„În ziua de 3 ianuarie 1889, în piața Carlo Alberto din Torino, asistând la biciurirea sălbatică și agonia unui cal în plină stradă, filozoful german Friedrich Nietzsche are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Este îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa, Elisabeth Foerster Nietzsche.” (Wikipedia).
Despre cal, însă, nu se mai știe nimic.
Cu aceste cuvinte începe și filmul lui Bela Tarr, Calul din Torino (The Turin Horse, în orginal: A torinói ló). Insertul de la început ne conduce cu bună știință pe o pistă falsă. Aparent, e vorba în cele ce urmează despre destinul calului. Și da, primele 10 minute din film nu vedem altceva decât un cal care trage la o căruță, filmat din față, mai bine zis un cap de cal filmat de jos în sus, un cap negru și hidos ca un cap de dinozaur aflat în prelungirea unui gât nefiresc de lung, care se clatină ritmic în sus și în jos în ritmul pașilor. Capul acesta al calului e cel mai înfiorător și tragic lucru văzut de mine într-un film, este expresia cea mai vie a muncilor lui Sisif, muncile acelea fără speranță, fără odihnă și fără de răsplată din infern. Calul trage și nu știm cine îl mână. Nu știm încotro îl duce. Nu știm ce poartă în coviltir.
Filmul acesta nu poate fi adevărat, nimic din el nu seamănă cu ceea ce știam eu că este un film, cu ceea ce eram pregătit să văd în calitate de spectator. Totul este un non-sens, o violare a convențiilor. Personajele sunt diforme, schiloade, urâte, sărace, flămânde; hainele peticite și fără formă; peisajele pârjolite de secetă și vânt, scăldate într-o lumină veșnic murdară, lăptoasă, crepusculară; muzica: o succesiune somnambulă, interminabilă de trei note de violoncel. Un vânt omniprezent, care intră prin toate ungherele, în ale cărui șuierături se disting armonii și patternuri stranii, de pe altă lume, ridică din pustiu nori de pulbere fină ca de praf cosmic.
Calul din Torino este despre Moartea Universului. Filmul reușește performanta sa ne arate extrem de plastic, de expresiv dispariția in timp de 6 zile (căci și Creația a durat tot 6 zile, nu-i așa?) a elementelor esențiale: aer, apă, pământ și foc. Și implicit, dispariția Universului și a vieții. Vântul care șuieră, egalizând presiunile atmosferice, disipând praful, tăciunii care se sting, palinca risipită pe jos (al cincilea element), apa din fântâna secată, totul se macină și se scufundă pe nesimțite în hăul inițial. Legea implacabilă a creșterii entropiei conduce Universul către moartea termică, unde totul dispare la zero grade Kelvin. Cartofii, singura hrană pe care o consumă cele două personaje, inițial fierbinți, aburinzi, decojiți cu o singură mână și înfulecați febril, devin la ultima cină cruzi, reci și tari ca piatra. Ei sunt metafora Pământului al cărui miez de foc se stinge. Ultima care dispare e și cea dintâi creată: lumina, care fuge din lampă. Lumina moare. Orice sunet moare. Vântul se oprește. Eroii înțepenesc si ei in final la jumătatea unei fraze sau a unui cuvânt. Am văzut undeva un sinopsis al filmului in care scria că este vorba despre moartea calului. Nu, bietul cal apare la sfârșit viu, dar întors cu fața către spectator, imobil și mustrător. Ideea centrală e că omul, prin nesăbuința lui, a prădat și a consumat totul, așa cum spunea acel personaj care venise să cumpere palincă pe la începutul filmului.
Ce legătură au toate acestea cu Nietzsche? Nu știu, după scurta lor întâlnire din piața Carlo Alberto din Torino, destinele filozofului și al calului s-au despărțit definitiv. Unii spun că tragica poveste a calului ar fi o metaforă a sfârșitului filozofului, devenit, în ultimii ani ai vieții, din pricina unei boli neurologice ereditare, total necomunicativ.
Sau, poate, moartea universului este consecința directă a „morții lui Dumnezeu”, pe care Nietsche a propovăduit-o în cărțile sale? Dacă Dumnezeu a murit (noi toți L-am ucis, este de părere filozoful), atunci suntem cu toții orfani, ființe bezmetice, fără scopuri și fără speranță.
Filmul Calul din Torino (A torinoi lo în limba maghiară) a obținut Marele premiu la Festivalul internațional de film de la Berlin, în 2011. S-a bucurat de o foarte bună primire din partea criticii.
Câteva cuvinte despre regizor: Bela Tarr s-a născut în 1955, a debutat în 1977 cu filmul Family Nest iar The Turin Horse este ultimul său film. După acesta, s-a retras o perioadă îndelungată din activitate. O știre de pe Wikipedia spune că în iulie 2021 a produs o dramă horror, în coproducție islandezo-suedezo-poloneză, pe nume Lamb, care urmează a fi difuzată în octombrie pe canalul A24.
Un film puternic, paradoxal, care te acaparează de la prima secvență până la ultima, în care nu se vorbesc mai mult de 10 fraze dar în care totuși se spun atât de multe.