Încep prezentarea acestui articol cu o lamentație. Oare de ce Disney ne ocolește, sau poate chiar ne ignoră, și nu ne oferă posibilitatea de a-i urmări producțiile legal? Pot fi și doar în limba engleză, așa cum sunt multe din filmele și serialele de pe Amazon Prime Video, dar cel puțin să fie, să nu trebuiască să facem tot felul de artificii jenante pentru a urmări un serial sau un film. Hai, Disney România fă un efort, fă lobby, cum se spune, și rezolvă treaba.
The Book Of Boba Fett (Cartea lui Boba Fett, 2021-)
Boba Fett, interpretat de Temuera Morrison, își face debutul în sezonul doi al serialului The Mandalorian, când își revendică, pe bună dreptate, armura caracteristică. O apariție plină de adrenalină, care dezvăluie un personaj clasic din universul Star Wars. Încă de pe atunci fanii Star Wars și-au pus întrebarea: „Cum a scăpat Boba Fett din burta monstrului Sarlacc, unde ajunsese în urma luptei de pe Tatooine din filmul Return of the Jedi?” Întrebarea primește răspuns chiar în primul episod din noua producție Disney+ The Book Of Boba Fett.
În continuare, producătorul Jon Favreau construiește personajul folosindu-se de două planuri. În primul, cel din prezent, avem un Boba Fett refăcut și plin de energie. Acțiunea se petrece după întâlnirea cu Mando și deci îl avem pe vechiul vânător de recompense în toată splendoare lui. Aprig și pus pe harță. Vorba vine. După explozia de energie din The Mandolarian, ce-l recrează pe cunoscutul Boba Fett, antieroul din seria originală Star Wars, în serialul ce-i poartă numele avem un mandalorian mult, mult mai calm. Un fel de luptător convertit. Explicația ne este livrată în al doilea plan.
Prezentul este împletit cu trecutul. Boba Fett are flashuri de memorie din care aflăm ce s-a întâmplat cu el din momentul în care Luke Skywalker îl împinde spre gura flămândă a lui Sarlacc și cel în care devine Daimyo pe Tatooine în locul lui Jabba. Pentru că – iată primul spoiler – Jabba the Hutt nu mai este șeful criminalității de pe Tatooine!
Aceste rememorării ale trecutului sunt excelent realizate, depășind de multe ori evenimentele din prezent. În ele reîntâlnim o serie din personajele clasicelor filme Star Wars, de la Jawas (cei prezentați și aici ca niște hoți, dar nu și criminali) până la Tusken Raiders (Sand People) cu ale lor inconfundabile țipete, prezente încă din primul film SW. De altfel, acest popor nomad ocupă o parte importantă a amintirilor lui Baba Fett, ocazie de a ne fi explicate obiceiurilor lor. Cred că fanii Star Wars vor aprecia tot acest efort de a readuce în prim plan personaje secundare din seria originală.
Serialul aduce în prim plan și un personaj feminin, asasina Fennec Shand (interpretată excelent de către Ming-Na Wen). Deși aceasta îi este loială, ea reprezintă și vocea vechiului vânător de recompense, în prezent mult mai moale și înclinat spre soluții pașnice în rezolvarea unor conflicte ce riscă să-i distrugă moștenirea. Există în relația celor doi un conflict mocnit. Cine știe ce ne rezervă producătorii. Momentan merită apreciată chimia dintre cei doi, una care a creat un cuplu de luptători, o pereche puternică, fără a fi iubiți, doar buni prieteni.
Am lăsat la final o particularitate a acestui Boba Fett, în balanță cu mai tânărul Din Djarin. Ambii își folosesc armura și, mai ales, casca, pentru un plus de mister și, indirect, pentru a stârni frica în adversari. Dacă Mando își păstrează această caracteristică mult timp, Boba Fett o utilizează rar, cu efectele evidente. Cel puțin la început nimeni nu-l ia în serios ca fiind noul Daimyo. De ce au ales producătorii această cale? Putem face doar supoziții, printre care și cea conform căreia Boba Fett nu mai este acel anti-erou, asasin plătit, vânător de recompense, ci un alt tip de mandalorian, schimbat de interacțiunea cu Poporul Nisipurilor, unul mult mai uman și înclinat spre compromisuri. O cale deschisă chiar de Mando, cu al său set de valori sintetizat perfect prin expresia „Aceasta-i calea.”. Vom vedea dacă e și calea lui Boba Fett.
BigBug (2022)
În regia lui Jean-Pierre Jeunet, nominalizat la Oscar pentru Amélie sau Le fabuleux destin d’Amélie Poulain, BigBug își propune să fie o comedie spumoasă dintr-un viitor ce nu pare imposibil. Oamenii trăiesc răsfățați, aproape fără griji, într-un miraj al bunăstării și luxului (la preț moderat). Iar toată această stare de bine este întreținută de o serie de roboți domestici, funcționari digitali, inteligențe artificiale, cu alte cuvinte o întreagă menajerie sintetică, care muncește și gândește în locul oamenilor.
Aproape întreaga poveste se petrece în cadrul îngust al unei locuințe dintr-o suburbie a Parisului. O familie extinsă, după capriciile franceze, adică fosta soție cu actualul admirator înfocat, fostul soț cu noua iubită, fiica și fiul, plus o vecină de vârsta a treia însoțită de un amant artificial, ajung prizonierii roboților domestici, care, prin tușe goase de umor, încearcă să devină umani. Situația se datorează unei insurgențe în desfășurare a celor mai noi androizi Yonyx, un fel de borgi din Star Trek cu apucături de Terminatori.
Motivația revoltei androizilor nu este foarte clară. Pe de o parte roboții din casă își doresc să devină umani, pe de alta, roboții cu aspect de borgi își doresc preluarea controlului, dar și o umilire a oamenilor. Acest aspect, ce apare ca un laitmotiv prin scurte clipuri accesate involuntar de unul dintre tineri, se accentuează spre finalul filmului când un Yonyx pătrunde în casă și îi pune pe oamenii prezențe să execute numere de circ în care sunt imitate diverse animale. Satisfacția de pe chipul robotului arată fie un defect de programare (ne putem gândi la orice, nu-i așa?), dar și o stranie umanizare asimilată imperfect (plecând de la ideea că ar exista o morală accesibilă unor inteligențe artificiale) sau, din contră, prea bine.
Umilirea aceasta pare o scenă din serialul Black Mirror, episodul The National Anthem. Vă las plăcerea să o descoperiți. În orice caz, oamenii își lasă stima de sine deoparte și execută ordinele robotului, ba chiar unii pun pasiune și mimează (sau nu) plăcerea.
Pe de altă parte filmul poate fi vizionat și ca un avertisment. Poate că societatea umană se îndreaptă într-o direcție greșită, iar apariția unui malefic Skynet este inevitabilă, deci, cu atât mai mult trebuie să o prevenim.
BigBug este un film ușurel, de divertisment, dar nu neapărat lipsit de imaginație și de profunzime. Referințele de tot felul adaugă un plus de culoare, la asta contribuind și limba franceză, dar și personajele fie ele umane sau artificiale. Dincolo de unele stângăcii scenaristice, faptul că multe fire sunt lăsate în aer, sau duc nicăieri, entuziasmul actorilor este real, iar replicile roboților domestici spumoase.
Cu toată aglomerarea de idei și decoruri futuriste, îmbinate și cu preocupări actuale (apare chiar și o referință la pandemia prin care tocmai trecem), filmul pune mai degrabă accentul pe comportamentul uman. Iresponsabil, degradant, amoral, dar și sentimental, capabil de compasiune și lucru în echipă, caracteristici recognoscibile și în caracterele androizilor și roboților creați de ei. O parabolă care ne arată că tot ceea ce creăm este impregnat de uman. Cu bune și cu rele, roboții sunt după chipul și asemănarea noastră.
