Numărul 207 din Colecția Povestiri Științifico Fantastice propunea cititorilor o proză scrisă de Grigore Davidescu. Autorul nu era la prima apariție în CPȘF, anterior mai publicase în numărul 190, din 15 octombrie 1962, o povestire intitulată Monstrul și care purta subtitlul O iscodire paleoastronautică. Textul respectiv participase la concursul „internațional” de proză SF organizat de Moscova în sateliții săi politici, concurs despre care am mai vorbit (CPȘF #182, Concurs).
Monstrul câștigase, în cadrul concursului, o mențiune, dar nu e deloc limpede dacă mențiunea aceea fusese obținută pe plan local, adică în Republica Populară Romînă, sau pe plan internațional.
Numărul 207 a apărut pe 15 iulie 1963, adică într-o zi de luni, și conținea o singură proză: povestirea Fantastica întâlnire cu Priviri Adânci.
După cum bănuiți probabil, Priviri Adânci este unul din personajele centrale ale textului. I se spunea astfel pentru că avea privirile adânci.
Acțiunea povestirii se petrece în Vietnam, în timpul Războiului. Nu este limpede care război, dar având în vedere că este pomenită administrația franceză, deducem că ar putea fi vorba de Primul Război din Indochina, dar lucrurile rămân neclare până în ziua de azi. În orice caz, era un război popular de eliberare. Vietnamul ajunsese în vremea aceea (1963), și așa a rămas multă vreme apoi, ca un sinonim pentru orice fel de război de eliberare.
Scrisă la persoana I-a, povestirea ne prezintă în primele pagini activitatea a doi voluntari francez care luptau alături de Viet Minh împotriva asupritorilor. Care asupritori erau francezii și cozile lor de topor, moșierii vietnamezi. În rest, tot poporul lupta, care cum putea, cu acești inamici.
Unde se luptau aceștia? Cam pe unde apucau, dar mai ales prin junglă. Cel puțin așa reiese din primele pagini. Mai mult, Jungla Tropicală beneficiază de câteva pagini bune. Descrieri exotice, dar care puteau lipsi fără să scadă valoarea textului. Oricum, din aceste pagini aflăm cu interes că jungla era un aliat de nădejde al luptătorilor pentru eliberare și un inamic feroce la adresa oprimatorilor, respectiv francezii și moșierii. Ceva gen râul, ramul, în variantă asiatică.
Nu pot să nu remarc, totuși, cu un oarecare cinism ce aliat formidabil fusese jungla pentru invadatorii japonezi și ce inamic tenace pentru băieții buni, adică britanicii spre exemplu. De unde putem să tragem concluzia că pe junglă o cam durea sau o doare-n cot de cine se luptă prin ea. Părerea mea.
Așadar, naratorul ne spune încă de la început că se raliase cauzei Viet Minh împreună cu soția sa pe care o chema Odette. Aceasta era medic și se ocupa de tratarea răniților în diferite puncte de prim ajutor, un fel de spitale de campanie improvizate în junglă. Cam cum am văzut prin MASH, minus jeepurile și elicopterele.
Nu e limpede ce făcea naratorul, soțul Odettei, care era rolul său în acest război. Știm doar că era inginer, dar nu ni se dezvăluie specializarea. N-are nicio importanță, din text pare că era doar un aparținător al doamnei Odette.
Încă de la început suntem introduși în istoria Vietnamului și luăm act de lupta sa milenară împotriva exploatatorilor. Astfel, încă din cele mai vechi timpuri soldații cauzei drepte luptau ajutați de toți țăranii, care le furnizau cele necesare în efortul de război. Mai precis, alimente, furci, coase, topoare etc.
Lucrurile se precipită abia după primele cinci pagini, adică după ce ni se face un portret al junglei. Un ghiveci vegetal, o devălmășie de bambuși, copaci, tufișuri, liane, populat de o faună diversă, de la prădători mari – tigri, pantere –, până la insecte și limacși. Din descriere rezulta, cum am spus, că jungla îi ocrotea la greu pe oprimați și îi lovea dur pe exploatatori. M-am întrebat, de aceea, cum de nu obținuseră deja victoria având alături un aliat atât de redutabil.
Mai mult, jungla le oferea cam toate cele necesare: adăpost, hrană, divertisment. Judecând în acești termeni, războiul popular de eliberare poate părea mai degrabă o sesiune prelungită și agreabilă de paint-ball. Tineri viguroși, dar slăbuți, cu nume exotice – Cin-Vu, Nam, Mui (chiar așa, nu râdeți), Vang și Lu – se dedau voioși la acțiuni de gherilă și seara organizează bivuacuri vânătorești.
Totuși, la război ca la război. După cinci sau șase pagini apare și prima victimă. Grupa de partizani din care făceau parte cei doi francezi pornește să atace un avanpost inamic. Doar că, fix înainte de atac, un tovarăș din detașament declanșează o mină antipersonal și cade plin de răni. Evident că inamicul ripostează frenetic, așadar vitejii partizani au o problemă în recuperarea colegului rănit.
Când, ce să vezi, dintre tufe apare un personaj misterios cărând în cârcă trupul celui rănit. Acel personaj nu era altcineva decât Priviri Adânci. Care Priviri Adânci, habar n-avem de unde venea.
E, și de aici încep să se petreacă lucruri. Rănitul se vindecă rapid și miraculos, deși schijele minei îl cam sfârtecaseră. Odette are o bănuială: totul se trage de la Priviri Adânci.
Și naratorul află o sumedenie de fapte interesante: Priviri Adânci se raliase și el cauzei pentru că nu suporta nedreptatea. În plus, acesta avea oarece puteri psi cu care putea vindeca răniții. Creierul are puteri nebănuite și este capabil să moduleze și să manipuleze materia și timpul.
În acest punct al povestirii autorul se lasă în voce și-și dă liber la ipoteze. E momentul să vă spun că Grigore Davidescu era ca formație psiholog și era adeptul psihofiziologiei. După cum știm, psihofiziologia s-a transmutat în timp într-o pseudo-știință pe numele ei actual de psihotronică. Cred că ați remarcat personaje pitorești la teve care bat câmpii despre chestiile pe care le poate face psihotronica asta: telepatie, telekinezie șamd.
De ce psihofiziologie? Pentru că sovieticii, pe vremea aceea, erau foarte interesați de funcționarea creierului. După ce Lenin s-a prăpădit i-au luat creierul și l-au tranșat în 30.000 de preparate microscopice pe care le-au tot studiat la microscop ca să vază ei cum naiba se putea structura genialitatea sângerosului boiernaș calmâc în țesutul cerebral. Ba chiar au înființat și un Institut al Creierului în cadrul căruia s-au jucat cu preparate microscopice realizate și din creierele altor titani bolșevici: Kirov, Stalin, Gorki șamd. Institutul ăsta funcționează și acum. În 1994 a dat și un verdict: creierul lui Lenin era un creier cât se poate de banal. Cine ar fi ghicit una ca asta?
Grigore Davidescu brodează frumos în text despre câte lucruri poate oferi psihofiziologia. De altfel, autorul a publicat în 1972, în Colecția Lyceum, un volum interesant intitulat 5 simțuri? 5 porți spre cunoaștere! pe care chiar vi-l recomand, încă se mai găsește prin anticariate. Cam ăsta era Priviri Adânci. Un fachir extraterestru cu orientări comuniste, venit să se bage în seamă într-un război popular de pe Pământ. Acuma știți și de ce americanii au pierdut războiul după ce s-au dus în Vietnam ca să facă ordine după vraiștea lăsată de francezi în urmă.
Povestea se termină după ce Priviri Adânci o salvează și pe Odette, care suferise un traumatism cranian.
Din punct de vedere literar textul chiar nu e rău. Poate că e prea metaforic pe alocuri. Cu toate acestea, proza se citește cu plăcere chiar și în zilele noastre.
La final, pe paginile rămase libere, nu puteau să nu lipsească scrisorile de la cititori. Eugen Popa, din Lupeni, regiunea Hunedoara, dorea să citească proze care să vorbească de viitorul mineritului. Astăzi știm ce viitor a avut, le mulțumim minerilor pentru panseluțele plantate cu târnăcopul pe esplanada de la Teatrul Național.
Alt cititor, Budich Beni, elev în clasa a X-a la Școala Medie nr 2 din Suceava, relata că, ajutați de tovarășele profesoare, elevii reușiseră să pună în scenă piesa lui Victor Bîrlădeanu, Drum bun, scumpul nostru astronaut.
Cu trei săptămâni înainte de apariția numărului 207, președintele Kennedy declarase la Berlin cu mândrie: Ich bin ein Berliner. În noiembrie avea să fie asasinat.
La zece zile de la apariția numărului 207, orașul Skopje avea să fie devastat de un cutremur în care și-au pierdut viața 1.800 de persoane.
