Pe Ted Chiang l-am descoperit prin proza „Neguțătorul și poarta alchimistului”, în numărul cinci al revistei „Colecția de povestiri științifico-fantastice”. Era anul 2013. Iată că au trecut nu mai puțin de șase ani până când volumul „Exalare”, cel care e deschis de acest minunat text, a reușit să apară. Din fericire, a fost imediat tradus în română și publicat în Armada..
Am recitit cu mare plăcere „Neguțătorul și poarta alchimistului”, amintindu-mi de poveștile copilăriei, de cele o mie și una de nopți ale sultanului în compania Șeherezadei, având aievea în fața ochilor minții califi, cadii, padișahi, gini și neguțători, toți purtând șalvari, turban și papuci cu vârful ascuțit și întors. Aceleași genuri de personaje mi-au revenit în minte, disputându-și dreptatea, bogățiile necuprinse de mintea omului și femeile frumoase, acoperite de mătăsuri fine.
Acum mă las uneori furat de firul lin al poveștilor copilăriei decât atunci, poate pentru că am devenit un fan al științei și speculațiilor acesteia în literatură. Asta nu înseamnă că pasul molcom și vocea liniștită din cele o mie și una de nopți, sau personajele orientului apropiat, nu mi-ar mai fi pe plac. Dimpotrivă, dacă stau puțin să mă gândesc, o povestire SF pe buzele Șeherezadei ar fi…
Ar fi exact ce-a reușit Ted Chiang în „Neguţătorul şi poarta alchimistului”. Povestitorul – un neguțător, compatriot al Șeherezadei – deapănă povești minunate înaintea califului, încercând și el să-și prelungească viața în acest fel. Și o face într-un mod seducător, împletind într-un final ițele aparent independente ale narațiunilor într-o funie puternică. Începe prin povestirea propriilor pățanii, trece apoi la faptele auzite de la un alt drept-credincios întru Allah, apoi revine, confirmând el însuși cele auzite prin alte întâmplări la care a fost martor.
Iar partea cea mai impresionantă este sinergia care stă în miezul tuturor evenimentelor care l-au adus pe bietul neguțător bătut de soartă înaintea califului, și anume călătoria prin poarta timpului. Judecând după atmosfera de poveste orientală și după personajele tipice creionate, cineva și-ar putea imagina că fenomenul în sine al călătoriei în timp și repercusiunile acestuia sunt tratate cu larghețe. Nu e chiar așa. Expuse simplu și mascate în interpretările stângace ale povestitorului, om care nu-și poate depăși condiția de ageamiu într-ale științei, paradoxurile și limitările călătoriei în timp sunt înfățișate aievea cititorului, mintea acestuia fiind invitată să le exploreze, să le interpreteze și să decidă singur dacă le acceptă sau nu.
În fine, ceea ce rămâne după ce naratorul își încheie împăcat povestirea, acceptând orice soartă i-o fi hărăzit Allah, este combinația dulce-înțepătoare, ca de scorțișoară, a unei sinergii SF, parcursă stând tolănit pe divan, de care-ți dai seama că te îndrăgostiseși încă de la primele pagini.
„O, preaputernice calif și emir l dreptcredincioșilor, smerit sunt să mă scald în pohfala prezenței tale, căci omul nu poate trage nădejde la o mai mare blagoslovire în tot cursul vieții sale decât aceasta. … Nicicând înainte nu mai văzusem un așa de minunat sortiment de bunuri. Lângă intrare se zărea un astrolab înzestrat cu șapte plăci încrustate cu argint, un ceas cu apă care bătea fiecare oră cu un clinchet melodios și o privighetoare din bronz care cânta când bătea vântul.”
În concluzie, ”Neguțătorul și poarta alchimistului” e o proză superbă din toate punctele de vedere, despre călătoria în timp și despre moralitate. Demnă de remarcat e și traducerea Alinei Sîrbu, care face lectura foarte plăcută.
Urmează apoi povestioara „Exalare”, e un text bun, cu o idee faină și o punere în scenă inedită. Plasat într-un univers închis și populat de ființe mecanizate, el expune o metaforă existențială foarte puternică, filosofând în jurul corelației dintre gândire și energie. Dar cam atât. Deși alege să construiască personaje inedite, la limita dintre goleme și roboți, povestea alege doar să expună situația, fără a încerca măcar să fructifice lumea aceea exotică prin vreun soi de acțiune. Personajele nu au personalitate, nici măcar cel narator, singurul său rol fiind acela de a se autoanaliza funcțional și de a concluziona.
„Deși universul nostru este închis, poate că nu este unica incintă cu aer din întinderea infinită de crom solid. Eu presupun că este posibil ca undeva să existe un alt buzunar de aer, alt univers pe lângă al nostru, care să aibă chiar un volum mai mare.”
Desigur, delirul liric al acceptării sfârșitului inevitabil adus de epuizarea sursei de energie e fascinant, la fel și construcția fizică a lumii care se bazează doar pe diferența de presiune pentru a exista, însă, din păcate, aceste aspecte nu pot compensa lipsa poveștii.
Trecând mai departe, ajungem la „Ce se așteaptă de la noi”, o schiță care conturează o idee din câteva linii și se mulțumește să tragă o concluzie despre liberul arbitru. Din nou, nu există acțiune, nu există personaje. Dacă precedentul text le simula măcar, introducând o minimă acțiune a unui personaj – aceea de a se auto-diseca – cel de față e pur descriptiv, materializându-se într-o scrisoare din viitor.
Narațiunea e frumoasă și inteligent pusă în scenă, nimic de zis, prin introducerea obiectelor numite „predictori”, dar din nou am simțit lipsa elementelor care ar fi transformat-o într-o poveste. Așa cum e, nu pot să nu mă gândesc că e o idee nefructificată. Avem de-a face cu un simplu eseu pe tema determinismului sau non-determinismului universului.
„Au existat dintotdeauna argumentări ce arătau că liberul-arbitru este o iluzie, unele bazate pe fizică, altele bazate pe logică pură. Majoritatea oamenilor sunt de acord că argumentările acelea sunt irefutabile, dar nimeni nu a acceptat niciodată cu adevărat concluzia.”
Mi-ar fi plăcut mai mult dacă aș fi ajuns la concluzia respectivă în urma unor evenimente. Așa, fiindu-mi servită doar cu sprijinul acelor obiecte, ca cititor, mă simt păcălit.
Și ajungem la „Ciclul de viață al obiectelor software”, o nuvelă lungă și plată, care nu impresionează decât prin imaginația cu care Ted Chiang prevede evoluția unui soi de inteligență artificială. Deși aici nu mai sunt valabile obiecțiunile pe care le-am adus precedentelor două texte, pentru că avem personaje și acțiune, ele sunt atât de forțate, încât fac lectura neplăcută. Felul în care unii oameni ajung să iubească bucățile sapiente de cod – despre a căror conștiință de sine nu primim nicio explicație – este hilar, sacrificiile pe care ei sunt dispuși să le facă pentru a-și „rula” în cele mai sigure condiții secvențele de cod par de-a dreptul stupide.
„Digienții”, pentru că acesta e numele pe care-l poartă secvențele de cod, sunt tratate ca niște persoane în toată regula, iar interesul lor – acela de a fi rulate fără întreruperi – ajunge să fie țelul vieților celor care le adoptă.
Deși avem niște trimiteri interesante la sexualitate și iubire, iar proza în sine e inteligentă, denotând o profundă înțelegere din partea autorului pentru lumea softwareului, nu am putut lua povestea în serios.
„Nu spun că ar trebui să acceptăm oferta Binary Desire. Pe de altă parte, cred că ar trebui să ne întrebăm pe noi înșine: Dacă-i facem sexuali pe digienți, asta ar încuraja alți oameni să-i iubească într-un fel care să fie bun pentru digienți?”
Poate, dacă ar fi fost mai scurtă, ar fi avut o șansă să se facă plăcută. Așa, balanța între ce cere și ce oferă nu e în favoarea ei.
Și „Bona autonomă brevetată a lui Dacey” mi s-a părut o poveste diluată. Se încheagă pe o idee doar bunicică, iar realizarea e departe de a impresiona. Tratarea interacțiunii om-mașină din această perspectivă nu oferă prea mult de reținut, iar abordarea din nou fără personaje sau acțiune nu ajută nici ea. N-am să spun mai multe despre acest text.
Din fericire, din acest punct volumul evoluează la cote foarte înalte, fiecare povestire fiind în sine o capodoperă. „Adevărul faptelor, adevărul sentimentelor”, bunăoară, e cu adevărat superbă și ca poveste, și ca idei. Cu două planuri care converg ideatic, ea reușește să surprindă în ambele. Avem pe de o parte lumea unui sat Tiv la primele sale interacțiuni cu europenii, iar pe de altă parte o familie a viitorului apropiat.
Dacă în prima lume este introdus scrisul și definirea diferită a noțiunii de adevăr, ruptă mai înainte în „vough” și „mimi”, adică adevărul faptic și cel al sufletului, în cea de-a doua lume apare un ajutor electronic pentru memoria omului, ajutor care-i poate readuce utilizatorului la comandă aievea fiecare moment al fiecărei zile, exact așa cum s-a întâmplat.
În prima sinergie ne punem întrebări legate de legitimitatea scrisului de a captura esența realității, în cea de-a doua ajungem să ne chestionăm însăși modul în care lucrează memoria umană. Respectarea adevărului faptic petrecut e în esență un lucru bun? Sau e mai bine oare să ne construim adevărul după cum ne face nouă bine?
„Raportul de evaluare al europenilor era vough; era exact și precis, însă așa ceva nu era suficient pentru a soluționa chestiunea. Alegerea clanului cu care să se unească trebuia să fie corectă pentru comunitate; trebuia să fie mimi. Doar bătrânii puteau hotărî ce era mimi; era responsabilitatea lor să decidă ce era mai bine pentru clanul Shangev.”
Dar poveștile sunt frumoase nu doar prin raportarea la aceste idei năstrușnice. Personajele din tribul african sunt la fel de vii cum sunt și cele din povestea din viitor și fiecare poveste are farmecul ei aparte. Deși nici aici nu avem o acțiune trepidantă, ea e suficientă cât să închege o poveste. Astfel, cred eu, geniul lui Ted Chiang iese cel mai clar la lumină, în acest dublu-cadru executat cu măiestrie.
„Memoria digitală nu ne va opri să spunem povești despre noi înșine. După cum am zis anterior, noi suntem alcătuiți din povești, și nimic nu poate schimba asta.”
Pentru asemenea povești merită să citești volumul. Nu doar pentru frumusețea definirii noțiunii de adevăr și a raportării omului la concret, ci pentru plăcerea lecturii în sine.
Urmează apoi „Marea tăcere”, o schiță pur descriptivă, despre căutarea inteligenței non-umane, care nu plictisește pentru că e scurtă, dar oferă remarcabil de puțin. Ar fi ajuns două fraze pentru fix același sentiment. Mizând pe efectul povestirii din perspectiva unui papagal, textul recurge și la un pic de sentimentalism: „Voi să fiți buni. Noi vă iubim.”
În contrast, „Omphalos”, e o povestire cu o construcție impresionantă din toate punctele de vedere. Bună, extrem de profundă, lasă idei asupra cărora să meditezi. Perspectiva raportării la divinitate e nu doar inedită, ci și magistral pusă în scenă de universul funcțional.
Evoluând pe coordonate similare cu „Iadul e acolo unde nu există Dumnezeu”, textul meditează asupra motivației pe care religia sau credința în Dumnezeu o dă vieții omului, însă se poziționează într-un mod cu totul surprinzător. Construind lumea după alte legi, noțiunea de „centrul universului” transcende tărâmul figurativ și pătrunde în cel concret. La fel și noțiunea de ființă primordială.
Și, ca să facă lucrurile și mai bune, proza asta chiar are și acțiune. Nu multă, dar suficientă cât să-ți dea impresia că ai citit o poveste. Și propune și personaje bine conturate, împinse de idealuri, dar și de interese personale.
„Îndrumă-mi pașii, Doamne, spre faptele cuvenite. Recunosc că dorința mea de a căpăta răspunsuri, deși necesară în eforturile de natură științifică, nu este întotdeauna salutată înafara lor. Ajută-mă să știu când se cuvine să continui să caut și când este mai bine să-mi ignor îndoielile.”
În fine, volumul se încheie cu nuvela „Anxietatea e amețeala dată de libertate” o proză care în sfârșit se remarcă printr-o acțiune care te prinde, ca cititor. Deși se bazează pe o idee nu chiar inedită, o exploatează atât de bine, și aduce personaje atât de bine creionate, încât devine memorabilă.
Ideea realităților paralele nu e una nouă, cum spuneam, iar elementul explicativ „cuantic” nu ajută nici el prea mult în direcția autenticității, părând mai degrabă că forțează lucrurile. Totuși, nu o face doar de dragul unei referințe științifice, ci leagă mai multe elemente funcționale ale prismelor de comportamentul universurilor generate de ele.
Din fericire, partea științifică nu e esențială, accentul căzând pe psihologie. Avem din nou, la fel ca-n cazul schiței „Ce se așteaptă de la noi”, o analiză a comportamentului fatalist al omului în raport cu determinismul universului, dar descoperim aici o dimensiune în plus. Dacă în „Ce se așteaptă de la noi” liberul arbitru era negat, aici el e multiplicat, fiecare ramură a unei bifurcații decizionale a unui individ manifestându-se în câte o realitate. Sunt fascinante meditațiile referitoare la libertate, la consecințe și la personalitatea care ne definește pe fiecare din această perspectivă.
„Dana auzise despre oameni care utilizau prisme în moduri similare, însă de obicei erau persoane care-și justificau acțiunile atrăgând atenția că ar fi putut face ceva mai rău. Până atunci ea nu întâlnise versiunea aceasta specifică, în care autoapărarea se baza pe un comportament moral superior al sinelui paralel.”
Iar finalul este unul superb, proza reușind să surprindă încă o dată în ultimele pagini.
În fine, la fel ca precedentul volum, „Povestea vieții tale”, și „Exalare” se termină cu explicațiile din spatele fiecărei povești în parte, explicații interesante, de altfel, un fel de al doilea desert pentru cei care încă nu s-au săturat.
Per ansamblu, volumul mi s-a părut inegal. Însă povestirile geniale compensează pe deplin, iar cartea e una de neratat pentru orice iubitor de SF sau de literatură speculativă în general.
Și nu pot să nu remarc, la final, și traducerea impecabilă a lui Mihai Dan Pavelescu, cel care a lucrat la întregul volum, mai puțin la prima povestire.
ExalareDespre carte:
Câștigător Premiul Locus 2020 la categoria: Nuveletă
„O colecție de povestiri care te pun pe gânduri, te fac să-ți pui întrebările cele mai grele și să te simți mai uman. Un vârf al genului science fiction.“
Barack Obama
Nouă proze cu totul originale, provocatoare și memorabile, de la autorul textului Povestea vieții tale, ecranizat de Denis Villeneuve cu titlul Arrival.
Un portal temporal îl obligă pe un vânzător din vechiul Bagdad să se confrunte cu greșelile din trecut. Un om de știință care studiază extratereștrii face o descoperire șocantă, cu ramificații universale. O privire aruncată într-un univers alternativ pune la îndoială liberul arbitru și alegerile noastre.
Ted Chiang pune întrebările cele mai vechi din lume: Ce este universul? Ce înseamnă umanitatea?
În povestirile lui science fiction răzbat la tot pasul frumusețea, înțelesurile adânci și compasiunea.
„La fel ca predecesorii lui atât de diverși – Philip K. Dick, Jorge Luis Borges, Ursula K. Le Guin, Margaret Atwood sau Kazuo Ishiguro –, Chiang explorează temele convenționale ale literaturii SF în moduri cu totul neconvenționale. Proza lui are ceea ce Orwell numea transparență perfectă. Pentru Chiang, curiozitatea umană este motorul divin al progresului.“
Joyce Carol Oates, The New Yorker
