiozității, care-i va împinge mereu înainte. Ei mor de-adevăratelea şi părăsesc lumea și nimeni nu știe unde se duc. Moartea lor este un dar al lui Ilúvatar însă, spune Tolkien, „Melkor şi-a aruncat umbra asupra acestui dar, sortindu-l întunecimii și preschimbând în rău ceea ce era bun, iar speranța în teamă.”
Gnomii. În mod ironic, deși nu au fost creați de Illúvatar, ei au fost primii care au apărut pe Pământul de Mijloc. Căci Aulë nu a mai avut răbdare să apară elfii, dornic fiind să-și împărtășească învățăturile cuiva. Ca urmare i-a meșterit într-o peșteră, în ascuns de toată lumea, pe cei Șapte Părinți ai gnomilor. Bine-nțeles că Illúvatar știa, așa că i-a permis lui Aulë să-i păstreze, spunându-i însă că nu pot ieși pe pământ înaintea Copiilor săi. Ca urmare, au fost scufundați în somn până după venirea elfilor.
Hobiții. Nimeni, nici măcar Tolkien, nu știe când au apărut, ci numai că la un moment dat erau deja acolo, trăind neobservați, dar tihniți pe Pământul de Mijloc.
Elfii
La un moment dat, din prea multă dragoste, valarii i-au chemat pe elfi să părăsească Pământul de Mijloc și să vină să locuiască alături de ei în Valinor. Indiferent de numeroasele neamuri elfești născocite de Tolkien, de fapt singura împărțire care chiar contează e asta:
– elfii care au ajuns în Valinor
– elfii care au rămas lângă mare
– elfii care s-au oprit pe drum
Mai sunt și aceia care n-au plecat deloc, refuzând să asculte chemarea valarilor.
Ca personaje, importanți cu adevărat pentru poveste sunt Fëanor, Thingol, Turgon, Finrod Felagund, Lúthien și Elwing. Și cei șapte fii ai lui Fëanor, în special Celegorm și Curufin (niște nemernici) și Maedhros (cel mai onorabil dintre ei). Așa că nu vă îngrijorați dacă nu îi țineți minte pe toți, în principiu ăștia sunt cei pe care trebuie să-i urmăriți.
Primele trei cărămizi sau Marile Povești
Este interesant de remarcat că această parte, panteonul și creația lumii, Tolkien le-a elaborat abia în 1919-1920. Geneza o fi ea începutul Silmarillionului, dar este un adaos târziu. Inițial au existat trei fire narative, cărămizile în jurul cărora și-a construit ulterior universul. Numite Marile Povești și listate ca atare de Tolkien într-o epistolă din 1948, ele sunt: Căderea Gondolinului (contopită ulterior cu Povestea lui Eärendil), Povestea lui Beren și Lúthien și Copiii lui Hurin. Primele lor semințe au apărut în 1914-1916 și în prima lor formă erau destul de diferite de ceea cunoaștem noi astăzi. Despre fiecare dintre ele și despre influențele care le-au dat naștere vom vorbi pe rând în articolul următor, cu mențiunea că nu sunt singurele povești demne de luat în seamă din Silmarillion.
Date importante
– 1916 – în spital, bolnav de febra tranșeelor, Tolkien începe să scrie Căderea Gondolinului, prima poveste explicit situată în universul pe care îl va crea
– 1917 – tot într-un spital scrie prima versiune a poveștii lui Lúthien
– 13 octombrie 1918 – e declarat inapt pentru serviciul militar pentru șase luni. Între timp, războiul se termină. Pe lângă faptul că i-au permis să scrie, bolile și spitalizările frecvente e posibil să-i fi salvat viața.
– 1937 – publică Hobitul
– se apucă de lucru la Stăpânul inelelor
– 1954 – 1955 – Stăpânul inelelor este publicat, împărțit în trei volume din cauza lungimii sale
– 2 septembrie 1973 – Tolkien moare la 81 de ani
– 1974 – 1975 – Christopher Tolkien și Guy Gavriel Kay fac ordine în Silmarillion
– 1977 – apare Silmarillion, reușind performanța uimitoare de a deveni bestseller, a fi făcut praf de majoritatea criticilor și a câștiga premiul Locus pentru cel mai bun roman fantasy (în anul următor).
[i] Toate citatele sunt din Silmarillion, editura RAO, ediția din 2007, traducere Irina Horea.
