Promiteam în episodul întâi că vom aborda subiectul morții și învierii lui Gandalf, unul dintre aspectele adesea criticate ale romanului Stăpânul inelelor. J.R.R. Tolkien a explicat pe larg în corespondența sa la ce a servit această moarte, care nu a fost o moarte falsă, o șmecherie pentru a crea suspans și a păcăli cititorul, ci un episod transformator. „Gandalf chiar a murit și a fost schimbat”, explică Tolkien într-o scrisoare din 4 noiembrie 1954, „căci mie mi se pare că singura metodă de a trișa este să reprezinți ceva ce poate fi numit „moarte” ca și cum nu ar aduce nicio schimbare.” Cu alte cuvinte, vrăjitorul a căzut în prăpastie ca Gandalf cel Sur, dar s-a reîntors ca Gandalf cel Alb, transformare imposibilă fără sacrificiul făcut pentru a salva de balrog restul Frăției Inelului. În plus, Gandalf în esența sa nu este o ființă umană, ci un Trimis și ca urmare moartea sa este, la rândul ei altceva.
Ce sunt, cu adevărat, istarii?
În Silmarillion, colecția de povestiri care înfățișează istoria elfilor, a oamenilor și a Pământului de Mijloc, Tolkien ne spune că Gandalf și ceilalți vrăjitori sau „istari”, cum le ziceau elfii, au fost trimiși din Valinor (de către valari, echivalentul mult mai responsabil, dar și mai distant al zeilor olimpieni) pentru a pune stavilă revenirii lui Sauron după Bătălia Inelului. „Dar chiar în vreme ce primele umbre au fost simțite în Codrul întunecat, în partea de apus a Pământului de Mijloc au apărut Istarii, pe care oamenii îi numesc Vrăjitori. Nimeni nu știa la acea vreme de unde veneau, în afară de Cirdan de la Limanuri, iar el nu le-a dezvăluit decât lui Elrond şi lui Galadriel că istarii veneau de dincolo de Mare. Mai târziu, printre elfi se zvonea că ar fi fost trimișii Stăpânilor Apusului, pentru a înfrânge puterea lui Sauron dacă acesta ar fi încercat din nou să pună stăpânire pe lume și să-i călăuzească în fapte de vitejie pe elfi și oameni și toate făpturile de bună-credință. La înfăţişare arătau că oamenii, bătrâni, dar plini de vigoare, peste care timpul părea să nu mai treacă (…); înţelepţi ca nimeni alţii, cu haruri ale minţii şi mâinilor necunoscute altora.”[1] La început umblă prin lume cu chipul unor moșnegi umili și doar când umbra se îndesește își arată adevărata putere.
Cu alte cuvinte, după cum a explicat Tolkien în scrisorile sale, „G. nu este, firește, o făptură umană, (om sau hobbit) (…) este un „înger” încarnat” (4 noiembrie 1954). Iar în corespondența din ianuarie 1956 cu Michael Straight, editor la New Republic, a reluat ideea: „Gandalf este o făptură „creată”, deși este posibil să fi fost un spirit care existase înainte în lumea fizică”. În Povestiri neterminate, în capitolul dedicat istarilor, va spune explicit că valarii „au trimis pe câțiva din cel mai înalt ordin al lor, înveșmântați în trupuri omenești” ca să contracareze influența lui Sauron.
„Prin încarnat înțeleg că ei (vrăjitorii – n.a.) au fost întrupați în corpuri fizice capabile să simtă durere și oboseală și să sădească în spiritele lor teama fizică și teama de a nu fi uciși, deși, susținuți de spiritul lor, angelic ei pot îndura mai mult și semnele grijilor și ale trudei apar la ei cu mai multă întârziere.” „Întruparea” îi ajută să îi înțeleagă pe cei printre care au fost trimiși, dar totodată îi și expune la genul de tentații la care sunt supuși oamenii și la pericolul „căderii”. De aceea Saruman se lasă, în cele din urmă, ispitit de mirajul de a fi el Stăpânul Inelului (că în carte așa este).
Ba, după părerea lui Tolkien, nici ceilalți vrăjitori nu s-au achitat mai onorabil. Radagast, ne spune el în Povestiri neterminate, s-a îndrăgostit de fiare și păsări și i-a dat uitării pe elfi și pe oameni. „Chiar nu știu nimic precis despre ceilalți doi (vrăjitorii albaștri – n.a.), întrucât nu afectează istoria nord-vestului”, afirma el într-o scrisoare din octombrie 1958 către un grup de fani. „Cred că au mers ca emisari în regiuni îndepărtate, către est și către sud, misionari în ținuturi „ocupate de inamic”, cum ar veni. Nu știu de cât succes s-au bucurat, dar mă tem că au dat greș, la fel ca Saruman, deși, neîndoielnic, în altă manieră și bănuiesc că au fost întemeietorii unor culte secrete și ai unor tradiții „magice” care au dăinuit mult după căderea lui Sauron”. Vrăjitorul cel cenușiu, așadar, rămăsese singurul credincios misiunii sale, fapt formulat explicit în Povestiri neterminate.
Gandalf n-a murit, s-a upgradat
Asta, însă, nu a fost de ajuns. Gandalf, ne explică Tolkien, (destul de întortocheat de altfel), că trebuia să treacă prin episodul transformator al morții, pentru că tocmai sacrificiul lui în apărarea unor ființe care îi erau inferioare îl arată ca fiind demn să primească „mantia” lui Saruman, devenind Gandalf cel Alb. Și, dacă inițial el și istarii fuseseră trimiși de valari, zeitățile reticente ale acestei lumi, când este reînviat/retrimis pe Pământul de Mijloc vine cu „mandat” de la Creator, divinitatea supremă pe care, în Silmarillion, Tolkien a numit-o Illuvatar și care a creat universul cântându-l. Conform relatării lui Gandalf, după lupta cu balrogul a „rătăcit dincolo de gânduri și de timp”, adică s-a sustras lumii fizice și constrângerilor ei, după care „gol-goluț am fost trimis înapoi – pentru o vreme, doar până mi se împlinește menirea”. Gol-goluț, explică Tolkien, trebuie interpretat literalmente, adică „dezbrăcat ca un copil și deci gata să primească robele albe ale celor mai măreți.”
„Ar trebui să spun că Autoritatea asta dorea (Illuvatar – n.a.): să-l contracareze pe Saruman. Vrăjitorii ca atare dăduseră greș sau, dacă vrei, criza devenise prea gravă (din cauza trădării lui Saruman – n.a.) încât era nevoie de o amplificare a puterii. Ca urmare Gandalf s-a sacrificat, a fost acceptat, amplificat și trimis înapoi.”
Asta explică modul aproape aerian în care reacționează vrăjitorul când îi reîntâlnește pe tovarășii săi în codrul Fangorn și Aragorn exclamă: „Gandalf!” Gandalf, repetă moșneagul de parcă ar fi căutat un cuvânt pierdut printre amintiri străvechi. Da, ăsta era numele meu.” Și apoi: „Da, îmi puteți zice din nou Gandalf, rosti el cu glasul vechii lor călăuze prietene.[2]” E ca și cum ar reînvăța treptat să fie Gandalf.
„Sigur că rămâne asemănător ca personalitate și idiosincrazii, dar atât înțelepciunea, cât și puterile sale sunt mult mai mari,” zice Tolkien într-o scrisoare. „Când vorbește, ceilalți ascultă; vechiul Gandalf nu ar fi putut să se descurce cu Theoden cum a făcut-o el, și nici cu Saruman.” Desigur, este supus acelorași constrângeri ca la prima sa venire: trebuie să își ascundă puterile și să influențeze oamenii învățându-i ce e bine, nu forțându-i sau dominându-le voințele, dar când forțele dușmane devin prea puternice poate interveni. Însă, spune Tolkien, „cu nu mai multă violență decât îngerul care l-a eliberat pe Sfântul Petru din închisoare” făcând ușa temniței să se deschidă și lanțurile să-i cadă. (Ceva mă face să cred că lui Tolkien nu i-ar fi plăcut Gandalf luptătorul așa cum l-a portretizat Peter Jackson în film și nu știu dacă și filmul i-ar fi plăcut.) Prin cădere și revenire, Gandalf devine echivalentul în termeni de putere al lui Sauron, (vezi și prima parte a acestui articol), dar totodată și opusul lui (pentru că nu face abuz de ea) și principalul lui opozant, comandantul forțelor binelui. „Da, am fost dușmanul lui Sauron”, va spune el la plecarea de pe Pământul de Mijloc.
Tolkien inedit:
- A început să lucreze la o continuare a romanului Stăpânul inelelor, amplasată la 100 de ani de la căderea Mordorului, dar a renunțat pentru că „s-a dovedit a fi sinistră și deprimantă”. În două scrisori, una din 13 mai 1964 și alta din 6 iunie 1972, autorul detaliază: „Pentru că avem de a face cu oamenii este inevitabil că ne vom preocupa de cea mai regretabilă trăsătură a lor: faptul că li se urăște așa repede cu binele.” Aceasta va da naștere unor comploturi având în centru „o religie satanică secretă” și unui „cult al orcilor” printre adolescenții din Gondor, în timp ce descendenții lui Aragorn vor deveni, treptat, „numai regi și guvernanți – asemenea lui Denethor sau chiar mai rău”. „Aș fi putut scrie o poveste despre complot și descoperirea și zădărnicirea sa”, spune el, „dar nu merita s-o fac.” Dacă ar fi scris-o s-ar fi numit The New Shadow.
- Un aspect drăguț care merită menționat este că unii cititori au fost îngrijorați de soarta lui Iute ca Gândul, calul lui Gandalf. „Cred că Iute ca Gândul a plecat cu Gandalf, deși lucrul acesta nu este spus clar”, se achită elegant Tolkien într-un răspuns către o cititoare din 19 ianuarie 1965. „Cred că e bine să nu menționezi chiar toate amănuntele (și este și mai realist, ținând cont că în cronici și în relatările „adevăratei” istorii sunt omise multe fapte pe care un om curios ar vrea să le știe și adevărul trebuie să fie descoperit sau presupus din puținele dovezi existente.” Calul era „echivalentul elfesc al cailor de rând”, dintr-o rasă de la „Vest, de dincolo de Mare” (adică din Valinor), deci nu era ceva nepotrivit pentru el să plece în Vest, laolaltă cu Gandalf și cu ultimii elfi care se retrăgeau de pe Pământul de Mijloc.
- Enții au apărut „din pricina dezamăgirii și dezgustului pe care le-am îndurat la școală când am văzut cât de superficial a tratat Shakespeare tema pădurii Birnam pornind spre Dunsinane”. Este o profeție care i se face lui Macbeth în piesa cu același nume, că nu va fi înfrânt până când pădurea nu va urca dealul Dunsinane. În final, se dovedește că soldații dușmani se deghizaseră în copaci și tufe, o rezolvare pragmatică menită să dezamăgească un copil plin de fantezie ca Tolkien. „Am tânjit să creez un cadru în care copacii chiar să mărșăluiască la război”, spune el.
- Bine, dar unde sunt entsoațele? Ei, dezamăgire, Tolkien nu știe nici el, dar e convins că istoria nu va vedea o reuniune a lor cu enții. „Cred că, de fapt, entsoațele au dispărut de tot, fiind nimicite odată cu grădinile lor în Războiul Ultimei Alianțe, când Sauron a recurs la tactica pământului pârjolit și le-a ars pământurile ca să împiedice înaintarea Aliaților”, spune el într-o scrisoare 25 aprilie 1954 către scriitoarea Naomi Michison, despre care vom vorbi într-o zi aici. Nu exclude însă ca unele entoațe să fi apucat să se refugieze în est și să fi căzut în sclavia oamenilor.
Și cam atât cu Tolkien, deocamdată. Luna viitoare vom vorbi despre felul în care a respins autorul acuzațiile conform cărora opera lui ar fi fost simplistă, cu binele și răul prea clar delimitate pe tabere, după care îl vom lăsa o vreme în pace. Vom reveni la el în toamnă, când se va lansa serialul The Rings of Power, iar eu vă voi povesti despre Silmarillion, cea mai frumoasă și mai neapreciată dintre cărțile sale.
Bibliografie:
The Letters of J. R. R. Tolkien, A selection edited by Humphrey Carpenter with the assistance of Christopher Tolkien, Harper Collins, 2011
Stăpânul inelelor/ Cele două turnuri, RAO, 2014
Silmarillion, RAO, 2014
Povestiri neterminate, RAO, 2011
[1] Silmarillion, RAO, ediția din 2014, traducere de Irina Horea.
[2] Citatele provin din Cele două turnuri, (RAO, ediția din 2014), în traducerea Gabrielei Nedelea. În cazul citatelor din corespondența lui Tolkien, traducerea îmi aparține.
