Christopher Nolan este regizorul care nu are nevoie de introducere. De la pelicule experimentale ca Memento și The Prestige, Nolan a urcat rapid în lanțul trofic al Hollywood-ului și a devenit unul dintre regii blockbuster-ului SF, oferindu-ne mult apreciata trilogie The Dark Knight, epopeea spațială Interstellar și clasicul Inception, un film al genului heist care îşi are acţiunea în straturile succesive ale viselor.
Numele lui Nolan a ajuns asociat cu trei mari concepte: spectacol vizual, un scenariu complex care se amuză la tentativele noastre de a-l descifra și o înverșunare de neoprit care se opune standardelor industriei – iar vizionarul regizor este conștient de toate acestea, căci noua sa creație, Tenet, este probabil cel mai „Nolan” film de până acum – cu toate cele bune și cele rele care reies de aici. Nu putem spune dacă este vârful de lance menit să scoată cinematografia din hibernare, dar cu siguranță vine ca o alinare pentru cei dornici de o experiență science-fiction veritabilă.
Cu o idee în curs de perfecționare mai bine de douăzeci de ani, Tenet are la bază o premisă înșelător de inocentă: dacă timpul curge într-o direcție, de ce nu ar putea să o facă și în cealaltă? Ramificațiile acestei dileme se întind către infinit, purtându-ne, pe parcursul a două ore și jumătate, de-a lungul unei misiuni de spionaj cu un obiectiv clar: salvarea omenirii de la distrugere. Anxietatea unei catastrofe iminente ne este inoculată precoce: de la începutul filmului ne trezim în mijlocul unui atentat terorist la o sală de operă. Civilii suferă violența atacatorilor mascați, iar o echipă de forțe speciale își face rapid apariția să rezolve situația. Abia ne-am dezmeticit în legătură cu ce se întâmplă și ne-am acomodat cu scenariul deja devenit standard al filmelor de acțiune, că Tenet ne ia din nou pe nepregătite. Unul dintre agenții trimiși nu este ceea ce pare, un artefact misterios stă, de fapt, în centrul întregului eveniment, iar gloanțele pornesc din pereți înapoi în țevile pistoalelor.
Eroul nostru (John David Washington), cunoscut drept „Protagonistul”, este un agent CIA înarmat cu un singur cuvânt („Tenet”) care se trezește aruncat în mijlocul războiului rece dintre lumea prezentă și lumea viitorului. La fel ca în filmele cu James Bond, mult îndrăgite de Nolan, această superputere misterioasă care amenință existența umanității își găsește reprezentant în zilele noastre pe Andrei Sator (Kenneth Branagh), un oligarh rus, cu accent greoi și tendințe megalomanice. În locul rachetelor nucleare cu care Uniunea Sovietică speria Occidentul, descendenții noștri se joacă de-a Dumnezeu cu Algoritmul, un MacGuffin SF care este la fel de relevant ca orice alt dispozitiv malefic dintr-un film cu Roger Moore – singurul său scop este de a ne pune eroii pe fugă în jurul globului, lucru care se și întâmplă.
Protagonistului nostru i se alătură Neil (Robert Pattinson), un spion-elegant-versat-în-fizică-teoretică, iar cei doi bărbați la patru ace se infiltrează în ascunzători de nepătruns, organizează operațiuni sub acoperire în plină zi (și în plină noapte) și se afundă tot mai adânc în cea mai întortocheată țesătură spațio-temporală pe care a creat-o până acum Christopher Nolan.Timpul curge în ambele sensuri, evenimentele se întâmplă de mai multe ori, în mai multe moduri, iar spectatorii, alături de Protagonist, ridică derutați din sprâncene la cea mai halucinantă scenă de interogatoriu pusă vreodată pe marile ecrane. Din punct de vedere tehnic și narativ, filmul este ca un mecanism calibrat la perfecțiune: fiecare detaliu contează, fiecare piesă se așază la locul ei, iar revelațiile pun într-o nouă lumină toate evenimentele care le-au precedat.
Celor care vor să vadă paradoxuri spațiale și orașe contorsionându-se împotriva legilor fizicii, le-ar fi mai bine să revadă Inception, căci Tenet riscă să îi lase dezamăgiți. În ciuda conceptelor mărețe cu care jonglează, filmul este surprinzător de rezervat în scenele de acțiune. Mașinile nu explodează ca niște bombe când se ciocnesc, iar schimburile de focuri sunt scurte și brutale. Frumusețea filmului stă în combatanții care subjugă curgerea timpului și spectacolul vizual pe care ni-l oferă. În războiul rece dintre prezent și viitor, accentul cade mai puțin pe „război” și mai mult pe „rece”. Sunt unele momente, chiar, când Tenet se depărtează de extravaganța specifică misiunilor lui James Bond și aduce aminte de spionajul realist și calculat al lui John le Carré, unde ambele tabere sunt infatuate cu propriile judecăți și pun la cale planuri complexe de a-și lua prin surprindere adversarii.
În punctul acesta, devin evidente neajunsurile filmului. Protagonistul și Neil dau replici istețe și toarnă munți de informație peste spectatori, iar Andrei Sator lansează amenințări exagerate și își justifică planurile pentru genocid – cu alte cuvinte, personajele sunt pe cât de generice și neinteresante posibil, iar numai charisma actorilor dă viață acestor piese reci din jocul de puzzle al lui Nolan. Singura excepție o reprezintă Kat (Elizabeth Debicki), soția lui Sator și victima abuzurilor sale, care vede în alianța cu spionii noștri o șansă de a își redobândi libertatea. Emoțiile puternice dintre ea si Sator devin arma secretă a protagoniștilor pentru a se apropia de Algoritm, dar și a lui Nolan pentru a-și aduce filmul mecanic și calculat în sfera experienței umane. Personajul ei este singurul cu care putem empatiza în mod real, iar prezența sa în film este absolut vitală. Fără drama umană a lui Kat, am fi rămas doar cu un război abstract între două organizații ascunse în umbră.
Tenet este un film care cere spectatorului să depună efort, atât pentru a-l înțelege, dar și pentru a-l accepta așa cum este. La începutul filmului, referitor la tehnologia de manipulare a timpului, Protagonistul nostru este îndrumat: „Nu încerca să înțelegi. Simte.” și probabil că Nolan ar fi trebuit să asculte de propriul sfat. Măiestria sa cinematografică face ca mecanismele timpului inversat să fie ușor de înțeles din prezentarea vizuală, iar minutele petrecute cu explicații științifico-fantastice puteau fi utilizate pentru dezvoltarea personajelor. Finalul filmului ne permite să privim prin gaura cheii emoțiile din spatele eroilor noștri și nu putem decât să ne imaginăm ce personajele fascinante ar fi fost dacă li se acorda timpul necesar. Cu toate aceste impedimente, Tenet este asemenea unui diamant atent șlefuit: rece, dar fascinant. Este un puzzle care trebuie rezolvat, un cod care trebuie descifrat și se poate afirma cu încredere că vor fi necesare mai multe vizionări pentru a-i pătrunde în întregime misterele.
Titlul filmului este un palindrom, inspirat dintr-un joc de cuvinte antic, și la fel ca acesta, din orice direcție ai aborda Tenet, ajungi la același rezultat – este o experiență marca Nolan care încapsulează în întregime esența creativă a regizorului, atât punctele sale tari cât și cele mai slabe. Faptul că a dat naștere la reacții în ambele extreme ale spectrului era un lucru de așteptat, dar pentru admiratorii lui Christopher Nolan, Tenet este un film care merită a fi trăit.