Deși era deja de ani buni un nume cunoscut în cercurile iubitorilor de poezie contemporană românească, personal am aflat despre scriitoarea Ana Donțu cu ocazia lansării cărții „Varșava”, care a avut loc în toamna anului trecut, la librăria Humanitas din Brașov. Îmi amintesc perfect evenimentul pentru că a fost atunci o lansare de carte foarte interesantă, interactiv condusă de editoarea Eli Bădică, în care publicul a fost invitat să participe la născocirea unor texte dadaiste, spicuind din cărțile celor doi autori, Ana Donțu și Flavius Ardelean.
Deși nu pot spune că m-a atras de la bun început, deoarece am avut mai multe tentative de a mă apuca de carte, odată ce am intrat un pic mai serios în lectură, aceasta s-a dovedit una foarte plăcută. Așadar, nu renunțați dacă nu intrați instantaneu în atmosferă. Dați-i un pic de spațiu, dați-i un pic de timp. Nu mult, vreo zece pagini, vreun sfert de oră. Cam de atât are nevoie ca să înceapă să-și contureze universul ficțional. Iar odată ce acesta începe să se întrevadă, paginile se vor da de la sine.
Cartea propune opt proze, toate situate în același cadru și evoluând în jurul acelorași personaje, făcând referire la aceleași întâmplări, în mare parte, însă adăugând noi și noi perspective, care vor trage după ele noi niveluri de complexitate. Scrisă la persoana întâi, cartea ne spune povestea plină de abuzuri a unei fetițe care este lăsată de părinți în grija unui unchi tiranic și complexat, care-și imprimă, prin relația disfuncțională pe care o impune, pecetea asupra percepției lumii prin ochii copilei.
Însă cartea nu e doar despre relații abuzive, complexe de inferioritate și temeri patologice, deși acestea par a fi motorul acțiunii. Ingenios împletite prin țesătura concretului, ieșirile în fantastic brodează un nou plan, unul paralel realității materiale, dar care completează imaginea celei din urmă, acolo unde aceasta e incompletă. Prozele nu se succed în timp, ca acțiune, ci vin cumva unele peste altele, în același timp și spațiu nedefinit, reflectând asupra acelorași evenimente, însă mereu prin ochi diferiți, mereu cu o altă perspectivă.
Am încercat, la un moment dat, să așez într-o numită cronologie întâmplările povestite și să identific evenimentele comune expuse de diferitele ipostaze narative, însă mi-a fost imposibil, iar la scurt timp am abandonat ideea și m-am lăsat purtat doar de lectură, mulțumit cu gândul că acea ordonare nu e menită a fi realizată pe cartea de față. Iată ce aflăm: „Da, toată perioada aia a fost tăiată de-a dreptul din memoria mea. Cadrele cu momentul în care am aflat de moartea lui sunt alipite brutal cu o scenă de pe malul lacului. Un cadru izolat, căruia nu-i știu continuarea, întrerupt și el cumva brusc.”
Frumusețea cărții rezidă tocmai în puterea acestor cadre, a scenelor care, chiar dacă nu compun un puzzle cu contururi continue ușor de urmărit, formează totuși un mozaic de-o frumusețe aparte, chiar dacă piesele sunt așezate în unghiuri diferite. Da, secvențele sunt din același univers, locul fiecăreia e acolo: „Nu știu cât am stat acolo, amintirile mele s-au amestecat între ele, fără o anumită ordine, fără o legătură, e ca și cum în căderea aia în cabină aș fi scăpat din mâini un teanc de foi, iar acum le am în față încâlcite și ne reușesc să le aranjez. Nu știu câte s-au întâmplat pe bune și câte sunt delirul meu de bolnavă.”
De altfel, împletiturile dintre oniric și real se văd în toate povestirile, pasajul de mai sus venind doar să-i confirme cititorului asumarea de către autoare a stării de confuzie. Toată cartea este un lung coșmar-de-după-coșmar, visul care se vrea realitatea în care te trezești, dar nu este, iar revelația captivității în somn devine astfel cu atât mai puternică. Iar metafora paginilor răvășite e exploatată în mod direct în povestirea „Un anotimp pentru Carla”, iar în mod indirect în aproape toate celelalte.
Există aici câteva idei foarte puternice, care generează prin ele însele trăiri intense: înecul, sângerarea, golemizarea și uciderea păpușilor, abuzul, și care, prin scriitura meșteșugită a Anei Donțu, înfiripă imagini memorabile. Trauma își găsește în fantastic o nouă dimensiune, una în care se poate manifesta liber de constrângerile cauzalității lumii materiale.
Nu cred că poți spune, în momentul în care întorci ultima pagină a cărții, că ai înțeles-o. Nu pe deplin, cel puțin. Însă aceasta nu e o carte care se vrea înțeleasă, ci se vrea simțită.
Varșava
de Ana Donțu
Editura Nemira
Colecția n’autor
ISBN 978-606-43-0610-4
Nr. pagini 144
„În debutul ei în proză, Ana Donțu vine cu o forță incredibilă. Schizoidia personajelor, viziunile lor asupra vieții și a morții, atmosfera sumbră, apăsătoare, întâmplările bizare, traumele care dezechilibrează complet o ființă umană, tonul egal, capacitatea de a imagina și de a sonda o lume nebună, pierdută în propriile ițe, granița fină dintre realitate și coșmar, infuzia poetică – toate acestea (și multe altele) fac din Varșava un volum inedit, irepetabil, de neuitat. Unul nemilos. Pășește în universul Varșavei, te va cutremura.“
Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor
