În filmul Knowing (2009, difuzat în România sub titlul „Numerele fatale”), fetița Lucinda Embry aude, în 1959, niște șoapte. Când școala la care învăța îi preia ideea de a îngropa în apropierea instituției o „capsulă a timpului”, plină cu desenele copiilor despre cum va arăta anul 2009, Lucinda nu depune un desen, ci doar șiruri interminabile de cifre. Iar când, în 2009, capsula este deschisă, desenele copiilor de acum 50 de ani sunt împărțite asistenței. Profesorul de astrofizică de la MIT, John (interpretat de Nicolas Cage, poate în ultimul rol decent al acestui actor), descoperă pagina cu cifrele scrise de Lucinda. El realizează că acestea sunt grupate în secvențe care corespund catastrofelor și tragediilor petrecute în ultimii 50 de ani și că altele, chiar mai grave, sunt pe cale să se întâmple, inclusiv sfârșitul lumii. Copiii din film îngropaseră o „bombă a timpului”, nu o simplă capsulă cu semnificații doar istorice. Capsulă sau bombă?
Knowing (2009)
Cam același lucru se întreba și un anume G. Edward Pendray, în septembrie 1938, înainte de deschiderea Expoziției Mondiale de la New York, când a îngropat o „capsulă a timpului” la 15 metri adâncime, sub terenul de la Flushing Meadows, unde avea loc marea expoziție. Obiectul, poreclit de Pendray „capsula timpului” (termen folosit pentru prima dată), era confecționat din sticlă de Pyrex și un aliaj de cupru, având forma unei torpile. De fapt, Pendray îi spusese, pentru scurt timp, „bomba timpului”, nebănuind câtă dreptate avea să-i dea tocmai timpul. El era responsabil de relațiile publice ale corporației Westinghouse Electric, iar expresia sa, „bomba timpului”, a fost o lovitură de maestru pentru imaginea companiei, mai ales în comparație cu principala rivală, General Electric, înființată de Thomas Edison (cel care, se pare, l-a sabotat pe Nikola Tesla în ambițioasele sale planuri de a oferi energie electrică ieftină).
Capsula îngropată în toamna lui 1938 de către G. Edward Pendray urmează să fie deschisă în anul 6939. În interiorul „torpilei timpului” se vor găsi un bec electric, un ac de siguranță, o riglă, un telefon, cosmetice Elizabeth Arden, 2,95 dolari cash, o ceașcă de plastic cu Mickey Mouse, cea de-a 14-a ediție a Encyclopaedia Britannica (copiată pe acetat de film) și multe alte obiecte tipice societății americane din 1938. Pe lângă aceste obiecte, Westinghouse Corporation considera că moștenirea lăsată pentru anul 6939 include și idei, în special cele tehnologice. Multe dintre ele s-au dovedit inovatoare, deschizând noi coridoare ale evoluției, însă era nucleară a demonstrat că tehnologia nu a fost mereu prietenoasă cu omenirea. Hermann Muller, câștigător al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină în 1946, scria în eseul său „Bombardarea în timp a descendenților noștri” că „o bombă va ucide mai mulți în viitor decât atunci când explodează”. Muller făcea referire la efectele nocive ale lucrurilor pe care le lăsăm viitorului, fără soluții clare.
Knowing (2009)
Era nucleară a adus termeni precum „încărcătura corporală” – cantitatea de radiații suportată de un corp uman –, hărți ale dispersării radiațiilor și alte concepte care au ilustrat o „moștenire” tragică pentru generațiile următoare. Exemplele Hiroshima și Nagasaki sunt mărturii ale unor tragedii ce continuă să influențeze decenii întregi.
O altă „eră” cu consecințe greu de prevăzut este cea a industriei chimice. Cercetătorii vorbesc deja despre „contaminanții moșteniți” din trecut, care provoacă modificări subtile în fertilitate, metabolism, imunitate, procese cognitive și dezvoltare. Odată intrate în circuitul natural, aceste substanțe chimice afectează vaste ecosisteme. Trupurile noastre, expuse unei naturi impregnate cu chimicale toxice, devin pergamente scrise cu cerneluri otrăvitoare. Cei din viitor se vor întreba, fără îndoială, cum de existăm, ca să putem primi mesajele din diversele „capsule ale timpului”? Sau „bombe ale timpului”.
