— Vă deranjează fumul de țigară? spuse bărbatul când se așeză pe fotoliu.
— Poftim? Puteți fuma, nu mă deranjează, răspunse Sara.
Bărbatul scoase un pachet de țigări din care extrase una, o aprinse și trase din ea cu sete. Expiră fumul spre tavan și desfăcu paginile unui notes cât palma.
— Bună doamnă, vă rog, încercați să povestiți fără să vă lăsați distrasă de sentimente. Mă interesează faptele, să pot înțelege exact cum s-au întâmplat lucrurile. Credeți că o să reușiți?
Sara lăsă privirea în pământ, concentrându-se la modelul geometric al covorului, trase aer în piept, apoi răspunse:
— O să fac tot posibilul.
— Bine, să începem din momentul în care ați ajuns acasă.
— Tania mi-a deshis porțile așa cum a făcut de atâtea ori înainte, iar eu am intrat cu mașina în curte şi am simțit că am trecut cu roata peste ceva. Aproape instantaneu, Tania a început să plângă spunând: „Păpușa mea, mi-ai călcat păpușa”. Păpușa aia o primise de la mama mea și era o vechitură, dar Tania o iubea de parcă ar fi fost cine știe ce. Oricum, am coborât imediat din mașină să văd păpușa sub mașină. Am scos-o de acolo, avea fața turtită și rochița murdară. Era o rochiță albă cu flori albastre, știu asta deoarece chiar eu am croit-o dintr-o față de pernă veche.
Bărbatul notă câteva cuvinte în carnet apoi o privi cu atenție, de parcă ar fi așteptat să vadă ceva pe chipul ei. Sara ezită o secundă, apoi continuă.
— Am vrut să-i dau păpușa înapoi, dar Tania o zbughise plângând. Am strigat de câteva ori după ea știind că dacă se supără probabil că va trebui toată ziua să îmi cer scuze. Nu am primit niciun răspuns. Am ieșit pe poartă, dar Tania dispăruse. Cum noi locuim aproape de capătul străzii, am presupus că s-a ascuns după colț, așa că m-am dus într-acolo. Strada era pustie, exceptând un mim care stătea nemişcat în fața unei case din acelea de carnaval. Sincer, nu știu de ce cineva ar face un escape room pe o stradă de cartier, dar cine știe, poate e o nouă modă.
— Ați mai văzut acel loc înainte? Poate ați trecut pe acolo întâmplător?
— Nu, era prima oară când am remarcat locul. Poate abia fusese deschis.
Bărbatul aprobă calm din cap și luă o poziție mai confortabilă în fotoliu, așteptând să audă restul poveștii.
— În fine, continuă Sara, m-am dus să întreb mimul dacă a văzut o fetiță. Mimul era așa cum te-ai aștepta să fie un mim, ca în filmele alea vechi sau desene animate, îmbrăcat în dungi albe și negre, cu fața pictată în alb și o lacrimă desenată pe unul dintre obraji. La întrebarea mea a mimat că plânge ducând pumnii la ochi apoi a arătat spre intrare. Am insistat să îl întreb dacă a intrat acolo Tania și mi-a răspuns afirmativ, dând din cap. Nenorocitul n-a vrut nici o clipă să vorbească, domnule polițist, chiar dacă i-am spus că e un lucru serios.
— Continuă, te rog, răspunse calm bărbatul.
Sara îl privi uimită, de parcă nu-i venea a crede că tipul nu era revoltat de comportarea mimului, apoi dădu ochii peste cap și continuă:
— Deci cum vă spuneam am intrat în prima cameră unde se afla un culoar circular, ca un fel de tunel, și prin care se pare că trebuia să trec. În spatele meu, ușa de la intrare s-a închis cu un ușor clic. Când am privit, am văzut că nu era nici un fel de mâner pe ușă, adică sigur nu se putea ieși pe acolo. Nenorociții nu s-au gândit la o situație de urgență. De aceea apar tot felul de tragedii, pentru că nu vor să cumpere un nenorocit de mâner.
Sara se ridică revoltată gesticulând, dar bărbatul îi puse o mână pe umăr și o liniști. Se așeză calm pe fotoliu și continuă pe un ton mai liniștit:
— Oricum am început să o strig pe Tania. „Tania, ești aici?” și fata mi-a răspuns: „Revino”. Dar nu aveam cum să revin, pentru că ușa era închisă și mimul ăla nu a vrut să deschidă, oricât am bătut. Așa că am plecat prin tunel. Nu știu dacă ați mers vreodată prin așa ceva, dar nu e deloc ușor. Trebuie să îți coordonezi echilibrul și să calculezi unde trebuie să calci, altfel cazi. Și am căzut. Să nu credeți că era căptușit cu ceva; deloc, era doar metal, oricine își putea sparge capul acolo, să știți. Cu greu am ieșit din tunel și am intrat într-o cameră plină de oglinzi. Am strigat-o pe Tania, iar fetița mi-a răspuns „Mergi mai departe”. Așa că am mers. Peste tot unde mă uitam se aflau oglinzi care mă deformau în toate chipurile posibile. Unele mă arătau mică, altele – ca pe o creatură gigantică, dar cele mai multe – ca pe o monstruozitate de circ, cu frunte de un metru sau picioare de cocostârc, cu burtă sau cocoașă. Sincer, nu știu cine ar putea găsi acest lucru amuzant, dar am mers mai departe și, în spatele unei oglinzi care îmi mărea ochii, am găsit ușa către următoarea cameră.
— Puteți să îmi descrieți oglinda, vă rog?
— Da, era o oglindă veche cu ramă din lemn, nu plastic sau metal. Acum, dacă mă gândesc, era chiar curios că aveau o oglindă așa veche acolo.
— Da, curios, răspunse bărbatul.
— Domnule comisar, nu credeți că am putea vorbi mâine? Văd că fata a adormit. O fi obosită mititica. Vin mâine la prima oră și continuăm.
Bărbatul o privi cu înțelegere și, pentru o clipă, cântări dacă n-ar fi fost mai bine să o lase pe a doua zi.
— Îmi pare rău, doamnă, dar cred că trebuie să faceți încă un efort, este important să înțelegem exact ce s-a întâmplat acolo.
— Următoarea cameră era un fel de prăpastie traversată de un pod al naibii de șubred. Nu știu cum făcuseră, dar părea foarte real hăul de sub el, bănuiesc că erau ceva proiecții sau mai știu eu ce, dar chiar părea un abis acolo. Am strigat, și micuța mi-a răspuns: „Trebuie să treci peste”. „Trec, draga mea, trec”, i-am răspuns. Dar în clipa aceea nu mă puteam gândi decât la cum trecuse sărăcuța, singură, podul acela firav. Ah, ce mi-aș fi dorit atunci să fie mimul ăla acolo cu mine. Direct în hău îl aruncam. Dar am trecut. Încet și cu frică, am trecut. Iar pe partea cealaltă era fiica mea. Am luat-o în brațe și am venit direct la dumneavoastră. Sper să faceți ceva în legătură cu oamenii ăștia.
Bărbatul închise carnețelul, se așeză comod și o privi câteva clipe în ochi. Se aplecă un pic în față și își mușcă buza de jos evident în încurcătură. Urmă o clipă de liniște apoi se hotărî să vorbească.
— Doamnă Sara, îmi tot spuneți domnul polițist sau comisar, dar eu nu sunt nici unul nici altul.
— Poftim? Răspunse Sara trăgându-și mai aproape de piept copilul, într-o reacție de protecție.
— Aș vrea să vă uitați mai bine la fiica pe care o strângeți la piept.
Sara privi la păpușa din brațele sale. Aceasta avea chipul frumos conturat de parcă nu fusese niciodată atins de roata mașinii, iar rochița albă cu flori albastre era impecabil de curată.
— Nu înțeleg!
— Sara, ce spunea fata dumneavoastră în acel escape room? „Revino, treci mai departe, treci peste”.
— Nu, nu se poate!
Bărbatul își așeză ușor palma pe umărul ei și o privi în ochi.
— Haide, Sara, e timpul să mergi mai departe!
