A de la Amsterdam(timp de citire: 66 minute)

„Marea este o metaforă deosebit de eficientă, pentru că uneşte cea mai mare parte din lume. Ne imaginăm existenţa unor fluide ca sisteme de informaţii, prezente peste tot, aflate acolo dintotdeauna, cu componente care curg într-o infrastructură, iau formă diferită, pentru a se adapta folosirii lor, cooperând pentru îndeplinirea misiunii”.

Din manifestul Expediţiei Endeavour, Berkley University, California, care-şi propusese să transforme campusul, universitatea şi, în final, oraşul înconjurător în primul Bazin Informaţional

Periapsis¹ 354.75938
Nod. 119.42656
11:58:55.816 TUC²
8 februarie 2013 TT³

Endorul evolua sincron cu satelitul natural al Pământului pentru a nu fi identificat prin propriile sale oscilaţii gravitaţionale. Inhibitorii de pe suprafaţa lui îl făceau să aibă o culoare indigo, fără refracţie, greu vizibil pe fondul hăului cosmic. Numele lui, înscris literele pulsatorii ale limbajului navei, conţinea un spectru vibraţional în afara posibilităţilor de exprimare omeneşti. Nimeni de pe continentele pământeşti nu l-ar fi putut rosti, dar nici percepe. În timpul călătoriei interstelare, numele endorului se retrăsese din calea vântului solar, dur, manifestat până departe de sistemele planetare străbătute, şi a norilor de praf stelar îngheţat, abraziv şi necruţător, deviat de conul de protecţie imens din botul navei, nori ale căror falduri invizibile tot se frecau de stratul exterior al blindajului. Urmele lăsate de praful interstelar păreau o reţea de canioane tăiate în metalul care se reconfigura acum pentru a-şi recăpăta netezimea. Ca o piele pe cale să se vindece, după ce suferise arsuri înfiorătoare. Un strat nou de senzori, scoşi la suprafaţă de nanoelementele compozite, pipăia spaţiul din jur şi aspira nesăţios informaţii. Endorul îşi recăpătă numele în trena de umbră a Lunii. Pentru mulţi, numele navei însemnase moartea, dispariţia dramatică şi fulgerătoare, uneori. Alteori, distrugerea se derulase subtil şi discret. Pentru alţii, aceleaşi semne echivalaseră cu o renaştere, o evoluţie spre lucruri nemaivăzute şi negândite înainte. În toate cazurile, am asistat la evenimente, trăgând învăţămintele în locul celor dispăruţi, pentru a le disemina printre cei ajutaţi de noi să evolueze.

După ce-am discutat cu locuitorii mărilor şi oceanelor [ne-am adresat lor, prima dată pentru că le-am putut descifra repede limbajul şi pentru că apa în care vieţuiau ne amintea de lichidul de protecţie unde se consuma hibernarea noastră în imersiune, în timpul lungului zbor interstelar], cărora seminţiile uscatului de pe această planetă le spuneau „delfini”, „balene” şi „Octopus vulgaris”, a fost cât pe ce să abatem asupra continentelor distrugerea oferită de endor în atâtea forme şi variante, încât putea fi socotită o artă. Locuitorii apelor ni s-au plâns cât sunt de cruzi şi de murdari cei de pe uscat, cât sunt de periculoşi, pentru toată lumea, chiar şi pentru ei înşişi. Ne-a atras atenţia însă o posibilitate ascunsă chiar şi lor, aceea de a dobândi instantaneu un limbaj comun întregii specii. Xilanul ne-a informat, la o analiză a neuro-transmiţătorilor lor, că sunt calibraţi pentru asta în urma unei experienţe anterioare a întregii specii, iar noi am găsit această uitare fascinantă. Şi curioasă. Să fii bun şi apoi să uiţi să fii bun şi să fii pregătit pentru o evoluţie superioară pentru ca apoi să involuezi lent şi implacabil spre o degradare oribilă, nesusţinută de nici o logică. Am decis că lucrurile pot fi schimbate spre bine. Din dorinţa care traversează subconştientul întregii specii, Xilanul a extras o imagine arhetipală cu care s-ar putea înfăţişa endorul în faţa oamenilor: Ierusalimul Ceresc, locul desfătării şi odihnei veşnice, iar noi am putea să le apărem drept îngeri de lumină; dar ideea cea mai atrăgătoare găsită de noi ar fi cea de refacere a tuturor lucrurilor. I-am putea aduce, cu undele de tractare, pe câţiva aleşi la bordul endorului, acesta sclipind pe cerul nopţii ca un munte de diamant, ca o lumină ascuţită şi precisă; în timpul zilei ar fi o văpaie transparentă sticlind minunat şi prin plafonul de nori. Dar asta ar fi o metodă prea directă şi fără nici o subtilitate, ca o soluţie găsită de o maşinărie logică. Găsim fascinantă şi existenţa unei reţele de comunicaţii planetare care poate conecta oamenii unul cu celălalt şi obiectele lor între ele, pentru a putea fi controlate de oriunde, apoi contagiunea, asigurată de microorganisme patogene, ar putea fi transformată în altceva. Virulenţa s-ar redefini ca simplu vector de comunicare, iar boala, răul aparent, ar aduce înţelepciunea înapoi în sânul acestei specii curioase. Trebuie să decidem cum inserăm toate acestea în sistem fără a provoca distrugeri, ci transformarea iremediabilă. Specia să nu mai poată pierde ceea ce-a câştigat. Se vor înţelege şi cu vieţuitoarele mărilor şi atunci masacrul va înceta. Ne cuprinde o stare de bine şi Xilanul este de acord să-şi lanseze insertorii spre această seminţie confuză şi rea prin uitare.

9 februarie

Soarele îmi joacă o festă şi-şi aşează palma caldă peste ochii mei, ca şi cum mi-ar spune: „Ia ghici, cine sunt?” Deschid ochii, atât cât să mă dezmeticesc şi să mă strâmb sub lumina incredibilă, când strălucirea începe să pălească şi să dispară în cele din urmă. Într-un târziu, soarele a găsit destui nori în care să se afunde. Dar m-a trezit pe mine, cu vreun sfert de oră înainte de deşteptarea programată, aşa că mă mai foiesc în pat, atât cât îmi permite trupul încovrigat al Antjei. Geme, încet, în somn, ca după o durere surdă, strecurându-i-se în carne. O boală ascunsă parşiv, care o loveşte acum, în zori. O privesc cum i se mişcă ochii sub pleoape. E în REM şi ştiu că visează. Mă scol din pat, deschide ochii brusc, îi închide la loc, se întoarce pe partea cealaltă. Ziua a început mai devreme pentru mine. O fi vreun avantaj? Da, am timp să-mi beau cafeaua în tihnă, să-mi fac ochiuri cu şuncă şi să nu mai răscolesc, grăbit, dulapul de haine căutând ceva potrivit. O enervează când găseşte dezordine. „O faci dinadins”, mă mai bodogăneşte din când în când, în vreme ce-mi aranjează cămăşile şi bluzele. E metodică, nu suportă „dezordinea asta barbară”, „dezordinea asta barbară”, „dezordinea asta barbară” „dezordinea asta barbară”, „dezordinea asta barbară” etc. O aud cum coboară treptele, vine în bucătărie.

– Iar am visat porcăria aia, îmi spune făcându-şi de lucru prin frigider.

Îşi întinde brânză topită pe o felie de pâine şi pescuieşte nişte măsline din borcan.

– Nu ştiu ce înseamnă visul asta al tău, îi spun. Poate ar trebui să discuţi cu un psiholog. Precis aveţi unul la serviciu, care cam taie frunză la câini.

Din când în când, Antje visează că se află într-o casă în flăcări şi nu mai poate să scape din interior. Scările se prăbuşesc sub ea şi strigă după ajutor, dar n-o salvează nimeni. Sunt sigur că secvenţele astea ascund o traumă, sau nişte temeri. Nu mă pricep să le descifrez. Tot insist să discute cu cineva calificat s-o ajute. Nu vrea, îşi cară visul cu ea prin noapte. Poate de teamă că va descoperi ceva ce n-o să-i placă. Schimb vorba şi ieşim din casă împreună.

Uşa garajului se deschide huruind, din telecomanda Antjei. Ţoc-ţoc pe obrajii mei. Demarăm, o luăm în direcţii diferite şi ne pierdem în cotidian, o noua agitaţie de dimineaţă şi în orele mai mult sau mai puţin monotone de la serviciu. A, da. Ne mutăm cu firma. De luni mergem pe strada Van Engelstraat, lângă Vondelpark. Cică e mişto, parcare proprie, la subsolul clădirii, plus o viziune măreaţă a Amsterdamului, oferită de la etajul 12. Bătrâna casă din Bonnerstraat mi se pare acum o doamnă de treabă, proprietara cea bună și înțelegătoare, pe care o părăsesc brusc, pe ascuns, chiriaşii ei preferaţi. Ieşim toată gaşca la prânz prin apropiere, la un steak-bar şi ne îndopam. Grohăim fericiţi. Oare? Mă uit mai atent la comesenii mei. Unora dintre ei le ştiu prea bine problemele: Annabelle, veselă şi plină de poante, ascunde în ea încă o căsnicie ratată, Erik e mereu în căutarea „femeii absolute”(?) şi rămâne mofluz după două-trei săptămâni de idilă, Thomas îşi va lăsa familia pe drumuri dacă mai intră într-un cazino, iar eu… Eu? Cred ca nu m-am întâlnit încă cu mine însumi. Mă tot caut, se pare. Aşa zice şi Karla, că încă trebuie să facem cunoştinţă, eu cu mine. Cu toţii ne pricepem însă să purtăm măşti. Ar fi şi de prost gust să te expui la modul descifrabil pentru oricine. E ca şi cum ai defila prin oraş gol-puşcă, între două cartoane pe care ţi-ai descrie toate metehnele, aiurelile şi greşelile din trecut.

Înapoi pe Bonnerstraat. Ultimele ore cu bătrâna doamnă fardată. Îi ating pereţii când cobor, la plecare, cărând o cutie cu lucrurile personale luate din biroul golit. Cobor pentru ultima oară treptele care scârţâie venerabil, bătrâneşte. Un sunet din cu totul şi cu totul alte vremuri. Poate că scările interioare integrate din casa viitorului vor scârţâi la fel printr-o aplicaţie din Android v.34.0. Mai stăm la un pahar cu tipele de la recepţie şi flecărim. Îl surprind pe Hugo flirtând. Hipopotamul roşcat are un stil repezit de-mi vine să râd. Nici o fineţe. Măcar de amorul artei. Problema lui. Vaarwel, huis!⁴ Mai aruncăm o privire spre faţada clădirii şi apoi ne risipim în weekend ca un stol de ciori grăbite să cucerească cerul, de parcă ar mai avea rivali. Mă plimb prin oraş. Merg prin librării şi magazine de muzică. O iau de-a lungul canalelor. Nu te deranjează nimeni. Lumea te lasă în pace, ca pe raţele grase care se bălăcesc în apă. Însă ele primesc de haleală pe gratis, pe când eu am învăţat că nu există să ţi se ofere un prânz pe moca. Îmi place apa verzuie şi mai zăbovesc malurile pe Amstelului, repopulat cu peşte, broaşte şi cu vegetaţie, semn nu mai este de poluat. Îmi amintesc cum din apele Veneţiei se ridica un damf greu, de lagună puturoasă şi drenată cam cu prea mult timp în urmă. Gondolele putrezeau cu mândrie, legănând turiştii prin Canale Grande. Şi aici ar putea fi aduse, dar par mai potrivite bărcile cu motor şi flota de „vaporetto”, târându-se alene pe apele Amstelului. Casc gura prin jur, de parcă văd Amsterdamul pentru prima dată. Mă atinge pe faţă o pală de vânt, umedă şi rece. Nu, n-o să răcim. Luăm preventiv echinaceea. Îmi vine să-mi arunc trusa de prim ajutor din maşină. Cine mai are nevoie de ea? Bandajele nu sunt pentru suflet. În minte îmi revine imaginea lui Antje, cu capul bandajat, după ciocnirea de pe podul Magens, de săptămâna trecută. La impact se lovise de rama geamului lateral. Dacă n-ar fi fost pata sângerie şi lacrimile care-i udau obrajii, ai putut crede că tocmai ieşise din baie, cu un prosop pe cap. Mă car acasă.

Antje vorbeşte la telefon, lungită pe canapea. Ridic receptorul telefonului fix de pe hol. Are ton, dar obiectul e din ce în ce mai puţin folosit şi trebuie să sufli în receptor ca să-l „destupi”, ca în vechile pâlnii folosite de căpitanii primelor vapoare cu aburi pentru a se adresa celor din sala maşinilor. Antje îmi face un soi de semn conspirativ, apoi zâmbeşte încurajator. Când termină discuţia mă lămureşte:

– Vine mama pe aici, săptămâna viitoare.

Aha, Gretta Egretta îşi va lua, iarăşi, zborul din Antwerp pentru a ateriza pe aeroportul internațional Schiphol cu un Learjet închiriat. Nu ca să se spargă în figuri, ci ca să nu piardă timpul cu zborurile de linie. În pofida aspectului bonom şi zâmbetului îngăduitor, este o afaceristă necruţătoare. Ne va ţine de vorbă în olandeza ei cu accent dichisit, ca de curator la Van Gogh Museum, adoptat de flamanzii din elita societăţii belgiene. Mie-mi aruncă mereu priviri dojenitoare, ca şi cum aş fi vinovat de ceva cunoscut numai de noi doi. Micul nostru secret. La ultima vizită, păşind prin casă, ne-a întrebat:

– Ce mai faceţi, copii?

Aşa rămânem noi pentru ea, copii şi la 60 de ani. Mă abţin să dau ochii peste cap, sau să-mi scape vreun gest de sictireală. N-am nici un chef să-mi facă Antje bot vineri seara.

– Hai să le chemăm pe tipele din Sloten⁵, îi propun. Facem o canastă.

Marion stă la numărul 7, iar Karla ocupă locuinţa de la 9. Dar la salariul pe care-l are, ar putea închiria liniştită şi un condominium prin Jordaan, nu departe de Anne Frank Museum. Arată senzaţional când iese pe la Sosiri, pe Schiphol, trăgând geanta de voiaj după ea, cu tresele de comandant de bord pe epoleţii cămăşii albe. Am aşteptat-o odată, şi-am remarcat că întorcea destule capete spre ea, iar eu mă alesesem cu priviri invidioase. Chestia este că mi-a plăcut. Totuşi, Karla preferă locuinţa frustă din Funke Küpperstraat. Ea şi Marion sunt vecine pe o stradă compusă din case identice. Se deosebesc unele de altele doar prin perdelele de la geam, prin jaluzele, florile din ghivece, sau dacă au calea de acces asfaltată sau cu pietriş.

10 februarie

Sâmbătă. Zi calmă, cu zgomote difuze, atât de tihnită încât îmi aduc aminte de gramofonul pe care tot vreau să-l cumpăr din talcioc. Neapărat din talcioc, pentru că acolo aparatul provine din cufărul străvechi al familiei, a fost mândria tuturor, pe la 1900. A fost lăsat moştenire cuiva şi s-a dansat pe muzica lui până au venit nemţii şi au ocupat Olanda. Beau cafea, îi adulmec mirosul care a umplut bucătăria. Aud mişcare şi apare Antje. Are faţa ca un mulaj mortuar. Imobilă şi cu ochii încercănaţi, ca într-o reclamă pentru un produs anti-mahmureală, la secvenţa de dinainte de tratament. Lipăie cu picioarele goale pe gresie, se duce la espresso şi se pregăteşte să-şi toarne o ceaşcă. Mă ridic să plec din bucătărie. În living, lucrurile sunt neatinse, lăsate aşa cum au rămas când s-a spart gaşca: o sticlă goală de coniac Martell, înălţându-se trufaşă peste cadavrele sticlelor miniaturale aduse de Karla de prin peregrinările ei cu KLM-ul, sticla de vin, aproape goală, sprijinită de piciorul scaunului, scrumiere pline pe masă. Pachetul de cărţi zace abandonat la mijlocul întregului scandal vizual. Antje se aşează pe scaun, în faţa mea, soarbe din cafea şi dă să-şi aprindă o ţigară. Ignoră acel „nu te poţi abţine?” aruncat de mine, şi-şi scoate bricheta din halatul de baie. Suflă fumul în sus, spre lampa portocalie care atârnă din tavan cu aerul că este cel mai exotic fruct de pe Terra. Îşi coboară privirile spre mine. Are o expresie ostilă şi cutele de expresie care prind să i se deseneze pe faţă o îmbătrânesc cu vreo zece ani. Ca şi cum sarcasmul ar fi o boală, având ca efect secundar o îmbătrânire înainte de vreme. Îşi aduce aminte că ne-am certat după plecarea tipelor din Sloten.

– Eşti ca o maşinărie care urăşte oamenii, încearcă ea să continue hâra.

Discuţia asta am mai purtat-o în câteva rânduri şi rezultatul concret se lasă aşteptat. Mută mereu aceeaşi piesă, ca într-o secvenţă repetată la infinit într-o buclă video. Din pustietatea din frigider culeg patru ouă şi fac o omletă, pentru amândoi. E un gest spontan, de obicei ea se ocupă de chestiile astea care trebuie să sfârâie într-o tigaie. Îşi toarnă un pahar mare de suc. Mâncăm în tăcere, dar absenţa vorbelor nu mai are nimic ostil. O las îngândurată, mestecând încet, despicând firul în patru în faţa omletei. Urc în camera de lucru şi-mi verific mailurile. Vine Antje.

– Dă-mi cheile de la maşină, să mă duc să cumpăr de mâncare. Nu mai avem nimic în frigider.

Îi spun să şi le ia din buzunarul jachetei. Audi-ul ei era în service. Dacă mi-ar fi zis: „Du-te să iei de mâncare că nu mai e nimic în casă” o făceam, dar ieşirea asta din decorul casnic n-are să-i strice. Brusc, nu mai am chef să merg la talcioc, să-mi iau un gramofon, aşa că rămân acasă, mai ales că citisem că un bătrân de 98 de ani din oraş a murit, lăsând în subsolul casei, într-un spaţiu special amenajat şi întreţinut, o colecţie de 500 de gramofoane. Cel mai vechi cică este un Edison din 1898. Cred că vor mai scădea preţurile lor prin A.

Înainte de a pleca, Antje a aerisit în bucătărie şi a spălat totul. Merg în sufragerie şi mă tolănesc pe canapea, culegând în treacăt cartea „Descoperirea Paradisului” de Harry Mulisch. Un roman provocator, un amestec de filosofie, ştiinţă, lingvistică, numerologie, multă imaginaţie, şi, aş zice, chiar blasfemie. Nu mai am mult din carte. După o vreme, apare Antje. Aud deschizându-se uşa de la garaj. Aproape imediat îmi zice prin geam:

– Hai să mă ajuţi cu plasele.

În sfârşit! Bombănesc de formă, trecând pe lângă ea.

– Sunt grele, nu pricepi?

– Aţipisem, mint eu.

Mă întorc la Onno Quist şi Max Delius, doi îngeri trimişi de Domnul să retragă cele 10 Porunci, pentru că El s-a supărat pe omenire şi vrea s-o lase baltă cu totul. Să facă oamenii tot ce le trece prin minte, fără constrângeri. Dar acest lucru se întâmplă chiar acum, prin liberul arbitru. Avem voie să facem ce vrem. Putem alege. Nu suntem doar buni şi doar răi, ar fi simplu aşa: ultimii i-ar lichida pe primii, care s-ar duce imediat în Rai, iar ceilalţi s-ar decima reciproc, plecând, rând pe rând, în Iad. O omenire doar în alb negru.

12 februarie

Navetist la Utrecht! De fapt, nu este chiar navetă pentru că voi parca, din nou, la hotelul unde m-am cazat şi ultima dată. Mă duc să coordonez echipa de acolo. Cred că plecarea o să ne prindă bine amândurora. Poate că, rămaşi cu o altă pauză de câteva zile între noi, lucrurile se vor decanta mai bine, după ce ne-am făcut de cap sâmbătă seara, la Escape. Nume predestinat pentru evadarea din cotidian, dar asta numai dacă ştii cu adevărat ce vrei să faci acolo. Gonesc pe muzica lui Allison Moyet. Păcat că a dispărut grasa asta! Avea o voce din care scotea ce voia: promisiuni romantice, nevroză, revolta faţă de lucruri aşezate… disperare. Upstairs at Eric’s⁶. Încă-l mai ascult din când în când. Se menţine de ani de zile în clasamentul meu personal. Ajung la Utrecht cu un avans destul de bun. Intru în parcarea hotelului şi las frumoasa argintie să-şi usuce caroseria, lucind ca părul ud al unei sirene. Îmi iau geanta de voiaj şi urc scările, merg la recepţie. Iau o cameră, apoi ies în stradă şi mă izbeşte silueta Domului, care se agaţă de cer. Imagine a credinţei, întinzându-se, rugătoare, spre Divin. Aşa a fost, poate, cândva. Acum e doar obiectiv turistic. Un landmark pentru Utrecht și atât. Oraş închis în el, cu casele adunate una în alta, ca într-o solidaritate faţă de un viitor cataclism. Canale cu apa tulbure şi vâscoasă, ca visele murdare ale unui bătrân decrepit. Iau o bicicletă de pe stradă, pe care nu e atașat bileţelul de avertizare cu „Momentan este indisponibilă, va rog” şi pedalez spre centru.

Mă primesc nişte mutre indiferente, domnul V. şi de domnul Z. Încep prin a-mi propune un eventual transfer aici, dacă m-ar interesa. Nu mă interesează. Nu-mi place Utrechtul. Nu-mi plac nici colegii, nici şefimea. Dar asta n-am mai spus-o. Vreau să termin cât mai repede aici. Aştept, deja, pauza de la prânz. Ies prin ploaie, fără să mă apăr de stropii reci, şi ajung la Huis den Glaas cu ceva poftă de mâncare în mine. Maître d’O mă întâmpină ca pe un musafir aşteptat. Mă conduce la masa mea. Stau cu faţa spre intrare. Am constatat că nu-mi place să stau altfel, deşi nu sufăr de sindromul Doc Holliday, al pistolarilor care se ştiu pândiţi de rivali. Vinul mi se oferă din partea casei. Desigur, nu este cine ştie ce. Beau cam două pahare, aşa că tipii ştiu exact cam cât pierd prin gest. Ridic privirile, dau cu ochii de ploaia omniprezentă care se scurge alene pe geamurile-pereţi, ca un gel. Plec, las bacşişul de rigoare, îmi văd de ale mele, mă afund în hruba cu codurile închise precum aurul de la Fort Knox. Noroc că nu sunt claustrofob. De fapt, noroc pentru Microsoft, că suntem pe aici să le reparăm comenzile vocale în olandeză pentru noua versiune Windows, aflat pe un nou palier al evoluţiei, o adevărată binecuvântare pentru persoanele cu handicap locomotor, afectate de boli degenerative. Numai că OS-ul o ia razna la unele comenzi, indiferent de pachetul lingvistic. De exemplu, când spui „Combineren”⁷, e ca şi cum ai da startul pentru un flash mob, convocând toate fişierele de text, pentru că vor să se deschidă toate şi sistemul se blochează.

Ies ca din puşcă, la amiază. Mă refugiez într-un bar, după ce mă asigur că pot folosi rețeaua lor wi-fi. Cer un ceai cu lămâie şi încep să-mi citesc corespondenţa. Nimic nou sub soare. Răspund însă fiecăruia cu numărul de rânduri pe care-l merită. Cei de la 10 rânduri în sus merită ţinuţi minte. Închid laptopul. Comand ceva de băut. Sună Antje:

– Totul OK la tine?

Dau din cap de parcă m-ar fi putut vedea.

– Da.

– Ţi-e dor de mine? mă încearcă ea.

Mă uit prin jur. Unii ciocnesc o bilă, alţii se apucă de băut, trăncănesc, joacă Darts. Sau poate Farts, dar în aer nu se simte.

– Doar puţin, îi răspund.

O tachinez.

– Bine, te las, face ea pe un ton categoric. Nu te mai sun, nu te mai caut pe Messenger. Să-ţi fie şi mai dor.

Hohotesc histrionic. Vreau să sune ca într-o subtitrare pentru surzi – (râs forţat).

– Să vedem, până vineri poate ne trece.

Nu spun ce. Închide.

O sun eu. Până la urmă râdem și ne despărțim țocăind în telefon ca să imităm pupicii. Nu-mi plac emoticonurile, așa că prefer această versiune sonoră.

Votăm prin Internet pentru premiile Oscar. De fapt, este o aiureală, este un simplu sondaj, însoţit de o verificare de expert. Tu ai ales The Gunslinger drept cel mai bun film al anului, „expertul” zice însă că acela va fi The Front Door. Pariez pe un website londonez că Oscarul pentru cel mai bun actor îl ia Peter Braxton. Primesc o cotă de 5/1 pentru cei 20 de euro puşi în joc. Îmi place moşul la nebunie. Bineînţeles, votez pentru el. Josephine, barmaniţa îmbrăcată ca o fană Gothic Rock, mă întreabă:

– Eşti din Breda? Ce-i cu accentul ăsta?

Mă scutur de râs.

– Nu, sunt din România, Transilvania mai precis.

Hahahahahaha!

– Eşti contele Dracula, sau ce? Acum ai ieşit din sarcofag? Ar trebui să puţi a naftalină, decretează ea, foarte în ton cu ţinuta.

Sau a moarte, adaug în gând. Îmi las, o clipă, privirea pe salba de cranii mici, din inox, care-i atârnă pe piept. Întreaga asistenţă pare compusă din idioţi. Îi privesc zâmbind. Nici nu-şi dau seama că râd de ei. M-ar pocni cu tacurile.

– Sunt din Kronstadt, adaug.

– Aşa mai vii de-acasă, zice Josephine, uşurată, crezându-mă neamţ. Precis că România i se pare un loc sălbatic, cu drumuri din pământ şi copilandrii pe jumătate goi, alergând desculţi prin praf, cu mucii curgându-le peste bărbie. Acum, olandezii ar prefera să se salveze şi la umbra Panzerelor nemţeşti de asaltul sărăntocilor hoţi şi murdari din fosta mea patrie, jefuită de porcimea politică de tot ce era în lada ei cu zestre şi apoi lăsată de izbelişte.

– Acum îi spune Braşov, continui. Ce, n-aţi auzit de Cerbul de Aur? întreb.

Priviri contrariate. Nu ştiau dacă să se simtă ofensaţi sau să râdă iar. Dacă m-ar fi întrebat care-i poanta, le-aş fi spus: „ Ricky Dandel.”

Îmi beau berea şi plec. Nu las bacşiş.

13 februarie

Zi predestinată, parcă, unor întâmplări agasante. În primul rând, am remarcat greutatea cu care m-am mobilizat dimineaţa: mişcări lente, o lene nefirească mă fixa tot mai mult în pat, graba de la duş. Tuse interminabilă în faţa oglinzii, pe care o umplu cu stropi de salivă. E clar. Cunosc simptomele. M-a mai pocnit o gripă prin 2005, tot în „deplasare”. Eram cu Antje la Edinburgh şi am bolit în hotel patru zile, oblojit de ea. Veghea ca un cerber să-mi iau medicamentele. Coincidenţă sau nu, mă sună chiar atunci să mă întrebe cum sunt.

– OK, tu?

Era s-o lovească un bou pe stradă, în drum spre casă, ieri. Era pe Yamaha ei. Evit să-i spun ca sunt pe cale să o încasez de la viruşii cei mai versatili de pe Pământ. Ar fi în stare să vină până aici, gonind cu motocicleta ei, cu 180 pe oră, pe ploaie, şi n-ar conta dacă ar pica la vreo curbă şi şi-ar rupe gâtul. S-ar târî spre Utrecht cu ultimele puteri. Îi admir loialitatea. La micul dejun beau doar ceai cu pâine prăjită şi unt, un ou fiert şi valea, spre uzina de coduri. Îmi aduc aminte de un text vechi, al unui cântec rock ironic şi subversiv, citit nu ştiu pe unde: „Drumul spre lumină, trece prin uzină”⁸. Lucrez, lucrez, lucrez.

Plec la masă, dar nu mai ajung până la Huis, prea am devenit „de-al casei” pe acolo. Nu-mi plac fixările de genul asta. Implică prea multă rutină şi comoditate. Deja se ştie ce prefer să comand şi sunt întrebat, cu un aer conspirativ, amical: „Ca de obicei, nu?” Ei bine, de data asta nu. Intru în primul local şi comand ceva a la carte. Nu mai vreau nici măcar să aleg ceva anume. Mă îndop fără chef şi nu privesc spre intrare.

Gripa se îndeasă tot mai cu nădejde în mine, aşa că de la firmă plec direct la hotel, mă arunc în pat şi încerc să citesc, cu auzul uşor amorţit. Apoi caut o farmacie prin apropiere şi mă întorc cu un tub de Symmetrel (amantadine). Cică-i bun. Folosesc cafetiera din camera de hotel şi-mi fac un ceai cu lămâie din pliculeţele găsite pe o policioară, alături de alte plicuri cu zahăr alb şi brun, nerafinat. La gândul frisoanelor ce mă pândesc, nici nu mă ating de mini-bar. Vreau să mă culc, urgent, disciplinat, dar am să visez cum cad şi mă strivesc de trotuar. Totdeauna în pragul gripei întru în câte un picaj din asta, oniric, extrem de neplăcut. Invariabil, la asta mă trezesc imediat, tresărind violent. Uneori cad din pat. Ziua de 13, complicată și nasoală. Se termină fără ca eu să bag de seamă. Hmmm… ce-am pierdut? Ştiu deja. Să nu-mi spuneţi.

14 februarie

Un tip, Gregor Samsa, locuitorul prozei „Metamorfoza”⁹, s-a trezit, într-o dimineaţă, transformat în gândac. Groaznic! Eu m-am trezit elefant, îngreunat de propria mea masă corporală, cu trompa plină de muci. Mă scol din pat cu mişcări greoaie, merg la baie şi-mi privesc părul ciufulit, ridicat pe cap fără nici o noimă, şi-mi examinez ochii injectaţi. Parcă aş fi băut toată noaptea. Ca să completez imaginea deplorabilă încep să tuşesc spre oglindă. Luciul ei se umple de picături de salivă în care colcăie gripa mea. E a mea, n-o dau altcuiva! Acolo sunt şi anticorpii mei, ADN-ul meu. Dacă m-ar clona cineva după eşantioanele de pe oglindă s-ar naşte un copil veşnic bolnav de gripă. Ar creşte cu ea în sân, şi-ar transforma-o în colegă de joacă, atunci când rămâne singur acasă, ar scoate-o la circ, iar la şcoală, gripa i-ar şopti tabla înmulţirii. Sper să n-o ia şi de nevastă! Mă despart rânjind de imaginea mea, întrevăzută printre aburii prelinşi pe oglindă, după ce făcusem un duş fierbinte. ’Neaţa, gripoiule!

Mă îndrept spre firmă, vremea e ceva mai îngăduitoare şi soarele se arată vreo cinci minute de după nori. Vitrinele florăriilor sunt pline de oferte pentru 14 februarie, dar le ignor cu totul. Mă prefac hain. Intru în hrubele Microsoft, dau din cap, simt ca mă ia ameţeala răspunzând la saluturi. Mă las să cad pe scaunul din „birou”. Unde-am rămas? Reiau secvenţa şi mă las furat de scripturile din consolă ca de o simfonie proprie. Din când în când tusea mea cutremură pereţii de placaj ai cubului în care sunt închis. Parcă aud cum gâturile celor din jur se răsucesc susţinând capete cu figuri indispuse. Gripa de Amsterdam ne mai trebuie nouă! Arunc la coş maldăre de batiste de hârtie, jilave şi îmbibate cu viruşii mei. Pauza de masă mi-o petrec la bufet, în faţa unui sandviş cu felii de carne şi maioneză, măsline şi verdeţuri fără gust. O ceaşcă de ceai mă ajută să iau pastilele. Aspirină. Symmetrel. Îmi folosesc viclenia numită autosugestie ca să-mi spun că sunt pe calea cea bună. Până deseară am să fiu OK. Dar dl. V. se apropie de mine cu o mutră cercetătoare.

– Ştiţi, ar trebui să vă lăsaţi consultat de un medic, nu mai puteţi sta aici în halul acesta, rosteşte el cu voce dojenitoare. Ne îmbolnăviți pe toți.

Sătul de viruşii din virtual, dl. V. nu-i vrea şi pe ai mei. Mă trimite acasă. Lucrările?

– De acum ne descurcăm, mulţumim pentru colaborare. Am şi vorbit cu şefii dumneavoastră de la Amsterdam, mă asigură el, bătând cu buricele degetelor într-un Blackberry prins la curea. Nu-mi întinde mână din motive de securitate personală. Altfel, nu are nimic cu mine. Cică i-am plăcut, dar nu mai insistă cu transferul. Mă bucur.

Eliberez camera de la hotel, cobor la recepţie, plata. Varweel, Utrecht! Nu ne mai vedem prea curând, sper eu. Scot maşina din parcare şi mă arunc la drum. Ajung destul de repede pe A2, trafic rezonabil. Muzică în surdină, căldură şi eu toropit de febră. Nu ştiu cât am. La un moment dat îmi trec prin faţă ochilor viziuni fragmentate, care nu se suprapun prea bine cu peisajul tern din jur. Un şantier cu lucrări de autostradă în dreapta mea, lângă inelul de ieşire spre Amerlandseweg. Mult nisip adunat în grămezi de mărimea unor coline. Două basculante, câteva barăci din tablă, conuri fosforescente aliniate pe inel, echipe de la întreţinerea drumurilor. Salopetele lor portocalii au stridenţa unor sonerii de alarmă. O sun pe Antje, aflată în biroul ei din Rosmarijnsteeg 2 cu toate că nu ştiu sigur ce vreau să-i spun. Blablablablablablabla… Se bucură. Îmi dau seama după vocea ei. Blablablablabla… Comunicăm, nu?

52.172050, 4.987557‎

+52° 10′ 19.38″, +4° 59′ 15.21″

Punctul de inserţie.

Endorul etalonează impulsul insertorilor urmărind semnalele emise de telefonul mobil cu numărul +316-112-724-83. Subiectul se află în deplasare pe o rută terestră, în linie dreaptă. Ne conectăm la reţeaua lui de comunicaţii. Ascultăm ce spune. Ne interesează şi al doilea subiect. +313-224-956-23. Staţionar. 52.370451, 4.889651‎ +52° 22′ 13.62″, +4° 53′ 22.74″ O unitate de vizualizare schimbă, brusc, afişajul şi peisajul terestru şi vehiculul aflat sub urmărire sunt înlocuite sub privirile noastre cu o lume de lanţuri moleculare, simboluri bio-chimice, date comparative, axate pe arderile interne şi consumul energetic, structuri cromozomiale şi modificări genetice particulare, eşalonări de ritmuri cerebrale, degajări de enzime. Subiectul nostru este afectat de un microorganism parazit, pentru care sistemul său nu are aticorpi. Infectarea întregii specii este garantată. Aldronul evaluează gradul de contaminare şi afişează primul model de multiplicare. Ar putea fi vectorul nostru cel mai potrivit, dacă l-am alege ca armă, pentru că la nivelul său de morbiditate ar putea distruge întreaga specie, aşa că suntem de acord să inserăm şi un element de atenuare. Am putea manipula conţinutul enzimatic pentru ca agentul patogen să înceapă inserarea codurilor de limbaj, însă, în acest fel, procesul natural ar fi lent. L-am putea accelera, după cum, la fel de bine am putea accelera factorul distructiv, astfel ca întreaga populaţie să sucombe în 10 minute TT de la contaminare. Revenim la subiectul nostru. [Începe să-i fie afectată percepţia vizuală, în special cea periferică. Temperatura corporală în creştere. Acuitatea auditivă în scădere, aglomerări de subproduse microbiene pe circuitul respirator] comentează aldronul, evocând detalii anatomice primitive. Din cele spuse de vietăţile din mare, credeam că populaţia de uscat ar trebui să aibă o constituţie mult mai stabilă şi mari capacităţi ofensive. O protecţie augmentată, plecând de la modelul lor natural de bază. Dar n-au nici măcar exoschelet, ori carapace retractilă. Endorul se consultă cu noi. Limbajul unic se va răspândi ca o epidemie printre aceşti locuitori ai uscatului. Cu ajutorul lui, vor avea acces la tot ceea ce ştie endorul. Dar nu şi la tot ceea ce ştim noi. Ne gândim la un circuit cognitiv între noi şi ei. Simţim, din nou, valul de bucurie de dinaintea unei alte întâlniri fericite. Endorul ne lasă pe noi să decidem. Unitatea de inserţie gravitează într-o formă concentrată în mijlocul câmpului nostru vizual. E ca o piramidă cu vârful orientat înspre punctul 52.172050, 4.987557‎ +52° 10′ 19.38″, +4° 59′ 15.21″ unde se va afla subiectul peste 35 de secunde TT. Pachetul este manipulat în sincronizare cu ceasul de bază al sistemului de comunicare al subiectului. Suntem de acord cu inserţia acum, iar piramida se transformă, într-o clipită, într-o rază întunecată precum cosmosul, dispare de aici, lăsându-ne să absorbim vibraţia declanşată la plecarea ei. Este un ecou, iscat doar de prima literă din limbajul alcătuit de mintea navei-endor. Pentru noi e ca o muzică blândă şi înălţătoare. Ne bucurăm pentru ei.

Am o amintire vagă cu un cimpoier scoţian. Mă trezesc convins că încă mai aud miorlăitul bietului instrument, chinuit să scoată din el vreo melodie la mare cinste printre ciobanii din munţii Highlands. Visasem, aşadar am aţipit la volan. Sirena maşinii de poliţie care mă ajunge din urmă este, însă, foarte reală. Probabil, o auzisem în clipa de aţipeală şi mintea mea a scos din vaietele sirenei miorlăitul de cimpoi. Urletul ei îmi zgârie urechile. Mă face să tremur cu mâinile încleştate pe volan, apoi frisoanele preiau controlul. Sunt pe A2. Trecusem de Kontijske Molen, şi-aş putea ieşi spre Breukelerwaard, spre un hotel din apropiere, însă nu-mi mai amintesc nimic din drumul de până aici, ca şi cum nici n-ar fi existat distanţa şi m-ar fi teleportat. Ajung la un refugiu şi trag pe dreapta, zgribulindu-mă în scaun. Îl văd pe poliţai prin retrovizor, se apropie, şi-mi vine să spun şi eu „Beam me up, Scotty!”, la fel ca şi Căpitanul Kirk, numai să scap de această întâlnire.

– Bună ziua, ce-i cu dumneavoastră? Mergeaţi în zigzag, îmi spune poliţistul.

– Cred că am aţipit, recunosc. Sunt cam gripat, adaug peste geamul coborât.

Aerul rece mă trezeşte de-binelea. Vântul înghețat, năvălind prin deschizătură, mi se pare un siaj al Morţii, care a trecut razant de nasul meu, furioasă că mă ratase atât de stupid. Aveam 90 pe oră. Pradă sigură. Ratase cu poarta goală.

– Vorbeaţi la telefon cu puţin timp înainte? face el arătând spre casca Bluetooth, prinsă la urechea stângă. Veţi primi o amendă, mă asigură el. Permisul de conducere şi talonul, vă rog.

Le scot din torpedo şi i le întind. Se duce la maşina lor, să mă verifice prin baza de date. Am o senzaţie ciudată, de expansiune, ca şi cum aş fi un pui de leviatan gazos din atmosfera jupiteriană şi acum cresc, mă extind, înglobând peisajul, în loc să-l cercetez cu privirea. Îl voi înţelege din interior, ca şi cum l-aş putea digera mental, pe îndelete, total. Fără reziduuri, fără aspecte neînţelese. Voi putea trece şi prin turbioanele portocalii, interzise kinderilor. Poliţistul bărbos revine. Mă priveşte fix, concentrându-se asupra ochilor injectaţi (m-am uitat în retrovizor şi mi-am amintit de bancul cu Scufiţa Roşie: Bunicuţo, de ce ai ochii aşa de roşii? De la sudură, draga mea.)

– Aţi avut, recent, un accident la Amsterdam. Sunteţi de acord să faceţi un test pentru stabilirea alcoolemiei? mă încearcă el.

Nu-i mai amintesc că am fost tamponat pe podul Magens de colegii lui de la brigada anti-drog, aflaţi în urmărirea unui dealer, pentru că luaseră prea larg un viraj, intrând pe contrasens. Sigur, sunt de acord.

– Suflaţi, va rog.

Îmi întinde fiola. De fapt, nu mai este o fiolă, ci un mini-analizor în toată regula. Oare ştie să recunoască şi gripa? Poliţistul are mănuşi chirurgicale pe mâini. Mi-ar face plăcere să-i vomit la picioare, peste pantofii lustruiţi, dar nu-mi vine. Citeşte cifrele afişate, dă din cap. Se uită la mine:

– Da, este OK, puteţi pleca, dar aţi face bine să vă odihniţi vreo jumătate de oră. Nu vreţi să chemăm un echipaj de ambulanţă? se oferă el.

Păi dacă mă odihnesc, nu mai plec. Nu mai plec până la noapte. Eu şi gripa am adormi îmbrăţişaţi, ca doi copilaşi în pătuţul lor. Totuşi, mai zăbovesc în refugiu. Ies din maşină şi vântul se năpusteşte furios asupra mea. Mă dezmeticesc. Trebuie să ajungem intacţi acasă. Gripei nu i-ar mai folosi la nimic hoitul meu făcut chiseliţă prin tabla boţită a maşinii.

Periapsis  354.75938

Nod. 119.42656

11:58:55.816 TUC

14 februarie 2013 TT

„Beam me up, Scotty!” Insertorii din preajma subiectului ne ajută să menţinem contactul vizual cu el şi ne dăm seama că nu rostise acest ordin, dar i-am reconstituit reprezentarea mentală şi vedem că şi-ar fi dorit să-l teleportăm. Endorul ar fi putut lua imediat forma navei Entreprise, noi toţi ne-am fi putut transforma în echipajul ei şi contactul cu subiectul ar fi fost mult mai uşor de realizat. Am ezitat, analizând vibraţia vocabulelor nerostite. „Beam me up, Scotty!” Interesant este că n-ar fi fost rostite în limbajul matriceal din mintea subiectului, ci într-unul împrumutat din mediu, transmis vizual şi fonic, iar insertorii au început să intre în ritmul vibraţiilor pe fiecare semn în parte, fiind gata pentru sincronizare în cazul când am fi folosit razele tractoare. Însă n-am formulat ordinul şi transferul n-a mai avut loc. Endorul a rămas în această formă stabilă. Insertorii încep să se multiplice folosind materiile prime aflate la faţa locului, metale grele, aliaje, plastic, toate reziduurile întâlnite şi procesul divizării lor începe şi se aranjează în punctul de plecare spre ţinta: +313-224-956-23. Staţionar. 52.370451, 4.889651‎ +52° 22′ 13.62″, +4° 53′ 22.74″ Interceptează coordonatele ghidându-se după reţeaua de comunicaţii locale, folosindu-se apoi de toate ramificaţiile ei pentru alte localizări. Le transmitem impulsul de plecare şi, totodată, cantitatea de energie necesară startului. Insertorii copiază componenţa micro-organismului patogen modificat, alocând şi codurile de limbaj. Pornim cronometrajul. Îl vor sintetiza folosind organismul gazdei. Miliarde şi miliarde de insertori se multiplică în ecosfera terestră, coordonându-se cu sistemele de comunicaţii. Vor folosi energiile de emisie pentru a-şi duce misiunea la bun sfârşit.

Ajungem teferi, gripa şi cu mine. Ba o şi duc imediat în cabinetul medicului de familie, care mă întreabă ce am luat până acum. Scot tubul din buzunar tubul de Symmetrel ca pe un obiect furat, înmânat tăinuitorului. Se strâmbă, mă consultă, mă ascultă horcăind pe când trag aer în piept, apoi îmi ia temperatura și mi se uită-n gât. Apoi îmi scrie o reţetă. O bagă în computer pentru înregistrarea în baza de date. Din imprimantă iese o hârtie cu lista de medicamente, rezultatul consultaţiei, cantităţi. S-a zis cu hieroglifele medicilor. Din nou la farmacie, de unde mă aleg cu o pungă plină cu flacoane, cutii şi sticluţa de sirop de nu ştiu ce. Am de toate. Medicina alopată e foarte darnică. Gripoaie, vrei buline din astea, efervescente? Dar Nurofren? Hai, mă, nu fii proastă. Să vezi ce mişto o să fie. Gripoaia dă din mâini şi din picioare în ritm de rapp, iar eu mă apuc cu mâinile de cap. Simt cum îmi pulsează venele de pe tâmplă. Ce mă fac dacă e alergică la medicamente? O duc la doctor? De fiecare dată când îmi suflu mucii, am senzaţia că facem sex, gripa şi cu mine. Oftez, ridicându-mi privirile spre cerul mohorât. Ce imaginaţie perversă. Asta ar mai lipsi dezmăţului actual, pornografie cu proprii tăi germeni gripali. Oricum ai lua-o, în prima fază ţi-o trag ei. Pufnesc din nou, în batistă. Ar fi culmea să fiu Pacientul Zero în declanşarea pandemiei de gripă de Amsterdam. Să mor primul, şi-atât de repede încât să nu mai apuc nici carantina.

Ajung acasă. Mă întâlnesc pe alee cu poştaşul. Nu mă cunoaşte, nu mi-a adus niciodată nici o scrisoare. Dau din cap, în semn de salut. Îmi răspunde la fel. Rânjesc înaintea uşii de la intrare. Nu i-ar mai trece nimeni pragul dacă pe ea ar fi desenată o cruce albă, trasată cu bidineaua muiată în var. Descui. Home, sweet home. Da, îmi place. Îmi arunc hainele peste tot, pun geanta cu laptopul pe masă. Mă preling, jalnic, pe canapea. Antje apare din baie, cu o figură temperat îngrijorată. Nici nu-mi amintesc ce-am vorbit cu ea din maşină. O simt că vrea să mă îmbrăţişeze. Îi fac semn să nu şi tuşesc preventiv, umed, cu lichid în vârful nasului, deja roşu de cât l-am tăvălit prin batiste.

– Să-ţi fac un ceai?

Da. Reuşesc să zâmbesc. Fuge în bucătărie. Nu i-am luat nimic de Valentine Day. Nici nu a observat, aşa-i de preocupată de binele meu. Mă înduioşez suficient cât să mă decid brusc. Gripo, hai să-i luăm ceva lui Antje, vii cu mine? Cum naiba să nu vină? N-ar scăpa o vizită în oraş pentru nimic în lume. Îi plac oamenii noi, lucrurile umede (budinca e umedă, dar acolo nu se cuibăreşte), e dornică de noi cunoştinţe şi nici n-a văzut Amsterdamul. Păi, gata, hai! Îi spun Antjei ca am uitat să iau ceva din oraş, vin imediat.

– Cum te duci aşa în halul asta?

– Uite aşa, şi ies.

Ne întoarcem cu trandafiri şi o cutie de ciocolată Godiva, din care-i place ei. Fii mai uman, în mă-ta, scrâşneşte gripa printre dinţi. Pup-o, idiotule! Ai vrea tu, îi zâmbesc eu gripei. Antje, pe canapea, crede că pentru ea zâmbesc. Dar, de fapt, asta vreau şi eu. Vreau chiar mai mult de-atât. Oricum, cu un gripat în casă, şansele să scapi de contaminare sunt foarte mici. Îi întind cutia de ciocolată şi trandafirii. Mă priveşte siderată.

– Credeam că ai uitat, îngaimă.

Nu, cum să uit? Mă aşez la celălalt capăt al canapelei. Antje miroase trandafirii, care din punct de vedere olfactiv, mi se par că nu sunt mai activi decât o lustră de la IKEA. Îmi aruncă o bezea. În timp ce caută o vază, mă gândesc: Doamne, ce bun sunt… La noapte vei avea junghiuri şi frisoane, îmi promite gripa. Să vezi ce bună sunt eu. Taci naibii din gură. Îi astup botul cu o pastilă şi un gât de ceai.

– Te-aş strânge în braţe, îmi spune Antje.

Spre surprinderea mea, simt mirosul loţiunii ei de corp şi mă trezesc inspirând adânc, fornăitor. Parfum de femeie, ce clişeu tâmpit. Dar izul îşi face loc prin nările mele amorţite şi aproape julite.

– Nu poţi, ai cădea imediat la pat. Ca trăsnită. Lovită cu taserul.

Îmi amintesc cum l-au potolit canadienii pe un polonez nervos, pe aeroportul din Toronto. Cinci poliţai au tras cu taserul în el. A căzut în genunchi, s-a întins pe podea şi-a murit. Eram prin apropiere. Ministerul polonez de externe a făcut scandal. Simt, brusc, mirosul trandafirilor din vază. Decid că sunt iluzii olfactive, care se suprapun peste obiectul reprezentat ținând locul senzației reale cu impulsuri dintr-o experiență anterioară. Cu ce mai texte vin! Mi-am arcuit sprâncenele, iar Antje crede că e o reacție la entuziasmul ei pentru experiențele cu mine gripat în ultimul hal.

– Oricum aş vrea să cad la pat, râde ea. Cu tine, bineînțeles.

Mă uit la ea întrebător.

– Nu vezi în ce hal sunt?

Hai ca poţi, se amestecă gripa. Du-o sus. Mai bine faceţi un duş fierbinte, împreună și-n acest timp vă bucurați de un sărut franțuzesc temeinic.

– Să-ţi mai pun ceai? mă întreabă Antje.

– Da, mi-ar pica bine, zic, scuturându-mă de imaginile mentale delirante, aduse de Gripoaie.

Parcă era ora 5 după masă, iar noi ne aflam la o mică discuţie cu preotul paroh şi acesta tocmai ne întreba dacă voiam şi fursecuri.

15 februarie

Gripa îmi dă deşteptarea, provocându-mi într-un acces de tuse care aproape că mă azvârle şi din pat. Mă trezesc transpirat, ud leoarcă. Mă gândesc că temperatura s-ar putea să-i fi încurcat socotelile peste noapte. Pe noptieră am un teanc de batiste. Culeg una şi mă împleticesc spre baie. Antje a plecat deja. Mă uit în oglindă. Parcă aş fi o răcitură uitată în balcon, mult după Crăciun. Vrei un duş fierbinte, băi Grippen? Tuşesc iarăşi şi iau asta drept un răspuns pozitiv. Mă bag sub valul de apă fierbinte. Ce bine… Numai să nu adorm. Ies oarecum înviorat, înfofolit în halat. Mă duc în bucătărie, nu am chef să mănânc nimic. Antje mi-a făcut ceai şi mi-a lăsat pe masă un bilet: „Să nu mai ieşi în oraş, cum ai făcut aseară! Te îmbolnăveşti şi mai tare. Să fii cuminte.” Ha! Parcă aş fi copilaşul bolnav, lăsat singur acasă. Iau o aspirină şi încă vreo două pastile, micul dejun al campionilor, eu şi Gripoaia. Aşa-i rămână numele. Sun la firmă, să anunţ că sunt bolnav în ultimul hal. Azi rămân acasă. Dimineaţă casnică, relaxată, pe tot felul de muzici. Îmi plac Robert Force & Albert d’Ossche. La nebunie. Chitară, blândă, puţin nervoasă, o voce clar detaşată de ansamblul sonor, limpede. Adun un teanc de cărţi şi încep să le răsfoiesc, neştiind prea bine ce să citesc. Ascult muzică, ţinând două dintre cărți pe piept, lungit pe sofa. Nu, nu citesc, mă decid brusc. Gripoaia luase un cap în gură şi mă lasă în pace, lingându-şi rănile. Poate boceşte. Adorm scriind acest blog.

Mă trezeşte Antje, atingându-mă pe obraz cu buzele într-un sărut timid şi gingaş. Chiar îmi place. O trag spre mine.

– Cum te simţi? mă întreabă, după ce reuşeşte să se desprindă din ghearele mele.

– Acum mai bine. Am și scris, o anunţ victorios, dar nu ştiu de ce am acest feeling de triumf. Cred că am umplut numai 5-6 pagini. Se uită spre ecranul laptopului. O văd cum i se arcuiesc sprâncenele, apoi întoarce capul spre mine.

– Grozav. Ce bine te înţelegi tu cu gripa ta, remarcă ea. Parcă aţi dormit împreună.

Dau din cap.

– Păi, sigur c-am dormit.

Tuşeşte. Îi fac un semn spre măsuţa din sticlă, unde zac câteva cutii cu medicamente.

– Help yourself, îi spun entuziast, cam ca și Tom Jones când lălăia: Just help yourself to my lips, to my arms, and then lets really start to live…

Periapsis 354.75990

Nod. 119.42656

1:34:52.116 TUC

15 februarie 2013 TT

Aldronul resetează toţi insertorii din jurul ei. Îşi schimbă funcţiile şi-i pătrund în piele, găsind porii deschişi de aburii fierbinţi şi de apa duşului. O privim, admirând o imagine multispectrală, apoi corpul îi devine transparent, după ce insertorii au înlăturat orice barieră fizică în calea privirilor noastre: urmărim structura ei internă, ramificaţiile nervoase, fluxul sanguin, organele funcţionând, inima care-i pulsează, apoi aldronul localizează o zonă în partea inferioară a corpului gazdei, pentru a ne atrage atenţia. Decelăm un alt ritm decât al organismului ei. O malformaţie? [Este un organism cu totul diferit de cel al gazdei, cu toate că împarte cu el un număr de caracteristici genetice comune. Se hrăneşte din resursele gazdei, asimilând insertorii. Nivelul de estrogen al gazdei ajută însă la păstrarea lor în stare de stază] explică aldronul. Trece la un alt nivel al observării şi câmpul nostru vizual se umple de structuri cromozomiale, componente celulare şi sisteme comparative care ne dezvăluie nivelul de integrare al noului organism. Asistăm, de fapt, la geneza vieţii înlăuntrul speciei. Cromozomii pereche. [Este mecanismul de multiplicare din cadrul speciei. Biosinteză cu inserare de mesaj genetic comun, dar va da naştere unui exemplar de acelaşi sex cu gazda] Aldronul rulează pentru noi o proiecţie cu factor de accelerare mărit şi urmărim evoluţia fiinţei din interiorul gazdei până la maturitate, comparând şi caracteristicile faciale ale sale cu ale genitorilor. Exemplarul maturizat seamănă, facial, mai mult cu primul subiect. Ce efect ar putea avea asta în existenţa celulei familiale? [Este un copil. Va fi protejat. Gazda respinge insertorii, însă organismul copilului îi acceptă. Conform noilor evaluări, numai copiii cu aceleaşi terminaţii cromozomiale vor asimila limba primordială. Celelalte exemplare ale speciei vor fi doar vectori]

16 februarie

Mă simt ca naiba dimineaţa, la trezire, dar reuşesc să mă urnesc până la maşină şi să plec la serviciu. La job, prima problemă este o sud-coreeancă insistentă, care mă interceptează pe Intranet, taman de la Seul, să mă întrebe lucruri care-mi spun că e habarnistă total. Îi explic ce linii de cod să ia şi tot nu pricepe. Au aceeaşi problemă cu comenzile vocale. Îmi aruncă făcătura ei şi pe consolă, la teste, iese un dezastru şi face să înţepenească maşinăria mea virtuală, pe care-i rulez programul. Îi răspund să se angajeze la un fast-food pe-acolo că are mai multe şanse de succes. Se supără (quelle surprise) şi dispare din conversaţiile mele. Hanna Dae-yong. O cheamă Hanna, semn că este produsul legăturii cu cineva care nu are ochii oblici. O fi blondă? Dacă este, confirmă toate bancurile. Oftez şi mă apuc să-i rescriu codurile. Până la pauza de masă nu fac decât să-i reaşez în ordinea sintactică normală tâmpeniile pe care mi le-a trimis. De ce nu se reorientează profesional, mă întreb. Ar putea fi gheişă pe undeva. Sau şoferiţă de taxi la Seul. Au luptat pentru egalitate între sexe, poate trage şi la ricşă. Tot aşa cum Karla poate pilota Boeingurile KLM-ului.

Pauză de prânz.

Revin la lucru. Tipa din Seul mă aşteaptă cu o altă interpelare. Dacă am fi pe Messenger aş încerca să-i dau Ignore. Aş afişa un logo special pentru ea, s-o ţină la distanţă: „I don’t suffer from insanity, I enjoy every bit of it¹⁰.” Cred că m-ar lăsa în pace repede (sau te pomeneşti că nu?), dar aici nu-mi permit să lansez decât cuvinte strict legate de job.

– Proasta naibii, mormăi în româneşte.

Ştiţi, potrivit regulamentului intern, n-avem voie să vorbim decât în olandeză sau limbi „de circulaţie internaţională”. Vrei multiculturalism, n-ai decât să-ţi găseşti de lucru la Bruxelles. Caut numărul de telefon al desk-ul ei şi-o sun direct, de pe mobilul meu.

– Ştiţi, trebuie să gândiţi într-o altă perspectivă, îi spun, după ce mă recomand. În primul rând, întregul program trebuie privit ca o suprafaţă subdivizivă, umplându-se treptat ca atunci când folosiţi algoritmul de reţea Catmull-Clark¹¹. Toate extensiile programului sunt predictibile. V-am trimis o actualizare a codurilor şi dacă le preluaţi în consolă le puteţi rula. Cum, nu ştiţi nimic de algoritmul Catmull-Clark? N-aţi folosit niciodată 3ds max, 3D-Coat sau un Cheetah3D? Încercaţi să gândiţi într-o perspectivă tridimensională toate aplicaţiile dumneavoastră lingvistice, mai ales că semantica limbii coreene se simte foarte bine într-un asemenea context. Bine, daţi-mi-l vă rog pe supervizorul dumneavoastră, domnul Hong Chul-jing (i-am văzut numele pe lista de telefoane), pentru că nu mai pot discuta cu dumneavoastră. Sunteţi proastă, reprofilaţi-vă. Încetaţi să mă mai agasaţi cu interpelările dumneavoastră. Ne pierdem vremea amândoi. Bună ziua!

Nu, la Seul era începutul serii şi tipii încă mai lucrau. Apare domnul Hong Chul-jing şi-i prezint lui soluţia. Pe monitorul meu defilează simboluri de neînţeles pentru muritorul de rând. Sunetele se transformă în semne care par să aparţină unei limbi străvechi. Nu, nu se găsesc nicăieri, săpate în piatră, sau pe tăbliţe de ardezie, ascunse în necropole uitate. Le găseşti numai în compilatoare. Îmi menţin privirea asupra lor în timp ce continui discuţia telefonică. Când termin, domnul Chul-jing mă felicită pentru că „vorbiţi perfect coreeana”. Întrerup convorbirea şi mă uit la colegii ridicaţi în picioare, uitându-se la mine peste pereţii despărţitori cu o surprindere nedisimulată. Mi se pare că unii încă nu pricep ce s-a întâmplat. Drept să spun, nici eu. Zic:

– Să-mi bag picioarele, dar tot în coreeană, ca pentru a-mi încerca noua jucărie.

O limbă despre care nu ştiam absolut nimic acum cinci minute. Se apropie şeful departamentului, dl. M. Mi se adresează cu o expresie dojenitoare, întipărită pe faţă:

– Aţi încălcat regulamentul de ordine interioară. Limba coreeană nu-i de circulaţie internaţională.

Dau din cap. Chestia este că până acum habar n-aveam că ştiu coreeană.

– Să-mi bag picioarele, mormăi tot în coreeană.

Sună excelent. Îmi face semn să-l urmez. Pe drum îmi spune că s-au primit plângeri de la Seul pe numele meu, pentru modul în care m-am adresat angajatei Hanna Dae-yong. Îmi deschide uşa şi-mi face loc să intru în biroul lui. Mă aşez pe scaunul din faţa biroului. Mă aştept la un perdaf de rutină. Se instaurează o tăcere penibilă, în timp ce el se preface preocupat de ordinea de pe birou, dar îşi delimitează teritoriul împingând, discret, spre mine, obiectele din jur: o trusă de scris, pixuri, tocul pentru ochelari, ba chiar şi rama cu cine ştie ce fotografie de familie. Îmi arată telefonul fix şi-mi spune s-o sun Hanna Dae-yong şi să-i cer scuze pentru ieşirea mea de adineauri.

Tastez numărul cu prefixul de Seul. Vorbim amândoi în olandeză, conversația fiind preluată pe difuzorul telefonului.

– N-am avut nici o clipă impresia că ştiţi olandeza, îi spun Hannei Dae-yong după ce-mi prezint scuzele şi părerile de rău, vegheat de privirile plictisite ale domnului M.

Coreeanca începe să plângă în hohote.

– Nu ştiu ce s-a întâmplat, îmi spune ea printre sughiţuri.

Oare ce le făceau la Seul angajaţilor care se trezeau, brusc, vorbind o limbă străină? Poate că le tăiau capul.

– Până n-aţi dat telefon, vreau să spun până la al doilea apel, nu ştiam că pot vorbi olandeza, reuşi Hanna-Montana să îngaime. Şi nici româneşte, adaugă ea în limba mea maternă. Acum știu că vorbiţi româneşte.

Mă uit iar spre dl. M. iar acesta-mi face semn s-o scurtez. De-al naibii îi mai spun fetei câteva cuvinte liniştitoare în româneşte, în dezacord cu regulamentul lor:

– Calmaţi-vă, ne globalizăm, ce naiba. Şeful meu e nerăbdător să închei discuţia. Ţinem legătura, îi promit, şi închid.

Transpirasem şi nu era un puseu de febră.

Unii se pomeniseră vorbind o limbă străină după o comoţie cerebrală, sau după o boală îndelungată. Chestia asta avea şi un nume, însă aici era vorba de altceva. Hanna vorbea olandeza cu un accent impecabil, vorbea şi româneşte, iar coreeana mea se pare că mergea strună.

– ‘x나 해라¹², mormăi spre dl. M. şi-mi ating adaptorul Bluetooth de la ureche.

Toate se întâmplaseră după ce sunasem, ca şi cum ne transmiteam date unul altuia după sistemul Bluetooth, când „master”, când „slave”.¹³ Dl. M. mă fixează cu privirile lui albastre, sticloase, ca de păpuşă de porţelan din secolul al XVIII-lea, exemplare cu care se mândreau atât de mult olandezii.

– Poate o să vă trimitem în delegaţie la Seul, îmi spune, el fără umbră de zâmbet.

Tuşesc cu faţa spre el, cu mâna la gură, însă palma strânsă e mai mult un tunel, străbătut în fuga mare de Gripoaia încântată de noi cunoştinţe. Vedea-l-aş cu muci la nas şi spume la gură.

La plecare, prin parcare, apuc să discut puţin la telefon cu K. Iese cu nişte prietene de la aviaţia ei şi vor vorbi „girlie things”. O înţeleg, uneori Karla vrea să se prostească, să discute lucruri uşurele şi să agaţe tipi prin discoteci, la întâmplare. Tipa asta îşi sfidează şansele în fiecare zi.

– Kirkegård iese din discuţie, completează ea râzând, făcând o aluzie la o conversaţie de-a noastră, de demult. Tu ce mai faci? Lasă că ne vedem mâine, dacă nu-ţi trece prin cap s-o iei iar pe Magens Brűgg.

Iar eu aştept să se întâmple ceva în conversaţia noastră şi pentru că nu mai am răbdare să aud declicul mecanismului, o întreb cam aiurea:

– I-auzi o chestie: cum te descurci în româneşte?

– Hahahahaha, râde. Ia mai du-te tu în mă-ta de vampir valah!

Mi se părea ciudat să-i aud vocea, glasul bine dresat al Karlei, rostind cuvintele astea, în româneşte, fără nici un efort. Ne-am blocat amândoi, preţ de câteva secunde. Rămân în faţa portierei deschise, cu mâna aşezată pe caroseria argintie.

– Mai eşti acolo?, întreb, tot în româneşte.

– Da, zice. Ce chestie, adaugă pe un ton din care deduc că surpriza-i totală.

Nu mai puțin și pentru mine. Pufnesc. Mă aşez la volan, trântesc uşa şi-mi potrivesc oglinda retrovizoare.

– Trebuie să ne vedem, revine Karla, în olandeză. Acum!

Mă uit în oglindă, spre fâșia din fața mea, cu ochii încă tiviți de roșeață cu aspect de conjunctivită. Ce naiba se întâmplă? Demarez.

După un timp, las maşina într-o altă parcare şi o iau agale printre casele bătrâne, dându-le pentru prima oară atenţia cuvenită. O rază de soare aterizează pe una dintre ele şi stucaturile aurite ale faţadei se înviorează, amplifică lumina ca un obraz radios de fericire. Cred că au simţit că le privesc şi se fac frumoase. Altfel, sunt frumoase în modul artificial, precizat în planurile comisiei de urbanism, sunt elegante aşa cum trebuie să fie când pozează pentru tot felul de vederi din Amsterdam, dar în momentul acela unic al căderii razelor solare pe Huis Van Dongen (toate casele au nume, să nu le confundăm între ele) casa mi-a oferit ceva din frumuseţea ei secretă, originală. I-am văzut sufletul preţ de trei minute. Dacă excluzi viermuială umană de pe stradă, Amsterdamul rămâne populat doar de entităţi arhitecturale care au trăit toată istoria oraşului. Le invidiez, au văzut multe, au străbătut vremurile şi oamenii locuiesc în ele ambalaţi în indiferenţa lor comodă sau în cotidianul casnic dintre patru pereţi. Merg la pas, agale. Încerc să par un turist plecat la plimbare prin oraş, dar care-şi uitase camera video la hotel şi era nevoit să reţină tot fără nici un suport tehnic în afară de telefonul din buzunar. Numai că la New York n-ai voie să te comporţi ca un turist, ci să mergi în ritm alert, ca şi cum trebuie să ajungi undeva la timp, ai o destinaţie şi, în general, „you know your shit”. Aşadar, mă afund pe străduţele care duc spre centru, dar ocolesc Koniklijk Paleis, cu piaţa lui zgomotoasă, mereu plină de gură cască, jongleri, mâncători de foc şi saltimbanci. De fapt, toţi de acolo sunt saltimbanci, numai că nu-şi dau seama. Remarc simboluri alchimice pe frontonul unor case, semne ale pasiunilor sau nădejdilor trecuţilor locatari. Şi dacă într-una din ele se ascunde chiar Fulcanelli? Mi-l imaginez onest plătitor de impozite, însă independent de vreun program de genul de la 9 la 5. Ar trăi ca un rentier, bărbat între două vârste, cu o figură anonimă şi un pântec rotunjor, de orăşean sedentar. Mă privesc într-o vitrină. Rânjesc, când îmi dau seama ce imagine-clişeu i-am aplicat lui Fulcanelli. Poate că, de fapt, seamănă cu Brad Pitt, pictează, şi expune acuarele înrămate conservator într-o galerie de pe Kalverstraat. O iau din loc şi realizez ca nici nu ştiu ce am văzut în vitrină, nu ştiu ce vindeau acolo. L-aş suna pe Fulcanelli, să-i pun unele întrebări, dar nu-i în reţeaua mea. Nici dinspre cer, unde mă uit acum, nu-mi vine nici o lămurire. Trec de o agenţie de bilete a companiei Turkish Airlines. Nu, turceşte nu ştiu. Încă. Ajung pe Spuisraat, şi chiar atunci mă sună Antje. Serviciul ei e la doi paşi, pe Rosmarijnsteeg. Ca şi cum ar fi ştiut că sunt prin împrejurimi. Antje apare în mai puţin de două minute. Cred ca a sărit câte zece trepte deodată. Se calmează şi merge spre mine la pas potrivit. Îşi priveşte vârful cizmelor şi ridică spre mine o faţă cu o expresie de bucurie directă.

– Sunt însărcinată, zice.

Na, poftim! Mă opresc.

– Eşti sigură?

Dă din cap.

– Nu m-am mulţumit doar cu testul de sarcină, mă anunţă.

Se dusese la medic, iar acesta-i confirmase sarcina. Mă întreb dacă sunt în stare să-mi asum rolul de tată. Să mă fixez cu ea cu tot într-un alt fel de existenţă, fără Escape, partide de canastă până la 3 dimineaţa. Nu că aş regreta ceva din toate astea.

– Şi? Păstrezi copilul?

Se întoarce brusc şi mă fulgeră cu o privire cruntă.

– Idiotule! rosteşte şi tuşeşte imediat, înecându-se cu începutul de gripă.

Nu se lasă până nu scoate un pachet de batiste şi-şi suflă nasul. E rândul meu să dau din cap. Cunosc fazele. Încerc să-mi închipui cum va fi când între noi doi va merge un copil, ţinându-ne pe amândoi de mână. Acum o să începem să ne ciorovăim pe nume. Ea cu lista ei, eu cu a mea. Nu, n-am nici o listă. Am doar două nume în minte.

Sună Karla.

– Unde eşti? se interesează ea.

– Pe Spuistraat. Vine şi Antje.

Mă uit de-a lungul străzii şi dau cu ochii de restaurantul, November. Habar n-am cum e, dar îi spun Antjei că ne aşteaptă Karla acolo. Asta îmi atrage o altă privire nimicitoare, încărcată de reproşuri.

– Şi de ce nu mi-ai spus că vă întâlniţi aici înainte să te sun?

Traversăm liniile de tramvai şi ne îndreptăm spre local. Ca de obicei, Antje cade în derizoriu, ignorând The Big Picture. Mă uit spre ea şi mă întreb de ce n-a început să vorbească în româneşte, sau greceşte, pentru că prin contactele Karlei se află şi un steward de la Olympic Airways. Sau thailandeză, tot via Karla. Mă apucă bâţul numai gândindu-mă ce se va întâmpla dacă această absorbţie lingvistică totală urmează schema generată din agenda mea de contacte. Ramificaţii private, explodate din agenda Karlei, vor trimite olandeza, germana, româna şi engleza până la ultimul gigolo din Asia, cu care avusese ea relaţii. Dar de ce? Cum? Nu ştiu de ce, spun cu glas tare:

– Warum?

Antje îşi aţinteşte privirile asupra mea, ca şi cum îmi citea gândurile şi mi-ar fi surprins imagini obscene cu o alta. Dau din umeri. Încep să-i spun ce se întâmplă. Ştiu că o să creadă că fabulez, până dăm de Karla.

– De fapt, n-am nicio explicație plauzibilă, i-am zis lui Antje. Chestia asta se ia ca pojarul. Brusc, oameni cu care am luat contactul, chiar și de la antipozi, s-au trezit că vorbesc olandeza și româna.

I-am povestit, pe scurt, faza cu Hanna de la Seul. I-am arătat cum vorbesc în coreeană și un cuplu de asiatici, veniți din sens invers, au căscat ochii spre mine.

M-am uitat la ea, apoi m-am scotocit prin buzunare, până mi-a găsit telefonul şi i-am activat funcţia de reportofon. Intrăm în local. November se dovedeşte a fi un restaurant tihnit, bucătărie internaţională. Ne întâmpină un Maître d’O. O văd pe Karla. Îi fac un semn, dar nu-mi răspunde. Lui îi explic că suntem aşteptaţi. Desigur. Zâmbete de ambele părţi. Karla are o expresie preocupată, deloc amabilă, de parcă s-ar fi ales cu cine ştie ce boală venerică după discuţia de la telefon.

– Nu ştiu nici eu ce s-a întâmplat”, îi spun – în româneşte – după ce ne aşezăm la masă.

– Minunat!, face Karla ridicând ochii spre tavan. Acum putem cerşi toţi trei prin Dam¹⁴, dacă tot vorbim româneşte.

Nu mi-a picat prea bine şi sunt decis s-o pun la punct. Mevrouw kapitein¹⁵ deschide cartea de meniu şi declară:

– Haideţi să halim întâi. Nu suport să am discuţii din astea, onctuoase, pe stomacul gol. Onctuos să fi fost, oare, cuvântul cel mai potrivit? Însă n-avusese probleme cu paharul de whisky cu gheaţă, băut aproape tot până să venim noi tot pe stomacul gol. Era un semn că n-avea zbor în următoarele 48 de ore. Antje cască ochii spre noi, de parcă tocmai ar fi aflat că nu suntem, nici pe departe, oamenii pe care-i cunoştea ea de-o viaţă. Că suntem, de fapt, nişte alieni deghizaţi în oameni cunoscuţi, iar acum ne dădusem arama pe faţă şi vorbeam şi în limba guturală de-acasă, de pe planeta noastră cu atmosferă atât de toxică. Nu înţelegea nimic. Nu se lipise nimic de ea. Fac un semn spre Antje.

– E însărcinată, îi spun Karlei.

În olandeză.

17 aprilie

Reţeaua s-a extins exploziv, la scară globală. Parcă am vorbi cu toţii în acelaşi timp, încercând să spunem acelaşi lucru după ce ne-a săgetat o intuiţie fantastică. Drept rezultat, apar blocaje şi episoade hazlii de tot: la BBC News prezentatorii încep cu textul „Sorry for speaking in English, but this is the language in which we broadcast our main news programmes.”¹⁶ Vorbim şi scriem potrivit unui set definit de reguli lingvistice, şi astfel reuşim să comunicăm, dar asta a fost până mai ieri, pentru că acum setul se extinde într-un ritm accelerat şi limitările personale dispar. Nu mai ştiu câte limbi vorbesc. Încerc să construiesc un model virtual al exploziei. Întru direct în sesiunea de programare. Butonez tastataura cu ochii în câmpul de lucru. Greşesc o intrare de sintaxa şi trebuie să şterg tot. Rahat! Se presupunea că nu mai am cum să fac astfel de greşeli, noroc că n-a văzut nimeni. De fapt, totul decurge ca în proiectarea suprafeţelor subdivizive, pe algoritmul Catmull-Clark. Acolo, se începe cu o reţea formată din poliedre aleatorii. Suprafeţele subdivizive se multiplică în acest fel prin funcţii recursive. Un cub devine sferă prin aceste rafinări multiple, iar sfera poate fi şlefuită până devine o suprafaţă perfectă, lucioasă, spre care tinde şi reţeaua noastră de comunicaţii. Lingvistic, tindem să revenim la un semnificat unic. Nu ştiu cum şi când se va întâmpla asta şi ce vom face atunci. Dezbaterile televizate pe această temă se împotmolesc, deocamdată, tocmai din lipsa oricăror bariere de limbaj. Participanţii îşi dau exemple schimbând limba în care se exprimă cu viteza unui transmiţător radio cu salt de frecvenţe. Nici codurile militare nu scapă de acest acces nestăvilit la cunoaştere. Tot ce este de descifrat, se înţelege dintr-o privire. Am adăugat ultimele puncte de limită şi rulez proiecţia. Interesantă topologie. Ştiţi, am plecat de la coordonatele noastre de acum câteva zile pentru fixarea poziţiei celularelor din reţea, accesând datele stocate în serverele companiei telefonice. Apoi am făcut legăturile şi nodurile de reţea pe baza eşalonării numerelor apelate de fiecare în parte. Întreaga expansiune a suprafeţelor subdivizive s-a derulat pe structura octaedrică a Terrei. Acum este o sferă perfectă, dar procesul de rafinare continuă. Totul devine ceea ce visau cei de la Berckley University, prin anul de graţie 1996: Omninetul, reţeaua globală prezisă de echipele de studiu din proiectele Endeavour şi Oxygen. Când oamenii, cărţile de care au nevoie, filmele, conferinţele, blogurile, computerele, telefoanele, imaginile comunică unii cu alţii, învaţă şi se adaptează în cadrul unui sistem unic, capabil să şi evolueze după caracteristici darwiniene. Unii spun că germenii gripei ar fi fost declanşatorii mutaţiei, pentru ei, eu sunt Pacientul Zero (şi da, am supravieţuit şi carantinei) însă acesta are şi o componentă tehnologică. Bluethooth şi propagarea de la un sistem la celălalt. Alţii vorbesc de proiecte secrete, scăpate de sub control, de un „Smart Dust”, norul din nano-particule inteligente, lentila conştientă care filmează un întreg oraş şi-i analizează traficul auto, propunând apoi edililor soluţii pentru degajarea circulaţiei. Sunt şi voci care prezic pierderea totală a identităţii individuale, a intimităţii, şi în cele din urmă, a libertăţii. Implicaţiile sociologice sunt la fel de fascinante ca fenomenul însuşi. Şi după ce vom doborî toate barierele lingvistice şi culturale, vom fi capabili să înţelegem lucrurile dintr-o perspectivă încă neimaginată de societatea omenească? Până una alta, la firmă nu se mai aplică regula cu exprimarea în limbi de circulaţie internaţională. E desuetă. Totuşi, există „insule” neafectate de fenomen: gravidele. Ele nu participă la marele festival lingvistic, la orgia intercomunicării, ca şi cum un mecanism secret le-ar proteja de asimilările-fulger, prin telefon sau prin acea formă de gripă benignă, dar cu grad ridicat de contagiune. Fetele astea nu se exprimă decât în limbile pe care le stăpâneau şi înainte. Sunt, cumva, privite cu o oarecare condescendenţă de unii.

Şi da, vom avea o fetiţă. O va chema Eloïse. Nu, nu m-am inspirat din filmul lui Garay. Când i-am spus Antjei la ce nume m-am gândit, mi-a spus doar atât: „Bine. Aşa rămâne”. Deloc combativă, ca şi cum s-ar fi grăbit să reintre undeva, într-o lume a ei. De fapt, vorbim din ce în ce mai puţin. Eloïse chiar va trebui să meargă între noi şi să ne ţină de mâini. Sunt absolut convins de asta.

Periapsis 354.75922

Nod. 128.4259

14:38:55.816 TUC

17 februarie 2013 TT

Pentru că simbolurile vorbirii au valoare existenţială, întregul fenomen depinde de voce. Astfel, cuvintele primordiale sunt mereu întipărite în fiinţă. Sunt indestructibile, ca o matrice holografică. Oricând se pot reface din bucăţi, din orice pasaj criptic, scăpat distrugerii. O privim pe Eloïse. În reprezentarea noastră accelerată a evoluat biologic şi poate vorbi aşa cum va vorbi lumii în care se va naşte. Cuvintele sunt compuse din sunete alcătuite pe rezonanţe capabile să producă saltul cognitiv prevăzut de endor. Ca un element redundant, devenit inutil pentru că refuză să se adapteze, civilizaţia de până acum se va stinge. Cuvintele rostite de Eloïse îmbracă revelaţia existenţei spirituale. Ultimele sunt întotdeauna mai limpezi decât primele, pentru că semnificaţia lor devine tot mai profundă şi cuprinzătoare. Nu vor mai putea, niciodată, să piardă ceea ce-au câştigat. Un grup de asamblori formează o sferă invizibilă în jurul mamei.

© Silviu Genescu
45.736044, 21.209380‎
+45° 44′ 9.76″, +21° 12′ 33.77″