Paradisul celui care a sfidat lumea(timp de citire: 11 minute)

În vara anului 1972, Colecția Povestiri Științifico Fantastice a publicat în foileton o nuvelă semnată de Ștefan Zaides și intitulată Paradisul celui care a sfidat lumea.

Nuvela s-a întins pe cinci numere – 423, 424, 425, 426, 427 –, de la 1 iulie până la 1 septembrie. Firește, pe lângă nuvela amintită, CPȘF a mai publicat în cele cinci numere și o serie de articole, așa cum făcea de obicei atunci când se foiletona ceva. Despre toate acestea vă voi povesti în cele ce urmează.

CSF 423

N-am date biografice despre Ștefan Zaides, spre exemplu n-am reușit să aflu locul și data nașterii, ce școli a urmat șamd. În schimb, am descoperit câteva lucruri interesante, care ar putea să schițeze o imagine a autorului, chiar dacă una nu tocmai completă. Prima referință despre Ștefan Zaides vine tocmai din negura timpului, mai precis din 1957. În numărul 2533 – 29 iunie 1957 – al cotidianului Scânteia tineretului, Ștefan Zaides este pomenit într-un articol semnat de un oarecare T.M. la rubrica Pe scurt. Și ce aflăm noi din acel articol? Nimic altceva decât că autorul a plagiat cu entuziasm din manualul de limba rusă pentru clasa a IX-a, apărut la București în 1955. Articolul amintit era intitulat, de altfel, Arta de a plagia.

Foarte interesant ca soluție artistică ni se pare plagiatul publicat în Scînteia pionierului sub titlul șăgalnic Iliuță Fluerașu și frumoasa lăcrămioară. Între povestirea publicată în Scînteia pionierului și originalul publicat în manualul de limba rusă pentru clasa IX-a, tipărit la București în 1955 există și deosebiri și asemănări. Asemănările arată că tînărul și îndrăznețul Ștefan Zaides a plagiat, iar deosebirile demonstrează că a plagiat cu talent.

Toate-s vechi și nouă toate, precum spunea cândva poetul… Puțin probabil ca articolul din Scînteia tineretului să-l fi afectat în vreun fel. În 1958, Ștefan Zaides era deja ziarist (redactor la Scînteia pionierului), după cum rezultă dintr-un articol din cotidianul Munca – Organ al consiliului central al sindicatelor din R.P.R. Iată-l mai apoi pe Ștefan Zaides ajuns în 1959 și colaborator al revistei Luminița – Revista celor mici editată de C.C. al U.T.M., locul în care publică o serie de proze scurte și reportaje destinate acomodării celor mici cu noua orânduire.

CSF 424

Ubicuu și prolific, Ștefan Zaides este publicat nu doar în Luminița, ci și în Cravata roșie sau în Scînteia pionierului, acolo unde și ajunge redactor șef adjunct. Insistențele sale literare nu par, totuși, a fi de o calitate ieșită din comun, după cum observa Octav Pancu-Iași:

În același număr, Ștefan Zaides publică o povestire intitulată Într-o noapte și căreia, ținînd seama de lungimea ei, i s-ar fi potrivit (rog să mi se ierte calamburul ieftin) titlul Într-o zi de post. În ea ni se comunică, cu o regretabilă uscăciune și sărăcie de mijloace artistice, o întîmplare, ce-i drept, interesantă. Subiectul se înscrie pe linia educării patriotice a copiilor, temă care ar trebui să apară mai des, dar nu realizată astfel! E vorba de pățania unui trădător care este demascat tocmai de acela la care se așteaptă mai puțin… autorul, pentru că cititorul nu numai că se aștepta, dar e convins de la început. (Gazeta literară, nr. 314, 17 martie 1960, cu referire la o proză publicată de Zaides în Cravata roșie din ianuarie 1960)

Neobositul Ștefan Zaides ajunge să publice, ani mai târziu, în revistele Cutezătorii, și Știință și Tehnică sau în gazetele Drum nou (Brașov), Zori noi (Suceava), Viața nouă (Galați), Dobrogea nouă, Clopotul (Botoșani), Munca, Era Socialistă și lista s-ar putea lungi indefinit. Cred că mai simplu ar fi fost să întocmesc o listă cu locurile în care nu a publicat.

Mi-e greu să spun dacă Zaides a fost doar un oportunist sau credea sincer în ceea ce scria în articolele sale politice. Nici evoluția sa după 1989 nu e pe deplin lămuritoare. A ajuns, prin anii 90, în Comitetul Director al Uniunii Vatra Românească și mai apoi a ajuns redactor șef la o gazetă numită Națiunea, o maculatură imundă, protocronistă și de factură xenofobă. Ștefan Zaides spunea în 1998: Cunoaște, cineva, vreo altă țară, decât SUA, căruia (sic) să-i fi profitat existența Fondului Monetar International? Poate Israelul! (în articolul Pilat din Pont din Națiunea, numărul 38, septembrie 1998).

CSF 425

În fine, să revin la CPȘF. Ștefan Zaides a debutat în Colecție în 1966 cu povestirea O mie de Tutankamoni (286, 287, 288). A continuat cu nuvela O lume de zei în 1968 (327 – 332), iar în 1972 i-a fost publicată nuvela Paradisul celui care a sfidat lumea, despre care am să vă povestesc mai departe. Ultima apariție a lui Ștefan Zaides în CPȘF s-a petrecut în 1973 (448) cu povestirea Aventură în vacanță.

Numărul 423 (apărut pe 1 iulie 1972, într-o zi de sâmbătă) începe spectaculos, chiar din copertă: un submarin atacat în adâncurile oceanului de o farfurie zburătoare. Suficient de incitant pentru cineva pasionat de SF să citească povestirea.

Tema Stăpânului Lumii, de fapt a challengerului, nu este una nouă. Vezi spre exemplificare Robur Cuceritorul sau Cele 500 de milioane ale Begumei, ori Uimitoarea aventură a misiunii Barsac sau chiar 20.000 de leghe sub mări. Iar cele patru exemple vin doar de la Jules Verne. Nu întâmplător le-am adus în discuție pe cele enumerate mai înainte pentru că toate urmăresc un tipar comun al temei: un geniu nebun, potent financiar, inteligent și măcinat de gânduri negre, deci malefic în final, decide să se ia de piept cu întreaga omenire care este, cum altfel, coruptă, putredă și injustă. Și pe care el, geniul mânat inițial de cele mai bune intenții, se decide s-o îndrepte. Doar că, ce să vezi, lucrurile stau altminteri. Puterea absolută corupe absolut, cum se spune, așadar toate bunele intenții se duc pe pustii, iar ideea de a stăpâni întreaga lume, chiar mânat de gânduri bune, eșuează într-o sumbră și nefericită dictatură. Și acum se naște întrebarea: oare dictatorii chiar au fost mânați de bune intenții sau tot ceea ce au făcut a fost doar pentru conservarea puterii? E de văzut.

În Paradisul celui care a sfidat lumea se aplică întocmai această rețetă: un geniu, nu neapărat savant, dar priceput în manipularea oamenilor, mai ales a oamenilor de știință. Pentru că asta a reușit doctor Carendio Samson Arberg, pe numele lui complet. Să adune în jurul său cele mai strălucite minți, fie prin persuasiune, fie cu bani. Prin manipulare ajunge și doctor Faller Otto Wilhelm în siajul malefic al lui Arberg. Personajele create de Ștefan Zaides suferă în timp subtile mutații. Arberg, inițial un idealist decis să repare lumea și s-o despovăreze de sărăcie și de suferință, devine un psihopat, în vreme ce Faller, mâna dreaptă a acestuia, își redescoperă umanitatea și ajută, în cele din urmă, la anihilarea celui care se autointitulase „Stăpânul lumii”. La fel stau lucrurile și cu frumoasa Colombina, dintr-o simplă dansatoare ajunge amanta lui Arberg și comite în numele său o serie de crime până când, pe măsură ce Arberg se afundă în nebunie, hotărăște să treacă în tabăra cealaltă.

Acest lucru oferă cititorului o distribuție de personaje vii și nu de cartoane colorate, cum, din păcate, descoperim prin unele proze contemporane care mai apoi sunt aplaudate ca mari realizări. Cred că v-am mai spus că transmiterea emoțiilor și construcția personajelor conferă o mare parte din calitatea unui text literar. Cam așa se întâmplă și în nuvela Paradisul celui care a sfidat lumea și asta în ciuda unor tușe groase folosite de autor destul de frecvent.

CSF 426

Personajul Arberg este fascinant, chiar dacă devine odios și inuman Pe lângă fascinația pe care acesta o stârnește celor din jur, Arberg are și o dimensiune tragică și din acest punct de vedere l-aș compara cu un alt geniu nebun și tragic în egală măsură: Griffin, omul invizibil al lui Wells, „cel mai talentat fizician al tuturor timpurilor”, cum îl caracterizează autorul britanic. Arberg, Griffin, Robur, Nemo sunt personaje idealiste, funeste, grandioase și nefericite, care s-au luat de piept cu întreaga lume și care au sfârșit mai apoi într-un mod violent.

Remarcabil este faptul că Arberg insistă, în nebunia totalitară pe care vrea s-o instaureze pe Pământ, că este singura cale prin care ar putea elibera lumea de griji, de sărăcie, de boli și de suferințe de orice fel. Și aici apare ceva stânjenitor atunci când, lăsând ipocrizia la o parte, ne punem întrebarea: dacă a avut dreptate? Dacă dictatura lui feroce, brutală și absolută este singura cale prin care specia poate fi salvată?

În final, Arberg moare ucis de gloanțele comisarului Costelli, cel care îl vânase neobosit prin toată lumea, dar în egală măsură este ucis, la nivel simbolic, și de acul otrăvit pe care Colombina i-l înfige în piept chiar atunci când Costelli trage asupra lui.

„Numai în sufletul meu e pustiu”, spune Colombina în final. „Un pustiu din care nu voi mai ieși niciodată”. Și câtă dreptate avea, pentru că, dincolo de orice, Colombina chiar îl iubise la modul absolut pe Arberg.

În opinia mea, Paradisul celui care a sfidat lumea este cea mai bună proză sefe a lui Ștefan Zaides și merită citită chiar și azi, în ciuda unor șabloane și locuri comune literare pe care autorul le folosește din belșug, așa cum spuneam mai înainte.

CSF 427

În cele cinci numere în care nuvela a fost foiletonată cititorii au mai putut citi un articol semnat de Florin Zăgănescu și intitulat Cea mai îndelungată expediție selenară și oamenii ei temerari (423), în care este prezentat pe larg zborul Apollo 16 (aprilie, 1972). În același articol, Florin Zăgănescu realizează și portretele celor trei astronauți americani care au participat la istorica misiune: John Young, Thomas Ken Mattingly și Charles Moss Duke jr. Pentru cine este interesat, articolele semnate de Florin Zăgănescu în seria prezentată în CPȘF sub titlul De la Icar la cuceritorii Lunii au fost strânse în volumul omonim apărut în 1975 la editura Albatros.

În numărul 424, Emanuel Reicher deschide, sub titlul Cronică (en passant fantastică) a șahului o suită de articole dedicate sportului minții. Pentru cine nu știe, Emanuel Reicher (Emanoil George Reicher, 1930 – 2019) a fost unul dintre marii jucători de șah ai României. A deținut titlul de Maestru FIDE și a fost un arbigtru internațional de șah.

În numărul 426 este anunțat Cel de-al treilea concurs național de literatură științifico-fantastică:

Cu prilejul aniversării a 25 de ani de la proclamarea Republicii, colecția noastră organizează cel de-al treilea concurs de povestiri științifico-fantastice, deschis autorilor ce nu fac parte din Uniunea Scriitorilor. Tema generală a concursului este viitorul patriei noastre socialiste. Profilul României de mîine va purta și amprenta visurilor, a năzuințelor și a ideilor pe care le au tinerii de astăzi, ce vor fi contemporani activi ai secolului XXI.·De aceea, lucrările trimise la acest concurs vor putea constitui un bilanț anticipat al marilor realizări de mîine.

Vor fi acordate următoarele premii :

• Premiul I – 4 000 lei
• Premiul II – 3 000 lei
• Premiul III – 2 000 Iei
• Cinci mențiuni a cîte 1 000 lei

Ispititor, nu-i așa? Dar despre acest concurs vom mai vorbi.

În fine, numărul 427 prezintă palmaresul primului Eurocon (Triest, iulie 1972). Am remarcat trei premii câștigate de români: Vă caută un taur – Sergiu Fărcășan, Altarul zeilor stohastici – Adrian Rogoz și Vârsta de aur a anticipației românești – antologie critică realizată de Ion Hobana.

De asemenea, tot în 427 este prezentat și palmaresul celui de al X-lea festival internațional al filmului științifico-fantastic. Meteoritul de aur a fost câștigat de filmul Cursă tăcută (Silent running, Douglas Trumbull, SUA), un film pe care vi-l recomand.

Numărul 427 se încheie cu o cronică de carte semnată de Ovidiu Șurianu și care a avut ca subiect volumul Ultima sirenă al lui Mircea Șerbănescu și cu un raport despre activitatea unui cenaclu sefe din Timișoara, raport semnat de Mircea Șerbănescu. Deși nu se menționează în text, cred că este vorba despre cenaclul Helion. Dacă greșesc, vă rog să-mi atrageți atenția.

Ilustrațiile copertelor și ilustrațiile interioare au fost asigurate de Aurel Buiculescu.