Una dintre cele mai pozitive scriituri din SF-ul recent îi aparține de bună seamă lui Becky Chambers, autoarea seriei Wayfarers, câștigătoare a premiului Hugo. Din această serie, în română a fost tradusă deocamdată doar prima carte, „Un drum lung spre o planetă mică și furioasă”, publicată la editura Herg Benet. Dacă ai citit această carte, sau chiar întreaga serie, sunt convins că îți amintești relațiile dintre membrii echipajului navei Wayfarer, felul optimist în care privesc ei viitorul și sentimentul omniprezent de respect și prietenie, chiar iubire, care-i leagă pe cei care pornesc împreună în aventuri.

Ce m-a bucurat la mini-romanul „Să cunoaștem, dacă avem șansa”, al aceleiași autoare, apărut tot la editura Herg Benet în traducerea lui Alexandru Voicescu, a fost să regăsesc același optimism al avântului omului spre stele și când abordarea e una mult mai apropiată zilelor noastre. Avem în față un univers în care oamenii pot călători de la o stea la alta, în căutarea vieții, dar aceste salturi înseamnă multe zeci de ani petrecute în hibernare, iar comunicarea cu cei de-acasă e supusă întârzierilor inerente limitărilor date de viteza luminii. Protagonista noastră, Ariadne, împreună cu echipajul navei OCA Merian, e angajată într-o misiune de explorare care are în vizor patru planete potențial locuibile dintr-un sistem stelar apropiat.

Deși o frumusețe aparte au detaliile științifice explicate pe înțelesul tuturor, fie că e vorba de modificările care au loc în corpul uman în condiții de inactivitate, sau de adaptările necesare pentru ca trupul să reziste la medii diferite de cel terestru, fie că e vorba despre astronomie sau despre xeno-biologie, adevărata atracție a acestei cărți vine din explorarea emoțională a arhetipului pionierului erei cosmice. Mi-a plăcut mai ales descrierea rutinei de trezire din hibernare, cu toată atenția acordată diminuării șocului pe care propria imagine o va avea asupra celui trezit îmbătrânit. Pentru că staza nu e totală. Sunt frumoase lumile descrise, imaginația de care Becky Chambers dă dovadă în construirea ecosistemelor și a peisajelor lumilor respective e impresionantă. Însă nu acolo e punctul de maxim interes. Acelea sunt doar scenele pe care se joacă dramele umane.

De la despărțirea de familie la relațiile din cadrul grupului restrâns care trebuie să funcționeze ca o familie pe alte lumi, pentru că nu au de unde primi ajutor din altă parte, totul e privit dintr-o perspectivă umană cu care cititorului îi vine foarte ușor să relaționeze, deoarece personajele sunt foarte puțin idealizate. Oamenii au păreri contrare, fac greșeli, dar reușesc, în final, nu doar să treacă peste, ci chiar să iasă mai uniți în urma disputelor.

De fapt, dacă aș avea ceva să-i reproșez acestei cărți, acel lucru ar fi tocmai că, având personaje atât de imperfecte, ele reușesc să-și păstreze relațiile în modul optim posibil. Chiar și când veștile de acasă, confuze și trunchiate, tind să indice un dezastru care ar încheia, dacă nu civilizația umană, cel puțin era spațială. Cei patru reușesc să-și asigure unul altuia confortul spiritual de care au nevoie și nu încetează nicio clipă să-și poarte unul altuia de grijă.

Încercările fiecăreia dintre cele patru planete sunt diferite. De la oceanul înghețat de pe Aecor, în care înoată creaturi luminiscente, la lumea luxuriantă a Mirabilis, cu diversitatea faunei și florei ei, și de la marea în perpetuă furtună a lumii Opera, cu șobolanii urlători, la calmul dezolant care ascunde un început timid de viață pe Votum, experiențele își lasă amprenta asupra personajelor, împreună cu neliniștea zvonurilor de acasă. Restricția de a interacționa cu viața de pe planetele străine, pentru a nu o influența în evoluție, rutina zilnică plictisitoare, zilele nesfârșite de așteptare… chiar necesitatea de a ucide, în unele circumstanțe, toate lovesc în psihicului uman, și așa afectat de despărțirea de lumea care și-a pus atât de multe speranțe în ei și de tăcerea de după. Și adaugă presiune în luarea deciziilor.

Nu știm ce credeți voi, ce crede Pământul. Și, în cele din urmă, Pământul este cel care ne-a trimis aici. Patru oameni nu pot decide singuri dacă este corect ca noi să ne aventurăm mai departe în galaxie, indiferent de cât de disperat ne-o dorim.

Finalul mi s-a părut unul excelent ales. După explicațiile biologice despre începuturile vieții pe Pământ, care pot fi reiterate la fel sau în mod ușor diferit altundeva, poate într-un mod mai bun, parabola alegerii dintre sfârșitul resemnat și noul început mi s-a părut înduioșătoare. Nu pot spune prea multe fără a strica lectura, dar pot spune că merită cu prisosință. Iar mesajul fostului secretar general al O.N.U., Kurt Waldheim, de pe discul de aur de pe Voyager, pune lucrurile într-o nouă lumină, adăugând pe lângă un nivel de profunzime în plus, și o nouă conexiune cu lumea noastră:

Am pășit în afara sistemului solar și către univers căutând doar pace și prietenie – să oferim învățăturile noastre, dacă ni se va cere; să cunoaștem, dacă avem șansa.

Să cunoaștem, dacă avem șansa