George Cornilă, Expurgo – refugiul fericirii în cultură(timp de citire: 5 minute)

Pe George Cornilă l-am descoperit prin intermediul trilogiei „Regele lupilor”, o saga istoric-mitică inspirată din legendele dacice, însă m-a cucerit ca cititor cu „Deluvium”, un roman fantastic de inspirație istorică, având acțiunea plasată în perioada fanariotă a Țării Românești. L-am marcat, deci, drept autor care trebuie urmărit. Am citit, așadar, Expurgo, precedentul său roman, apărut la editura Crux în 2019. Mai ales că înțelesesem că acesta este un SF distopic. Sau utopic, depinde din ce perspectivă privești lucrurile.

Și voi spune de la început că mini-romanul Expurgo (sau nuvela, nu contează prea mult) a fost o lectură fascinantă. Într-o societate în care cultura e obligatorie, iar guvernul instituie legi împotriva grobianismului, este nevoie de o organizație similară unei poliții politice care se ocupă de identificarea și anihilarea celor care luptă împotriva culturii. Și cred că am spus suficient pentru a enunța premisa acestei cărți.

„Doctorul Aldwin Hux, celebrul savant care a formulat Legea Hux, susținea că în absența unui control riguros, genele superioare ar fi fost copleșite numeric de cele inferioare. Intelectualii au arătat însă că nu sunt neputincioși în fața brutelor. Din fericire, vremurile analfabetismului, ale agramatismului, ale vulgarității, în care intelectual, preschimbat adeseori în batjocoritorul telectual, ajunsese un cuvânt de ocară, alături de tocilar, deștept, filosof, cult și în care eruditul adevărat, nu închipuit, era luat peste picior și pus la colț, în care inteligența și cultura erau subjugate de tirania prostiei, sunt departe acum.”

Din păcate, începutul romanului este o lungă (prea lungă, se întinde pe zeci de pagini) expozițiune, care ne explică în detalii cum arată și cum funcționează lumea. Un asemenea început are, de obicei, darul de a alunga cititorul, mai ales pe cel actual. (Pe cel care și la jocuri dă „skip” la „tutorial” sau, dacă nu poate, abandonează jocul.) Și e păcat, pentru că, odată ce ai trecut prin introducere, știind cum funcționează lucrurile, acțiunea te va prinde cu siguranță.

Pentru că există o acțiune și e chiar bine construită. Prezentată din perspectiva unui agent, II-22, ea ne poartă în misiunea acestuia de a se infiltra și a destructura o rețea teroristă care militează pentru reinstaurarea haosului, pentru eliminarea autocrației culturale a guvernului.

Modul în care protagonistul nostru intră în societatea incultă a periferiei, prin intermediul fetei pe care o ajută să evadeze, și evoluția relației sale cu aceasta, în paralel cu eliberare sa de sub influența suplimentelor medicamentoase pe care le consumă, mi s-au părut componente foarte abil construite.

În esență, avem exact situația inversă filmului „Equilibrium”. Și aici există agenți perfect calculați și lipsiți de emoții, care operează cu maxim de eficiență și sunt mereu echilibrați și în deplină pace cu deciziile pe care le iau, însă aceștia apreciază arta și o protejează, nu o caută pentru a o distruge. Și aici avem droguri care inhibă anumite porniri, însă doar pe acele care au legătură cu sentimentele și instinctele date de natura animalică a omului, lăsându-le neatinse pe cele înalt, care se hrănesc cu artă.

Descoperirea progresivă a lumii fruste, a lipsei de șansă și a motoarelor care au dus la alegerea inculturii din periferie mi s-a părut foarte profund expusă. Deși foarte violente, capitolele în care agentul ia contact cu lumea de jos produc efect asupra personajului și a cititorului deopotrivă. Pentru că aflăm că, în lipsa lor de cultură, acei oameni nu duceau deloc vieți lipsite de însemnătate.

„ – Uite, în acel subsol stătea Dego. Atunci când nu hoinărea pe străzi.

După cum îmi mai povestise, când Morgana avea șaisprezece ani, mama ei plecase să muncească în Sectorul 6. Nu se mai întorsese de atunci. Trimitea, însă, din când în când, credite. Primele luni de singurătate fuseseră mai grele pentru Morgana.”

De fapt, personajul feminin Morgana prinde complexitate odată cu cartierul ei, dramele profund umane ale unei lumi necunoscute până atunci au darul de a-i zdruncina sistemul infailibil de valori și decizii eroului principal. Din acest punct de vedere, romanul stă foarte bine. Și din punctul de vedere al acțiunii, de asemenea. E bine dozată, spectaculoasă, tranșantă, pusă bine în sprijinul ideii pe care o întărește.

Însă există și câteva elemente pe care nu le-am gustat prea mult, cum ar fi referințele culturale românești, pe care le-am găsit forțat introduse. Și un pic disonante. De asemenea, referințele la cuceririle din spațiu mi s-au părut lipituri care nu aduc neapărat valoare, mai ales că gama de planete menționate ca cercetate include sateliți ai giganticilor gazoși și planete din alte galaxii(!) deopotrivă.

De menționat este și finalul, foarte profund și bine ales pentru a încheia povestea. Cititorul este răsplătit pentru timpul său, dilema finală și soluționarea problemei venind firesc în sensul acțiunii, deși nu exclud surpriza. Și, mai important, după lectură, cititorului îi rămân întrebările.