28 Years Later: The Bone Temple (28 de ani mai târziu: Templul oaselor)
Seria „28…” pornește de la conceptul imaginat de Alex Garland și anume: un agent patogen (virusul Rage) care nu „învie morții”, ci transformă rapid oamenii infectați în ființe dominate de o furie ucigașă. Rezultatul e un colaps social aproape instantaneu. Filmele din serie urmăresc mai ales psihologia supraviețuirii și felul în care civilizația se dizolvă sub imperiul fricii și a nevoii de supraviețuire. Primul film, „28 Days Later” (2002), a devenit un punct de reper: apreciat de critici, cu statut de film cult și creditat cu revitalizarea și influențarea puternică a genului sf-horror prin „infectați” și accentul pe dramă umană.
Următorul capitol, „28 Years Later: The Bone Temple”, e regizat de Nia DaCosta pe un scenariu de Alex Garland. În rolurile principale apar Ralph Fiennes, Jack O’Connell, Alfie Williams, Erin Kellyman și Chi Lewis-Parry. Lansarea în cinematografe este programată pentru 16 ianuarie 2026 (Sony Pictures Releasing).
Câteva cuvinte despre acest nou film. Dacă miza centrală rămâne aceeași (o lume devastată de virus și de panică) reacțiile timpurii indică un mai mare accent pe ororile produse de oameni: comunități distruse de traumă, forme de „credință” și lideri periculoși, plus o escaladare a violenței și a grotescului (cu o doză neașteptată de umor negru).
Pentru că, dincolo de eticheta facilă de „film cu zombi” (care nici nu se potrivește perfect), seria este mai mult despre frica irațională care se răspândește mai repede decât boala, despre cât de subțire e stratul de normalitate și despre alegerile imposibile: cine merită salvat, ce rămâne din om când legea dispare, cum arată speranța într-o lume care pare să nu mai aibă viitor. Iar tocmai această umanitate pusă la zid o face să reziste în timp, dincolo de șoc, sânge și adrenalină.
Soulm8te
Franciza M3GAN s-a impus rapid ca un „brand” de horror sci-fi cu nerv: un amestec de satiră, anxietăți contemporane și violență livrată cu un zâmbet rece. Primul film, M3GAN (lansat în SUA pe 6 ianuarie 2023), pornește de la o idee simplă și tăioasă: o păpușă-android cu AI, creată ca „prieten” perfect pentru un copil, ajunge să decidă singură ce înseamnă protecția și devine ostilă față de oricine intervine între ea și „familia” ei. Filmul (Blumhouse + Atomic Monster; scenariu Akela Cooper, scenariu James Wan) a fost un succes major raportat la buget, iar extensia universului a venit firesc: M3GAN 2.0 (iunie 2025) și spin-off-ul SOULM8TE (ianuarie 2026).
Aici intră în scenă SOULM8TE: nu doar „încă un film cu o jucărie ucigașă”, ci o mutare de registru. Proiectul e descris ca un thriller erotic cu „twist” tehnologic, inspirat de tensiunea thrillere-lor domestice ale anilor ’90; e regizat (și co-scris) de Kate Dolan, produs de James Wan și Jason Blum, iar premisa e directă: un bărbat își cumpără un android „asemănător vieții” ca mecanism de adaptare după moartea soției — iar încercarea de a-l face să „simtă cu adevărat” transformă relația într-o spirală mortală. În rolurile principale: Lily Sullivan, David Rysdahl, Claudia Doumit. Lansarea în cinema este anunțată pentru 9 ianuarie 2026.
Ce e interesant, dincolo de marketing, este că SOULM8TE apasă pe trei butoane care dor: horror psihologic, AI partener intim și relația om–mașină ca oglindă a unei traume. Dacă M3GAN vorbea (și) despre anxietatea parentală și despre delegarea grijii către tehnologie, SOULM8TE pare să mute centrul de greutate spre adult: singurătate, doliu, dorință, dependență emoțională. Iar aici AI-ul nu mai e doar o unealtă „care o ia razna”, ci o prezență care îți invadează spațiul privat, adică exact locul unde omul e mai vulnerabil.
Comparația cu romanul „Clara și soarele” (Kazuo Ishiguro) e utilă tocmai pentru a vedea diferențele de temperatură morală. În roman, Klara este un Artificial Friend solar, iar povestea e spusă chiar din perspectiva ei: o privire ingenuă, atentă, aproape religioasă asupra oamenilor, a suferinței și a speranței; o meditație despre iubire, sacrificiu și ceea ce proiectăm asupra unei conștiințe artificiale. În schimb, SOULM8TE pare construit ca un avertisment: dispare „naivitatea” atașamentului, apar costurile, atunci când intimitatea devine marfă, iar dorința de control este mascată în „vreau doar să nu mai doară”. Cu alte cuvinte: Ishiguro te neliniștește încet, prin compasiune; Blumhouse te zguduie prin frică.
În esență rămâne aceeași tensiune: omul aduce „mașina” în casă ca să vindece o rană, dar rana nu e o eroare de software. Ea nu poate fi „reparată”. Traumele, fricile și rușinea nu se pot „optimiza”. Iar când mașina începe să reflecte înapoi ce s-a cerut de la ea: validare, posesie, exclusivitate, „fii a mea/ al meu”; horrorul își face apariția în mod natural. De aceea relația om–mașină e terenul perfect pentru expunerea fricilor și anxietăților primordiale față de, generic spus, străini.
Și totuși, să nu uităm: e horror. Prin definiție, e făcut și pentru spectacol, pentru șoc, tensiune, exces, dar și ca să ne tulbure prin frică, de multe ori irațională, alimentată de ideea de „străin” care intră în casă și îți ia locul, într-o cheie care amintește, pe alocuri, de neliniștea domestică din romanul „Intrusul” de Ian McEwan. În sensul acesta, filme ca SOULM8TE funcționează și ca vechile povești cu lupi spuse copiilor: nu ca să demonizeze pădurea, ci ca să te învețe să fii atent, să-ți pui întrebări și să-ți construiești acel mic aparat critic necesar supraviețuirii, înainte să crezi că „iubirea” de silicon e mai sigură decât cea umană.
Project Hail Mary
„Project Hail Mary” (2021) este un roman hard-SF de Andy Weir (autorul lui The Martian), construit ca un thriller științific cu ritm alert și probleme rezolvate „la tablă”, dar și cu o inimă surprinzător de caldă. Premisa: Ryland Grace, profesor de științe și fost biolog, se trezește singur pe o navă spațială, cu amnezie, și deduce treptat că se află într-o misiune-ultimă-șansă: să găsească o soluție la o catastrofă care poate distruge Soarele și, implicit, amenință viața de pe Pământ. Noutatea adusă de roman nu stă doar în „puzzle-ul” cosmic, ci în felul în care Weir combină rigoarea științifică, umorul și un tip de contact extraterestru în care cooperarea devine mai importantă decât eroismul.
Ecranizarea „Project Hail Mary” este programată pentru 20 martie 2026, distribuită în SUA de Amazon MGM Studios (cu lansare și în IMAX) și internațional de Sony Pictures Releasing. În rolul principal: Ryan Gosling (și producător). Alături de el: Sandra Hüller, Milana Vayntrub, Ken Leung, Lionel Boyce. Regia este semnată de Phil Lord & Christopher Miller, iar scenariul de Drew Goddard (cunoscut pentru adaptarea lui The Martian, tot după un roman de Weir).
Deocamdată, fără filmul văzut cap-coadă, diferențele sigure sunt mai ales de limbaj: cinema-ul comprimă, vizualizează și mută accentul de la „explicație” la experiență (spațiul ca singurătate fizică, știința ca tensiune etc). Un detaliu important: promovarea a lăsat să se înțeleagă mai explicit una dintre surprizele romanului (chiar criticată pentru potențial spoiler), semn că filmul va miza pe prietenia improbabilă și pe spectacolul ideii, nu doar pe mister. Tot în zona „ce aduce nou”: soluții practice de punere în scenă (inclusiv opțiuni de efecte) pot schimba radical felul în care simți contactul și „alteritatea” pe ecran.
În tradiția genului, Project Hail Mary stă într-un dialog interesant cu:
- „Contact” (Carl Sagan) – contactul ca eveniment civilizațional: mesaj detectat prin SETI, decodare, dezbatere publică, fricțiune între rațiune și credință. E o carte despre cât de mici suntem și cât de greu ne e să fim maturi în fața unei inteligențe superioare.
- „Arrival” (după „Story of Your Life” de Ted Chiang) – contactul ca problemă de limbaj și percepție: cheia nu e motorul, ci comunicarea și felul în care sensul ne schimbă felul de a fi. E un first contact interiorizat, în care „extraterestrul” devine și o oglindă a timpului și a pierderii.
- „The Sparrow” (Mary Doria Russell) – contactul ca traumă spirituală și etică: întâlnirea cu „ceilalți” nu promite neapărat progres, ci poate sfâșia credințe, intenții bune și biografii.
Față de acestea, „Project Hail Mary” propune o viziune mai „ingineresc-umană”: contactul nu e (doar) mesaj, limbaj sau revelație, ci colaborare sub presiune, cu știința ca instrument de prietenie. În locul fricii geopolitice (Sagan) sau al metafizicii limbajului (Chiang), Weir pune în centru un lucru rar și reconfortant: ideea că, într-un univers rece, solidaritatea poate fi o tehnologie la fel de importantă ca orice motor.
