În regia lui Rich Lee, cu un scenariu de Kenneth A. Golde și Marc Hyman, filmul – care pleacă de la celebrul roman al lui Herbert George Wells – devine un thriller în maniera „screen-life”, derulându-se în întregime pe monitorul de desktop al personajului principal. Ca spectator, intri mobilizat de așteptările pe care le ai înaintea unei teme atât de vaste, dar ești supus chinului de a urmări totul într-un experiment nefericit. Mărturisesc că am rezistat până la capăt doar din dorința de a vedea grozăvia întreagă. Pentru mine a fost un test pe care nu l-aș mai repeta în ruptul capului!
Ice Cube interpretează rolul lui Will Radford, expert DHS în supraveghere domestică, ale cărui rutine de hacking dau peste cap explorarea spațială convențională. Familia Radford dă startul poveștii: o fiică gravidă, un fiu dependent de jocuri video și un tată care îi urmărește pe toți prin cronometrarea datelor și prin dispozitivele inteligente din casă (Internet of Things).
War of the Worlds
Invazia extraterestră – marțienii lui Wells – ajunge aici sub forma unor cyborgi consumatori de date, iar războiul global se poartă în rețele, servere și algoritmi invazivi. Ar fi trebuit ca această interpretare modernă a vechii povești wellsiene să fie dinamică și antrenantă. În schimb, se dovedește a fi un caleidoscop de imagini asamblate după o logică bizară, care îți scapă. Cadrele sunt dificil de urmărit, iar succesiunea imaginilor se derulează într-o cadență imposibilă. Tema wellsiană se pierde complet, și ajungi să-ți dorești ca filmul să fi fost făcut în stil clasic, cum a fost ultimul War of the Worlds, cu Tom Cruise, Dakota Fanning și Tim Robbins, fără experimente pe pielea spectatorului.
Oricum, filmul lui Rich Lee nu încape în niciun fel de comparații și este inimitabil – dar nu în sensul dorit de realizatori. Stilul „screen-life” te face să stingi televizorul și să te ocupi de altceva: predomină ferestrele Zoom, TikTok, pop-up-uri de aplicații și zgomote agresive de fundal. Pare o înșiruire dementă de reclame pentru tot felul de lucruri, printre care și invaziile extraterestre.
Filmul lui Rich Lee a fost difuzat direct pe platformele de streaming, fără nicio tentativă de prezentare în fața publicului din sălile de cinema: oamenii ar fi ieșit de acolo alergând care încotro, îngroziți de „calitatea” absolut catastrofală a noii interpretări a temei wellsiene. Povestea clasică, în care invadatorii sunt răpuși de ultimii apărători ai Pământului – bacteriile (genială ideea lui H. G. Wells!) – este transformată într-o catastrofă cinematografică fără egal.
Cu 0% pe Rotten Tomatoes, devastat de criticii de film de pretutindeni pentru „inadecvare narativă” și pentru excesul supărător de mesaje video agresive (ilogice și nejustificate), filmul este considerat de unele reviste de specialitate drept „probabil, cel mai prost film al anului, dar într-un fel ciudat… plăcut” (Ready, Steady, Cut). Pentru alții, este „atât de prost, încât nu-ți poți dezlipi ochii de el.” Într-adevăr, în loc să-mi închid ochii și să trag un pui de somn pe otoman, am rămas cu ei larg deschiși, absorbind, încremenit, grozăvia (ce-or fi pus în streaming, în afară de film?).
Ceea ce ar fi trebuit să fie o reinterpretare contemporană a unei teme clasice – adăugând paranoia digitală, supravegherea și avalanșa de date – nu are nici coerență, nici fir narativ de urmărit. Noul War of the Worlds este o fiertură urât mirositoare, un eșec cinematografic de zile mari. Un film pe care nu merită nici măcar să încerci să-l vezi. Așa că uitați de el. Mai bine ieșiți la o bere cu prietenii.
