Primul contact cu opera lui Brussolo l-am luat prin intermediul publicației Iris SF, unde au fost serializate câteva dintre romanele sale. L-am reîntâlnit apoi în colecția science fiction a editurii Savas Press și, până să mă dezmeticesc, devenisem deja fan al scrierilor sale.
Multă vreme am stat și m-am întrebat de ce s-a întâmplat asta… Nu agreez textele horror, sumbre, psiho-. N-am reușit să-l gust pe Stephen King. Și-atunci, totuși, de ce? Cred că răspunsul e acela că autorul francez debordează de imaginație. Una bolnavă, deviantă, cu derapaje constante în sexualitate și violență, dar care duce fiecare idee mai departe, tot mai departe, într-o încercare sinistră de a vedea până unde poate fi împinsă, care e limita dincolo de care simți că nici măcar nu-ți mai poți imagina lucrurile.
Născut în 1951 la Paris, într-o familie săracă, Brussolo a debutat la 21 de ani. Cele peste 150 de cărți ale sale numără scrieri SF, fantastice, thriller, young adult, sau istorice. Citind opera sa SF și fantastică se poate descoperi o „rețetă”: acțiunea pleacă de la o realitate marcată de fenomene stranii, crescând apoi progresiv până ajunge la un cadru ce apare dezaxat, o piesă de teatru nebună unde recuzita se transformă, treptat, în protagonist. Atmosfera nu e neapărat sumbră, cât psihotică, halucinogenă. E o explozie de imaginație. Una bolnavă.
De regulă, autorul se concentrează pe o anomalie, îndeobște ascunsă publicului de către autorități. Un călător, ori un savant, intră în contact cu ciudățenia respectivă și, de acolo, lucrurile o iau razna. Pare scenariul unui film de categoria B și, în mare măsură, chiar așa este.
În Ira Melanox (La Colère des ténèbres, 1986), locuitorii unei așezări sunt afectați de o decalcifiere accelerată ce provoacă fragilitatea extremă a oaselor. Reversul e întâlnit în Doctorul schelet (Docteur Squelette, 1987), unde oasele oamenilor cresc necontrolat sub acțiunea unei ființe demonice care, în urma unor episoade periodice de somnambulism public, ajunge să-i posede pe cei treziți brusc.
Uneori, anomaliile sunt puse pe seama unor evenimente cosmice. În Moartea cu melon (Portrait du diable en chapeau melon, 1982), drept consecință a unui val de radiații cosmice, unele femei nasc animale, în timp ce animalele nasc oameni. Pentru a ascunde asta, autoritățile ucid copiii oamenilor, iar pe cei ai animalelor îi închid într-o fortăreață unde sunt crescuți de gigantice guvernante-robot ce-i mențin din punct de vedere mental, cu ajutorul drogurilor, la un stadiu infantil. Coșmar de închiriat (Cauchemar à louer, 1990) prezintă efectele prăbușirii unei bucăți de rocă lunară care-i face pe oamenii stabiliți în zona respectivă să se transforme, peste noapte, în bestii însetate de sânge – un fel de Dr. Jekyll și Mr. Hyde în variantă modernă.
Alteori, acțiunea se mută cu totul în spațiu, cum e cazul romanului Febra (Territoire de fièvre, 1983), unde un animal-planetă este explorat de oameni care-i consumă carnea, ajungând, astfel, să sufere mutații sinistre. Autorul cochetează și cu societățile încremenite în vremuri trecute, cum e cazul Bulevardului banchizelor (Boulevard des banquises, 1989), ce descrie viața pe o insulă din îndepărtatul nord, unde lumea trăiește după obiceiurile secolului al XIX-lea, femeile fiind excluse din viața politică, iar problemele fiind rezolvate prin intermediul duelurilor. Iar când lasă imaginația să preia complet controlul, dă naștere Carnavalului de fier (Le Carnaval de fer, 1983), unde întâlnim ventriloci ce vorbesc prin intermediul obiectelor înconjurătoare, simbioți legați de corpuri sănătoase menite să-i protejeze de contactul cu „lumea impură”, ori râuri pline nu cu apă, ci cu pitici înrădăcinați în pământ, care poartă corăbiile pe palmele lor în schimbul unui tain zilnic.
Dar poate cea mai fascinantă și înspăimântătoare devine predicția viitorului apropiat, unde constatăm că Brussolo prezintă scenarii deloc imposibile, dacă e să studiem direcția în care se îndreaptă omenirea. Dacă în Mâncătorii de ziduri (Les Mangeurs de murailles, 1982) avem clasicul viitor post-apocaliptic în care omenirea s-a retras în așezări ermetice, Krucifix (Krucifix, 1990) prezintă un Pământ pe care, pentru a avea o ocupație, oamenii participă la un război etern. Unul unde nu există răniți, ci doar supraviețuitori sau morți. Oare să fie chiar atât de departe un viitor unde, din dorința de senzațional, reality show-urile se vor transforma în coșmar? Să sperăm doar că nu vom avea parte de înecați care vor să-și verse apa în cei vii, ori de copaci care-și trag seva din trupurile celor morți, deveniți oameni-crucifix.
Și ajungem, astfel, la lumea prezentată în Lacăte carnivore (Opération „serrures carnivores”, 1987), una unde totul se reciclează, ziarele și afișele apărând și dispărând după cum se ordonează o serie de alge ce constituie „cerneala” acelor vremuri. În societatea respectivă, agresorii nu numai că nu sunt pedepsiți, dar pot depune plângere dacă victima se apără. Prin urmare, oamenii se văd nevoiți să apeleze la costume de protecție ce sunt, ele însele, ființe ce necesită să fie hrănite și întreținute.
Indiferent ce element apare într-o carte a lui Brussolo, te poți aștepta ca el să devină, la un moment dat, un monstru. Poate fi o lăcustă ce se transformă în glonț, un animal împăiat ce devine gestant, un viking înghețat de secole într-un aisberg, un copac banal, o insectă-mutant, ori un android pe care defecțiunile îl determină să ajute fără să-și mai dea seama de limitele distructive ale puterii sale. Adesea, ți se pare că ai în fața ochilor una dintre picturile absurde ale lui Peter Bruegel cel Bătrân. Cred că e greu să rămâi imun la scriitura lui Serge Brussolo. Ori își displace, te dezgustă, ori îți creează o fascinație bolnăvicioasă. Nu are amploarea, consistența literară și intriga complexă a cărților lui Stephen King. În marea lor majoritate, romanele sale nu sunt voluminoase. Dar, între coperți, zace un monstru care, odată trezit, e capabil să poarte cititorul către tărâmuri de o delicioasă demență, acolo unde, cum se spune în basme, „nici cu gândul n-a gândit”.
Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, Paris) este un scriitor francez de literatură fantastică, science fiction, thriller și roman istoric. Tatăl, muncitor și parior pătimaș la cursele de cai. Mama, casnică și romantică, îi citea în copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar și pentru scris. Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie „romane”, de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. În liceu avea reputația făcută: unii profesori îl disprețuiau și-i spuneau că n-o să facă nimic în viață; alții însă îl admirau și-i prevesteau o cariera de scriitor. Ajuns – în mod natural – student la litere, își trimite scrierile pe la diverse publicații și debutează astfel, la 21 de ani, în paginile unui fanzin obscur.
Perseverează, de altfel nu știa și nu voia să facă altceva, și în 1978 primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela Funnyway. În sfârșit, după zeci de refuzuri, editurile încep să-l ia în seamă și Denoel îi deschide porțile, publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d’un ville malade. Urmează alte 150 de romane. În anii ’80 Serge Brussolo a revoluționat prin stilul lui original și distinctiv literatura science-fiction franceză. Considerat de unii critici o enigmă imposibil de clasificat, Brussolo, un scriitor unic și baroc, este creatorul unor universuri literare halucinante, construite cu ajutorul unei doze specifice de violență și sexualitate, care i-au adus un public format din cititori pe cât de fideli pe atât de pasionați. Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul lui text publicat a fost L’Evadé/Evadatul apărut în periodicul L’Aube enclavée în 1972. Funnyway (Funnyway-în Jurnalul SF nr.163), o altă nuvelă, publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Française. Câțiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d’une ville malade/Vedere în secțiune a unui oraș bolnav. Un alt roman, Les Semeurs d’abîmes/Semănătorii de abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul Apollo în 1984. Un număr mare de romane au fost publicate în colecția Anticipation a editurii Fleuve Noir și în colecția Présence du futur a editurii Denoel. După ce inițial a scris numai science-fiction, Brussolo a abordat mai târziu alte genuri literare, precum romanul istoric sau cel aparținând genului thriller. Este, de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii și tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes.
(sursa biografiei: editura Paralela 45).