Iată-ne ajunși la a treia parte a seriei de articole despre Silmarillion, unde vom afla care a fost până la urmă soarta nestematelor, ce pariu a pus Tolkien cu C.S. Lewis și cum și-a exorcizat obsesia sa pentru Atlantida în scris. PLUS: Cancanuri din lumea elfilor. N-o să crezi cine cu cine se înrudește! (Sper că v-ați lăsat momiți de click-bait!)
CĂDEREA GONDOLINULUI
Fall or Gondolin
Cum a fost scrisă: După cum spuneam în primul articol al acestei serii, Căderea Gondolinului a fost prima poveste scrisă de Tolkien în universul care urma să devină, după zeci de ani de muncă, Pământul-de-Mijloc cu istoria sa cu tot. A lucrat la ea în toamna lui 1916, când fusese trimis în spital de pe front, suferind de febra tranșeelor, iar în 1920 era suficient de mulțumit de rezultat ca să o citească în cadrul Clubului de Eseistică al Colegiului Exeter. Din minuta clubului se poate afla că era, cum de altfel știm, scrisă în stilul lui William Morris (vezi articolul anterior) și că lupta dintre bine și rău era descrisă „foarte plastic și într-o manieră uimitoare”. În varianta finală, deși rămâne o tragedie, Căderea Gondolinului a ajuns să ocupe semnificativ mai puțin loc și să aibă mai puțină forță decât povestea lui Beren și Lúthien sau cea a lui Túrin Turambar, poate și pentru că este împrăștiată prin toată cartea (în fragmente din capitolele XV, XVI, XVIII și XX, abia capitolul XXIII tratând practic subiectul cuceririi orașului).
Povestea: Dar ce este Gondolinul și de ce este atât de trist că a căzut? Un răspuns ar fi că este ultimul dintre cele trei mari orașe ascunse durate de elfi pe Pământul-de-Mijloc. Nargothrond și Doriath (locul de baștină al lui Lúthien) au fost deja cucerite. Gondolinul rezistă – spre îngrijorarea lui Morgoth -, pentru că e rupt de lume. Conducătorul său, elful Turgon, l-a construit „într-un inel de munți înalți și prăpăstioși, unde nici o ființă vie nu ajungea, numai vulturii lui Thorondor”. Nimeni cu excepția locuitorilor lui nu știe unde se află, iar străinii care ajung acolo nu mai pot pleca, pentru a nu-i dezvălui dușmanului poziția cetății. Mai mult, pentru că vulturii veghează, Morgoth nu-și poate trimite iscoadele să vadă ce se petrece pe acest tărâm.
Turgon este fiul unuia dintre frații vitregi ai lui Fëanor (făuritorul silmarililor) și face parte dintre elfii pe care Fëanor i-a abandonat, dând foc corăbiilor ca să nu împartă Pământul-de-Mijloc cu ei. (Tot așa, orientativ, Galadriel este verișoară-sa; tatăl ei este regele elfilor care s-au întors din drum, decizând să rămână în Valinor. În general, în Silmarillion Galadriel apare abia ici și colo și nu joacă un rol important, fiind un adaos târziu, menit să facă legătura cu Stăpânul inelelor.) Înfruntând multe piedici, Turgon își conduce totuși poporul către Pământul-de-Mijloc și valarul Ulmo, divinitatea apelor, îi arată locul unde să-și ridice cetatea ascunsă, prevenindu-l însă să nu se atașeze prea tare de ea. Nu e menită să dureze, „deși îi va ține cel mai îndelung piept lui Morgoth”. Turgon însă se dovedește la fel de slab ca unchiul său vitreg, Fëanor. Așa cum acela nu a putut renunța la silmarili, nici el nu va putea renunța la lucrarea sa: înalță o cetate asemeni Tirionului, orașul clădit de elfi după sosirea în Valinor, inclusiv cu o replică a Copacilor dintâi, și, bine-nțeles, când va veni momentul să o părăsească, nu va putea. Construcția durează 52 de ani, după care nimeni nu-i mai vede pe Turgon și pe supușii săi vreme de 350 de ani, până la ghinionista Bătălie a Lacrimilor Fără Număr, când mulți elfi de seamă își află sfârșitul în încleștarea cu Morgoth.
Earendil ajuns în Tirion – Ted Nasmith – sursa foto – One Wiky to Rule Tgem All
Sfârșitul Gondolinului vine mână în mână cu salvarea. Doi frați războinici dintr-un neam omenesc prieten al elfilor, Húrin și Huor, urmăriți de orci ajung în apropierea orașului ascuns și Thorondor și vulturii săi îi duc pe sus în Gondolin. Turgon îi primește bine, căci așa îi ceruse Ulmo, vom vedea mai târziu de ce. După un an printre elfi, cei doi frați îi cer voie să plece, spunând că ei, fiind aduși de Thorondor, oricum nu știu cu adevărat drumul către cetatea ascunsă. Turgon se lasă înduplecat.
Húrin, tatăl nefericitului Túrin Turambar, devine astfel ținta lui Morgoth. Luat prizonier, refuză să-i dea orice amănunt despre Gondolin, chiar dacă astfel atrage asupra casei sale blestemul lui Morgoth, după cum s-a văzut în povestirea Copiii lui Húrin (din articolul trecut). Când s-ar părea că Húrin nu mai are nimic de pierdut, Morgoth îl eliberează, contând pe faptul că, neavând unde să se ducă, va încerca să ajungă în cetatea ascunsă. Și, într-adevăr, Húrin ajunge până în regiunea de unde fusese luat de Thorondor și acolo îl strigă pe Turgon. Temându-se de un vicleșug al dușmanului, Turgon nu-i dă drumul în cetate prietenului său de odinioară… dar Morgoth a aflat măcar în ce regiune a Pământului-de-Mijloc se afla orașul ascuns. Este unul dintre cele mai sfâșietoare pasaje din Silmarillion și scris cu o economie de mijloace uimitoare, fără cuvinte mari. Să nu fie atât de lung, l-aș cita pe tot aici.
Huor, celălalt frate care a văzut splendoarea Gondolinului, are o soartă diferită. El moare în Bătălia Lacrimilor Fără Număr, dar nu înainte de a-i spune lui Turgon: „Îți spun acestea, Domnia ta, cu vederea dinaintea morții; aici ne vom despărți pentru totdeauna (…), dar din Domnia ta și din mine va răsări o nouă stea.” Și într-adevăr, după o serie de peripeții pe care vă recomand să le citiți, fiul lui Huor, Tuor, ajunge în Gondolin cu o solie de la Ulmo, care îi cere lui Turgon să părăsească orașul și să vină pe malul mării. Dar, îndrăgostit de frumusețea cetății sale și sigur pe secretul existenței ei, Turgon refuză. Amintindu-și însă de profeția făcută de Huor, i-o dă de soție lui Tuor pe fiica sa, Idril Cerebrindal.
Tuor ajunge în Gondolin, ilustrație de Ted Nasmith – sursă foto – tolkiengateway
E a doua însoțire între un om și o elfă, cea dintâi fiind a lui Beren cu Lúthien, iar a treia, desigur, a lui Aragorn cu Arwen, mult mai târziu. În general, lui Tolkien îi plac grupările de câte trei: trei silmarili, trei cetăți secrete ale elfilor, trei momente când elfii se măcelăresc unii pe alții din pricina silmarililor, trei prietenii legendare om-elf (Beren – Finrod, Túrin – Beleg, Elendil – Gil-Galad), trei căsătorii elf-om etc.
Numai că acum Morgoth știe unde să stea de pază cu orcii săi. Iar când îl ia prizonier pe elful Maeglin Privire Ageră, cel îndrăgostit fără speranță de Idril, acestuia nu-i trebuie mult ca să trădeze intrarea ascunsă către Gondolin. Și astfel, după o luptă care este efectiv expediată într-un singur paragraf, Gondolinul cade și Turgon e strivit de zidurile pe care atâta le-a iubit. Tom Shippey, autorul lucrării The Road To Midddle-Earth, susține că lui Tolkien nu-i plăcea să scrie scene violente și să creeze personaje negative și că se codea cât putea înainte să le pună pe hârtie. Ba chiar încerca să reabiliteze pe cât putea unele personaje (sigur, nu pe Morgoth și Sauron). Acum că am dat peste afirmația asta, privind retroactiv și mie începe să mi se pară că așa este.
Idril, care era însă o ființă prevăzătoare, pusese să se construiască o a doua cale de acces secretă în Gondolin și pe acolo fuge alături de soțul ei, de o mână de supraviețuitori și de copilul celor doi, Eärendil. Și așa a căzut Gondolinul. Poate n-ar fi trebuit să spun povestea cu atâtea detalii, dar, fiind împrăștiată în atâtea capitole, am zis că e mai bine să o adun la un loc, poate ajută pe cineva care se aventurează la citirea Silmarillionului. Oricum, merită notat că în 1918 Christopher Tolkien a publicat o carte de sine stătătoare cu titlul The Fall of Gondolin (așa cum mai înainte publicase o variantă extinsă a poveștii lui Túrin, Copiii lui Húrin.)
REGĂSIREA VALINORULUI ȘI SFÂRȘITUL SILMARILILOR
Cum a fost scrisă: Și acum ajungem la Eärendil, care, după cum scriam în primul articol al acestei serii, a fost scânteia care a declanșat tot procesul de creație. Până la urmă, după ce a pornit în 1915 de la întrebarea „Cin’ să fie Eärendil?” și l-a distribuit în rolul unui marinar aflat departe de casă sau al luceafărului dimineții, autorul a păstrat ambele idei și l-a făcut și salvatorul elfilor pe deasupra.
Povestea: Eärendil este pe jumătate elf și pe jumătate om. „Frumos peste poate era Eärendil, chipul îi era scăldat de o lumină din ceruri venită, având el frumusețea şi înțelepciunea eldarilor, și voinicia și temeritatea oamenilor din străvechime; sunetul mării îi susură în urechi și-i stăruia în inimă, ca și tatălui său.” Ajuns la maturitate, se căsătorește cu Elwing, nepoata lui Beren și a lui Lúthien, aflată în posesia silmarilului luat de Beren de la Morgoth. Părinții lui Elwing au murit după ce fiii lui Fëanor au încercat să le smulgă silmarilul, urmând jurământul cu care îi legase tatăl lor și devenind autorii celei de a doua măcelăriri a elfilor de către elfi. Deși e fericit cu soața sa și are doi copii, Elrond (da, acel Elrond) și Elros, Eärendil își dorește mai presus de orice să găsească drumul spre Valinor și să obțină iertarea valarilor. Nicio corabie trimisă de elfi spre Apus nu s-a mai întors, dar asta nu-l descurajează. Cât timp e el plecat pe mare, fiii lui Fëanor, rămași între timp doar patru, cer din nou silmarilul de la Elwing și, fiind refuzați, săvârșesc „ultima și cea mai sângeroasă răpunere a elfilor de către elfi”. Elwing însă scapă și se aruncă în mare cu silmarilul la gât, iar Ulmo o transformă într-o mare pasăre albă, astfel încât să-și poată afla calea în zbor către soțul ei. Împreună, găsesc țărmurile Valinorului și Eärendil obține iertarea pentru elfi, cărora li se permite să se întoarcă alături de valari, stabilindu-se pe insula Tol Eressëa. Mai întâi însă valarii și elfii rămași alături de ei pornesc către Pământul-de-Mijloc unde, după o bătălie sângeroasă, îl înfrâng pe Morgoth și-i iau ultimii doi silmarili. Morgoth este azvârlit prin Poarta Nopții în Nimicnicia Fără Timp și cu asta rolul lui în poveste se încheie.
Fiii lui Fëanor, rămași numai doi, Maedhros și Maglor, cer din nou silmarilii. N-au nicio dorință s-o facă, dar n-are cine să-i dezlege de jurământ, căci au jurat pe Illúvatar, divinitatea supremă. Reușesc să fure fiecare câte un silmaril, dar o sfârșesc prost, Maedhros aruncându-se cu nestemată cu tot într-un „hău plin de foc”, iar Maglor azvârlind-o pe a lui în mare.
MĂRIREA ȘI DECĂDEREA NÚMENORULUI
Povestea: Oamenii care au luptat alături de elfi în bătălia finală împotriva lui Morgoth sunt recompensați: valarii ridică de pe fundul apelor o insulă numai pentru ei, între Pământul de Mijloc și Valinor. Aici, númenoreenii – sau dúnedainii, cum îi vom ști noi din Stăpânul inelelor – își întemeiază un regat splendid. Ei înșiși sunt mai asemănători cu elfii decât cu oamenii și, deși nu i-au putut scuti de moarte, care era darul făcut de Illúvatar omenirii, valarii le-au dăruit o viață lungă și ferită de boli, în care moartea vine ca o mare oboseală. Númenoreenii sunt conduși de descendenții lui Elros, căci fiii lui Eärendil, Elrond și Elros cei cu sânge amestecat, au avut șansa să aleagă dacă vor să aibă soarta elfilor sau pe a oamenilor. Elrond alege să fie elf (dar nu pleacă pe Tol Eressëa, ci rămâne în regatul condus de elful Gil-Galad pe Pământul-de-Mijloc), iar Elros alege o soartă de muritor. (Ca un mic cancan din lumea elfilor, Elrond o ia de nevastă pe fiica lui Galadriel. Deci Galadriel e soacra lui Elrond și bunica lui Arwen, iar Arwen e stră-strănepoata lui Lúthien, în timp ce Aragorn este ultimul urmaș în viață al spiței lui Elros, fratele lui Elrond.)
Scufundarea Numenorului în viziunea lui John Howe – sursa foto – tolkiengateway
Dar, firește, fiind în natura omului să vrea mai mult, în curând númenoreenii vor și ei nemurirea. Degeaba li se spune că darul lui Illúvatar nici valarii nu-l pot schimba. Bănuindu-i pe elfi că vor nemurirea numai pentru ei, încep să îi urască. În fisura existentă se insinuează Sauron, rămas de capul lui acum că Morgoth a ieșit din joc. El îi păcălește pe elfii din Eregion să făurească Inelele Puterii. Pe toate; toate inelele, indiferent la cine au ajuns în final, sunt făcute de făurarii elfi, cu excepția aceluia Unul, făurit de Sauron în secret. Când și-l punea pe deget putea să vadă tot ce vedeau purtătorii celorlalte inele și le putea influența voința. Numai că, imediat ce și-a pus inelul în deget, elfii l-au simțit și le-au lepădat pe ale lor. (În mod ironic, unul dintre cei păcăliți este nepotul lui Fëanor, Celebrimbor.)
Sauron caută altă cale de atac: se lasă luat prizonier de númenoreeni, dar în numai trei ani ajunge, prin vorbele sale iscusite și înfățișarea sa frumoasă, sfetnicul regelui númenorean Ar-Pharazôn și-l convinge să atace Valinorul. Rezultatele sunt spectaculos de proaste, căci Illúvatar, divinitatea supremă, care a asistat până acum la toate nenorocirile fără să intervină, se decide să intre în scenă, nimicind insula Númenor, care e înghițită de mare cu poporul ei cu tot. Mânia lui Illúvatar modelează tot uscatul, așa că Valinorul nu mai e de găsit, deși elfii pot în continuare să se retragă acolo. Corăbiile oamenilor însă descoperă că, oricât de departe ar naviga, se întorc de unde au plecat.
Din acest dezastru scapă o mână de númenoreeni, cei care rămăseseră prieteni cu elfii în ciuda uneltirilor lui Sauron. În frunte cu Elendil și cu fiii lui, Isildur și Anarion, ei ajung pe Pământul-de-Mijloc și înființează regatele Gondor și Arnor. Cât despre Sauron, scapă, dar, ca și Morgoth mai înainte, sluțenia sufletului îi schimbă trupul și de acum nu va mai putea păcăli pe nimeni cu înfățișarea sa.
Cum a fost scrisă: Conform lui Tom Shippey, povestea Númenorului a luat formă prin anii ‘30, ca urmare a unei provocări adresate de prietenul său, C. S. Lewis, (care încă nu scrisese Narnia; apropo, lui Tolkien nu-i plăcea Narnia deloc, dar mai multe despre asta când vom vorbi despre C. S. Lewis). Tolkien însuși relatează într-o scrisoare mai târzie că, într-o bună zi, Lewis ar fi zis: „Tollers, în povești există atât de puține lucruri care ne plac, încât mă tem că va trebui să încercăm să scriem noi înșine unele.” Ca urmare, cei doi au căzut de acord ca Lewis să scrie o poveste despre călătoria în spațiu, iar Tolkien, una despre călătoria în timp. Rezultatul a fost că Lewis a scris Out of the Silent Planet (publicată în România cu titlul Departe de planeta tăcută la editura Logos în 1995), care avea să devină prima carte din trilogia Ransom. Tolkien a scris o poveste numită The Lost Road, în care doi călători în timp, tată și fiu, ajung în Númenor exact în momentul sfârșitului său și descoperă mitologia din Silmarillion. (Inițial, Tolkien voia să prezinte istoria Pământului-de-Mijloc ca pe o pre-istorie a lumii noastre. Cu alte cuvinte, și noi suntem în poveste, ceea ce trăim acum fiind vremea omului, de după retragerea completă a elfilor; n-a mai apucat însă să facă și conexiunile astea, dar poate de acea Tol Eressëa se mai cheamă și Avallone, trimitere la insula Avalon din legenda arthuriană.) Însă în scurt timp a abandonat povestea. „Era un drum prea lung și prea ocolit către ceea ce voiam cu adevărat să scriu: o nouă versiune a legendei Atlantidei,” explică el. De altfel, în scris, el se referă mereu la insula dúnedainilor ca fiind „Númenor-Atlantis”.
Într-o altă scrisoare, Tolkien spune că are „un soi de complex al Atlantidei”. Acesta consta într-un vis repetitiv al unui „Mare Val care se înalță și acoperă copacii și câmpiile verzi.” Ecouri ale lui se regăsesc și în Stăpânul inelelor, unde Faramir visează un asemenea val care acoperă totul. (În filmul lui Peter Jackson, Éowin este cea care îi povestește coșmarul lui Aragorn, în varianta extinsă a Întoarcerii regelui, nu și în cea care a rulat în cinematografe.) Tolkien susține că și unul dintre fiii săi avea același coșmar, deși el nu-l povestise nimănui. Scrisul, însă, pare să-l fi exorcizat. „Cred că nu l-am mai avut de când am scris Căderea Númenorului”, spune el.
În fine, ideea-i că în 1965 povestea era terminată, după cum îi scrie Tolkien șefului Societății Tolkien din America: „Cât despre Númenor, povestea Akallabêth-ului sau a Căderii este complet scrisă. Restul istoriei sale e numai sub formă de Anale și probabil așa va rămâne cu excepția unei povești lungi, Soția marinarului, acum aproape completă, care relatează povestea lui Aldarion, al șaselea rege și a relațiilor sale tragice cu tatăl și soția sa.” Soția marinarului o găsiți în Povești neterminate sub titlul Aldarion și Erendis.
Mai mult chiar, într-o scrisoare din 1951 către Milton Waldman de la editura Collins, Tolkien face un rezumat al Silmarillionului care arată că avea întreaga poveste, de la Facerea lumii și până la făurirea inelelor, în minte. (Pentru cine e interesat, scrisoarea apare ca introducere în edițiile în română ale Silmarillionului.) Ce l-a împiedicat atunci s-o termine? Vom afla în cea de a patra și ultima parte a acestui serial, când vom povesti și despre implicarea lui Guy Gavriel Kay în editarea variantei finale.
