Arthur C. Clarke(timp de citire: 5 minute)

Lemme tell you a story ‘bout a boy named… nope, nu îl chema Delory, ci tare am impresia că îl chema ca pe mine. Ei bine, pustanu’ ăsta, pentru că vorbim despre o afacere ce se întâmpla oriunde în jurul vârstei de 15 – 20 ani, era unu’ dintre cei cărora le plăcea să citească. Mă rog, date fiind vremurile de tristă amintire, lectura era cel mai puternic entertainment, fiind totodată și cel mai de calitate. Iar ceea ce citea, mai ales atunci, era literatură science-fiction, poate și sub imboldul dat de participările la cenaclurile SF – firave, dar cu atât mai importante – ale vremii.

Rendez-vous cu Rama

Întrucât perioada pe care o avem în discuție coincide și cu cea a trecerii la capitalismul sălbatic, nu este greu de imaginat că ea coincide și cu perioada în care cartea a fost publicată oricum, oriunde, în orice condiții. Important era să iasă pe piață, indiferent de calitatea hârtiei, de imaginea de pe copertă, de actul de redactare, editare, tipărire… în fine, u get the idea, important era să o pui pe o tarabă, undeva, și să se vândă. Așa au apărut, în acea perioadă, capodoperele genului, de la Dune până la Vorbitor în numele morților, trecând prin Lumea non-A și Fundația, călătoria literară intersectându-se însă și cu porcării sinistre, pretins scrise de nume mari, dar care ulterior, în lumea internetului și a știrilor verificabile, s-au dovedit a fi acte de impostură pură.

Nu cred că mă hazardez când spun că perioada respectivă a fost, în același timp, și perioada formativă a puștiului despre care aminteam mai sus. La urma urmei, este și normal să fie așa, aia este vârsta în care începi să înțelegi, să-ți dezvolți anumite preferințe, anumite pasiuni, fiind în același timp și perioada în care îți identifici zeii personali, ăia pe care i-ai citi no matter what, la orice oră din zi și din noapte. Nu este, astfel, chiar atât de greu de imaginat impactul profund și, probabil, ever-lasting pe care unul sau altul dintre zeii ăștia l-au putut avea asupra unuia ca el.

Eiii… și se pune puștanu’ nostru pe înghițit titlu după titlu, paragraf după paragraf, operă după operă. În pur stil marxist, dar totodată și în pur stil SF, acumulările cantitative, pentru că de la ele a început, au dus, încet-încet, și către salturi calitative, în decurs de câțiva ani individu’ fiind în stare să spună că titlul X este mai bun, din punct de vedere ideatic, sau literar, sau dintr-un oricare altul, decât titlul Y. Autorul X a mers, autorul Y a fost demențial, iar autorul Z… ei bine, Z avea, probabil, să-l urmărească forever.

Almanah Anticipația, 1983

Pen’că Z este nimeni altul decât AC Clarke. Iar numitul AC Clarke apăruse pe piață cu mai multe titluri de romane și nuvele, se găsea prin almanahurile Anticipația de dinainte de ‘89 cu câteva short stories… iar una dintre acestea purta numele de Steaua (NA – puştanu’ despre care vă vorbesc reține că, undeva, titlul povestioarei respective a fost Nova, și preferă to this day să o numească astfel, Steaua fiind titlul la care face aici trimitere doar din acribie și rigoare scriitoricească). Steaua/Nova l-a purtat într-un univers care, până la acel moment, îi fusese străin, deoarece, până la acel moment, nimeni nu mai scrisese atât de… divin pe temă. Adecătelea, sci fi & religion. Powerful combination, right? Întrebările începuseră să curgă fluviu, una dintre cele mai legitime fiind câte creiere a putut avea autoru’ ăsta, AC Clarke, ca să scrie așa ceva? Fiindcă părea de domeniul SF-ului să poți scrie, în cuprinsul aceleiași povestioare întinsă pe doar câteva pagini, despre nave spațiale, călugări porniți în misiuni științifice și despre Iisus Cristos. La fel de alien părea aptitudinea aceluiași AC Clarke de a te purta cu el, prin intermediul câtorva cuvinte, fix acolo, fix lângă orizontul evenimentelor, de parcă nu le citeai, ci le trăiai pe viu.

Odiseea spațială

Impactul lecturii respective asupra puștiului despre care vă vorbeam a fost devastator, to say the least. Partea nostimă a poveștii fiind că individu’ nici măcar nu a conștientizat lucrul ăsta, ci doar a căutat să citească cât mai mult și mai aprofundat pe temă, iar într-un târziu, într-un foarte-foarte târziu, peste câteva zeci de ani chiar, puştiu’ – acum om matur – a ajuns să-și dea seama că este mai mult decât posibil ca propensiunea pentru o anumită nișă a SF-ului, cea care îmbină speculația științifică și religia, să-i fi fost trasată drept destin de un AC Clarke. Cre’că nu mai trebuie să adaug că puștiul eram eu, onor GP Ermin, autor al acestor rânduri și al unor mâzgăleli care, chiar dacă nu se vor ridica ever la nivelul Stelei/Novei, măcar au meritul de a fi fost inspirate de aceasta.