Aceasta este a doua parte a eseului. Prima parte a apărut în numărul 9 din Galaxia 42.
4. Rockul progresiv și ecologismul eshatologic
La doar câțiva ani după publicarea Dune, preocupările ecologiste aveau să devină parte integrantă din ideologia mișcării începută în 1968 care a cuprins SUA, Germania de Vest, Franța, Marea Britanie (în felul ei) și, în mai mică măsură, alte state vestice, și care a generat, printre altele, curentul flower power (hippie), având ca țintă principală războiul din Vietnam, mișcarea ecologistă, mișcarea feministă și – foarte important, vom vedea mai încolo – mișcarea împotriva energiei nucleare. Este o generație de tineri implicați politic care totodată refuză politicul în forma sa instituționalizată, căutând scăparea fie într-un prezent anarho-idilic (prin comparație cu Woodstock, CHAZ pare o glumă inaptă) fie în trecutul fantastic. Deasupra tuturor încă planează, sumbru, amenințarea ciupercii atomice. În această perioadă, rockul progresiv e cu precădere orientat spre trecut, spre fantastic și mitologic, adesea elitist și livresc, astfel că atunci când adoptă în muzica sa temele ecologiste și anxietățile eshatologice caracteristice vremii, o face în mod necesar prin filtrul literaturii SF.
În 1972, Genesis lansează Supper’s Ready, o învălmășeală pestriță de teme și ritmuri muzicale întinsă pe 23 de minute, centrată pe o reinterpretare rock-n-roll a Apocalipsului după Ioan, garnisită cu balauri ieșind din mare, Gog și Magog și întreg repertoriul eshatologic iudeo-creștin. Melodia și de altfel întreg albumul (Foxtrot) au avut un succes extraordinar, invitând și alte formații să exploreze zona ecologic-eshatologică.
În același an, formația germană de rock-electronic Mythos imaginează în albumul omonim un sfârșit sumbru al planetei ca urmare a nesăbuinței omului, în acorduri cacofonice și disonante și ritmuri războinice, inegale, urmate de un epilog narativ ce vorbește despre ultimul om de pe planetă: este vorba de un cercetător care, sătul de purtarea iresponsabilă a coplanetarilor săi, se criogenizează, sperând să se trezească într-un viitor mai bun, mai demn de principiile sale. După o serie de „treziri” nesatisfăcătoare, sărind de la un veac la altul, cercetătorul nostru se trezește într-un sfârșit într-o lume post-apocaliptică, în care, „după ce a pricinuit dispariția tuturor plantelor și animalelor, umanitatea s-a autodistrus, astfel că Pământul a devenit un glob pustiu… Văzând acestea, omul s-a așezat pe pământul sterp și a plâns. A inhalat aerul otrăvitor și-a fost cuprins de beznă, luând-o astfel pe urmele tuturor înaintașilor săi, spre un loc unde nu e război, nici suferință, invidie sau amărăciune. Locul se numește Eternitate…”. Un bun exemplu de împletire a tematicii ecologist-eshatologice cu literatura science-fiction, având și o doză sănătoasă de milenarism.
În 1973, cunoscuta formație pop-rock Manfred Mann, reprofilată acum ca Earth Band și frizând tot mai mult zona progresivului și a psihedelicului, scoate albumul Messin’, cu o copertă cât se poate de sugestivă: un cap de om acoperit de o mască de gaze diformă, profilat pe un fundal deșertic. Piesa care dă și titlul albumului țintește problema fără ocolișuri: „You can read it in the papers, hear it on the news/ The earth is going down, going down in pollution blues / We’re messin’ up the land / We’re messin’ up the sea / We’re messin’ up the air /Messin’ up on you and me.” (O citești în ziare, o auzi la știri, pământul se duce naibii într-un blues al poluării / Facem rău uscatului … mării … aerului … nouă înșine). Versurile oglindesc debutul curentului ecologist-eshatologic și precum și locul pe care-l ocupă în presa vremii.
La numai un an după, formația Kansas (diamantul rockului progresiv american) lansa pe albumul omonim piesa Death of Mother Nature Suite (Suita morții mamei naturi). Verdictul e profund pesimist, urmând fidel trendul ecologist-apocaliptic, în care rolul principal revine spiritului personificat al planetei: We’ve strangled all her trees and starved her creatures / There’s poison in the sea and in the air /… The ignorance of men will reach an end / ‘Cause now we’re gonna die.” (I-am sufocat toți arborii și i-am înfometat vietățile / Aerul și marea sunt otrăvite / Orbirea omului va lua sfârșit / Fiindcă vom muri!” Anul următor, Kerry Livgren – geniul din spatele proiectului Kansas – avea să arunce vina pentru violarea mamei pământ asupra omului alb-colonialist-imperialist în poate cea mai reușită piesă muzicală a formației, Song for America. În căutarea libertății și îmbătat cu viziuni utopice, europeanul se statornicește pe pământul virgin al Americii, unde ce face? Păi „Ravage, plunder, see no wonder, rape and kill and tear asunder / Chop the forest, plow it under.” (Pustiește, pradă, nu înțelege miracolul [vieții], siluiește, omoară, distruge / Taie pădurea, o nivelează”).
În 1975, formația britanică Nektar lansează albumul conceptual Recycled, considerat atât de fani cât și de critici o capodoperă a genului, unde accentele grave și tăioase ale sintetizatorului Moog se împletesc cu stilul hard și vocea distorsionată pentru a crea un soundscape mecanic, înecăcios, apăsător. Leitmotivul albumului e reciclatul, înțeles atât metaforic, ca o critică a epigonilor muzicali, cât și propriu, atunci când se vorbește de lenta degradare a naturii, pricinuită de om. (Forcing nature’s slow decay / Here, as we look down on you there / You, falling on into your web of despair). Versurile de pe întregul album abundă în tonalități sumbre, unde cuvinte precum down, falling, despair se repetă obsesiv. În piesa ce închide Recycled există o tentativă de căutare a paradisului terestru, în izolare pe o insulă, însă și aceasta este sabotată de mulțimile care devastează totul în calea lor, precum lăcustele, vizând o a treia spaimă, după cele nucleară și ecologică, anume suprapopularea (reînvierea lui Malthus).
Demne de menționat sunt și Godzilla a lui Blue Öyster Cult (1977), cu trimitere la seria de filme japoneze despre urgia atomică și cu celebrul refren: „History shows again and again / How nature points out the folly of man / Godzilla!” (Istoria ne arată din nou și din nou / Cum natura scoate la iveală nesăbuința omului / Godzilla!”; Stormwatch de la Jethro Tull e un album conceptual despre încălzirea globală, deși conceptul e bine împachetat în metaforă și calambururi și se insinuează mai degrabă subtil decât militant. Târziu, în 1992, a venit și Emerson Lake & Palmer cu Black Moon.
Reacții și soluții la apocalipsul verde în literatura SF
Rockul progresiv al anilor ’70 a tras multe semnale de alarmă, folosind adesea un discurs apocaliptic, menit a stârni reacții puternice în ascultători. Importanța muzicii rock ca mediu pentru transmiterea acestor idei nu poate fi exagerată: e echivalentul emoțional al unei slujbe medievale în care corul angelic se împletește în chip bizar cu chinurile la care sunt supuși damnații în Iad, zugrăvite pe fresce, și orațiile furtunoase ale preotului din amvon. Textele SF apocaliptice și rockul progresiv al anilor ’70 puneau în gardă omenirea, fără a oferi însă soluții. Acestea aveau să vină tot din zona science-fictionului, care în această perioadă a fost strâns legat de preocupările și dezvoltările din știința de mediu. Însă dezvoltările de ordin tehnologic nu sunt eficiente în absența unei dezvoltări-îmbunătățiri de ordin spiritual. Tocmai de aceea voi vorbi despre scrieri care surprind dimensiunea spirituală a luptei dintre umanitate și mediul înconjurător sortit să ne distrugă (ca urmare a acțiunilor noastre nesăbuite).
Am ales ca exemple ciclul pandoran al lui Frank Herbert (la care ne întoarcem), cu precădere Pandora: Incidentul Isus și Spin (Turbion) de Robert Charles Wilson, ambele publicate în România la editura Nemira. Scopul expres al acestor scrieri nu este de a rezolva științific problemele de natură ecologică, ci de a pune umanitatea față în față cu angoasele ei apocaliptice și a căuta rezolvări de natură spirituală (nu într-un sens religios, ci ca elevare a conștiinței).
Publicat în 1979, Pandora: Incidentul Isus închipuie conflictul dintre om și mediu ca o confruntare între două entități inteligente (umană și non-umană), o confruntare mai puternică decât în Solarisul lui Stanislav Lem (publicat cu 20 de ani înainte), în care figura „exploratorului galactic” întâlnește marele Ocean Planetar, însă nu reușește să-l înțeleagă ca pe o formă de inteligență conștientă. Omul nu este pregătit pentru această inteligență, iar comunicarea ia forma halucinației. Conflictul care se înrâurește este între potențialul maxim uman („adevăratul vostru scop este de a explora dincolo de tiparele programate ale umanității” spune Nava) și condiția sa actuală, de prădător, acumulând în continuare cu lăcomie pământ și resurse, manifestând un dezinteres total față de mediu și de alte formă de viață (în cazul acesta, chiar și inteligente). Această condiție o descrie cel mai bine Piro Snaut, inginerul veteran de pe Solaris: „Am făcut contactul cu o civilizație și iată: sluțenia noastră monstruoasă, comicul și absurdul nostru sunt mărite ca printr-o lupă.” În Incidentul Isus, ultimele rămășițe ale unei umanități pribegi întâlnesc o inteligență non-umană care își spune Avata, o alcătuire de alge gigantice care cuprinde aproape întreg oceanul planetar al Pandorei. După cum era de așteptat, administrația cinică și mercantilă a planetei sunt orbi la semnalele luminoase transmise de alge prin noduli bioluminescenți și nu o percep ca pe-o formă de comunicare inteligentă. Pentru șeful coloniei, algele sunt doar „niște plante” ce trebuie distruse. Doar deschiderea și empatia personajelor principale salvează umanitatea, izbăvind-o în ochii Navei și stabilind legătura cu Avata, care controlează ecosistemul întregii planete.
Nu e nicio coincidență că în același an, James Lovelock publica teoria despre Principiul Gaia, potrivit căruia biosfera și elementele fizice ale Pământului (atmosferă, criosferă, hidrosferă și litosferă) sunt integrate într-un sistem complex ce menține condițiile climatice și bio-geo-chimice de pe Pământ într-o homeostază precară. Este răspunsul metaforic (chiar și în cazul lui Lovelock) la tirania scalae naturae divin, care-l pune pe om mai presus de toate viețuitoarele și elementele planetei, dându-i dreptul suveran de a le exploata după bunul plac. Nu este atât o personificare a „mamei naturi”, cât o echilibrare de forțe, o punere pe același plan. Elevarea statutului naturii oglindea, de fapt, o (dorită) elevare a conștiinței umanității. În absența ei, consecințele sunt drastice, ne spune Herbert, prin vocea poetului Kerro Panille: „Fără Avata, marea își urlă mânia în piatră și gheață, și asmute vânturile nebuniei dogoritoare. Fără Avata, furia mării va îneca pământul în beznă și în orizontul subțire al morții.” Avata este oglinda alegorică de care vorbea Snout.
În Turbionul lui Robert Charles Wilson, o membrană întunecată de origini extraterestre învăluie Terra, căreia îi grăbește avansul în timp în raport cu celelalte corpuri cerești din sistemul solar (și din întreg universul, după cum vom afla ulterior). Pe scurt, un an în interiorul membranei (pe Pământ) înseamnă 100 de milioane de ani în afara membranei. Rezultatul? O metaforă a scenariului anunțat de vocile apocaliptice din comunitatea științifică: în patruzeci de ani, planeta noastră va fi distrusă de radiațiile Soarelui, devenit între timp o Gigantă Roșie.
În fața sfârșitului inevitabil, umanitatea se împarte aproape imediat în două mari tabere, două „grupuri de acțiune”: de o parte iraționalii și fanaticii, de la atei pocăiți la hipioți creștini new age, de cealaltă, în număr mult mai mic, cei care nu renunță la facultățile critice, oameni de știință care-și păstrează cumpătul și caută soluții pentru a încetini goana spre prăpastie a planetei. Întâi prin colonizarea planetei Marte, unde viața crește „văzând cu ochii” datorită diferenței temporale. Apoi prin mijloace violente – Rusia și China (nu întâmplător alese) își combină arsenalul nuclear în încercarea de a distruge membrana misterioasă, fără sorți de izbândă. Când toate strădaniile dau greș, pământenilor, în frunte cu oamenii de știință, nu le rămâne decât o singură soluție, terifiantă, îngrozitoare… să comunice. Să comunice în adevăratul sens al cuvântului. Cu calm și apelând, în fața valurilor succesive de reacții iraționale venite din partea alarmiștilor, fanaticilor religioși, a hedoniștilor, fataliștilor și dogmaticilor ecologiști, la cel mai de preț dar al umanității: rațiunea. Iar discursul rațional triumfă, și triumfă înainte de toate prin înțelegere. Astfel, înțelegem în cele din urmă rostul membranei turbionare: a oferit unei rase avansate de extratereștri răgazul necesar pentru a ne salva de la autodistrugere. Robert Charles Wilson reia tema atât de dragă lui Carl Sagan, Herbert, și a altor scriitori de SF și o aplică cu succes apocalipsului verde, în care, aparent, crede, în pofida apologiei făcută științei și rațiunii.
Moartea unei apocalipse anunțate?
Scenariul gândit de Robert Charles Wilson își găsește astăzi, în 2020, o paralelă izbitoare în anxietățile ecologice crescânde ale umanității (cu precădere în Occident) și a reacțiilor ce frizează adesea iraționalul, mai cu seamă când vine vorba de găsirea unor soluții la aceste probleme de netăgăduit. Discursul rațional lasă adesea locul alarmismului deșănțat, promovat intens de mișcări recent apărute precum Extinction Rebellion sau de trompete ale indignării ecologice precum Greta Thunberg. Un „expert” ONU pe probleme de climă afirma recent că dacă fenomenul încălzirii globale nu este frânat până în 2030, creșterea nivelului mării ar putea „rade națiuni întregi de pe suprafața Pământului”. Termenul de apocalipsă e din nou la modă, după spaimele atomice din perioada Războiului Rece, apare tot mai des în discursul ecologiștilor.
Nu e, deci, de mirare că în 2019, un studiu la nivel global descoperea că nu mai puțin de 48% dintre intervievați erau convinși că schimbările climatice vor duce la dispariția speciei noastre de pe Pământ, mulți dintre ei considerând că extincția va avea loc în decursul vieții lor. Fără să ne dăm seama, trăim în continuare în cadrul mitologic-apocaliptic creat de Isus în Evanghelii: „Adevărat vă spun că nu va trece neamul [ = generația] acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.” (Matei, 24:34). Cu doi ani înainte, Asociația Psihologilor Americani observa o creștere fulminantă a anxietăților ecologice, diagnosticând „teama cronică de apocalips ecologic” în rândul cetățenilor americani. Un studiu similar în Marea Britanie a descoperit chiar anul acesta că unul din cinci copii britanici are coșmaruri despre schimbările climatice.
Dacă predicțiile alarmiștilor sunt sumbre, reacțiile unora dintre ei par de-a dreptul aiuritoare. Anul trecut, mai mulți membri ai Rebeliunii au blocat o linie de metrou în Londra, împiedicând sute de navetiști să ajungă la serviciu. Când navetiștii le-au solicitat să se dea jos de pe vagoane, aceștia au reacționat violent. S-a produs o busculadă. S-au împărțit pumni. Întrebați, pe bună dreptate, de ce au ales să saboteze cel mai nepoluant și mai economicos (din punct de vedere energetic) mijloc de transport în comun din Londra, reprezentanții Extinction Rebellion au afirmat că doreau să atragă atenția asupra „fragilității sistemelor cu care lucrăm, fragilitatea mijloacelor de transport…” În același an au blocat câteva poduri importante și au împroșcat sânge fals pe clădirea Trezoreriei, cu mesajul „nu mai finanțați moartea a miliarde de oameni”.
Mulți se întreabă, pe bună dreptate, dacă aceste acțiuni nu aduc un deserviciu cauzei, dar dintr-un anumit punct de vedere, au avut efectul scontat: au atras atenția mass-mediei, care, în ciuda motivațiilor mai mult decât discutabile ale activiștilor de mediu extremiști, au ajuns să-i ia foarte în serios și să se disculpe într-un fel sau altul când fac reportaje sau interviuri pe această temă, cântându-le în strună: „Suntem cu toți foarte îngrijorați și vă susținem” sau „Fără îndoială, asistăm la o criză colosală”. Același disculpări și îngrijorări exagerate apar și în cadrul emisiunilor despre Black Lives Matter, o altă mișcare extremistă care, prin violență deșănțată și acte de vandalism a reușit nu doar să atragă atenția presei, ci să obțină și sprijinul acesteia, ducând la schimbarea radicală a discursului despre rasismul sistemic. În ambele cazuri observăm aceeași lipsă de compasiune pentru oamenii de rând: în cazul BLM în dauna unei „rase”, în cazul ecologiștilor extremiști în dauna întregii specii, acuzată „en-gros” de siluirea planetei. În ambele cazuri, oamenii de rând (proprietarii magazinelor tâlhărite, sau navetiștii din metroul londonez) sunt în cel mai bun caz desconsiderați (ce contează problemele lor mărunte, când omenirea are probleme atât de mari, cum ar fi rasismul sistemic sau distrugerea planetei), în cel mai rău caz acuzați că asistă pasiv la aceste probleme ce trebuie tratate cu maxim zel revoluționar. Și, la fel cum a ajuns să susțină gogorița „rasismului sistemic” din SUA și Marea Britanie, aceeași mass-media (de regulă de stânga) se concentrează asupra celor mai pesimiste scenarii, pe care le prezintă drept cele mai probabile pentru viitorul apropiat al umanității. Cinic vorbind, alarmismul vinde, obiectivitatea, neutralitatea și complexitatea nu.
În acest context, echilibrarea discursului devine esențială, iar cea mai importantă contribuție în acest sens o are, până în acest moment, Michael Shellenberger, activist de mediu, cercetător și scriitor, care a publicat anul acesta studiul-manifest Apocalypse Never: Why Environmental Alarmism Hurts Us All (Apocalipsa – niciodată: De ce alarmismul ecologist dăunează tuturor). Având treizeci de ani de activitate ecologistă și de cercetare, Shellenberger este reprezentatul unui grup tot mai vocal în cadrul comunității științifice care se opune alarmismului eshatologic al activiștilor de mediu. Trebuie precizat că niciunul dintre acești cercetători nu neagă fenomenul încălzirii globale sau efectele nocive ale poluării și defrișărilor, cum nu neagă nici importanța conștientizării de către mase a efectelor nocive pe care acțiunile omului le au asupra climei, ecosistemului, stratului de ozon etc. Shellenberger&Co se opun însă: 1) exagerării datelor și falsificării cifrelor pentru a crea scenarii apocaliptice, 2) luării unor măsuri iraționale, generate de anxietate și nu de drămuirea corectă și competentă a tuturor variabilelor și 3) sacrificarea bunăstării a milioane de oameni în favoarea „salvării planetei”. Potrivit lui Shellenberger, „ca activist de mediu (…) mă preocupă profund nu doar protejarea mediului înconjurător, ci și prosperitatea universală.”
Însă Shellenberger remarcă faptul că nu suntem la primul episod de panică ecologică globală. Să luăm de pildă predicțiile unui specialist ONU: dacă încălzirea globală nu e frânată la timp, afirma acesta, creșterea nivelului mărilor și eșecul recoltelor vor genera un „exod de eco-refugiați” care va crea haos politic în toată lumea. Calotele glaciare se vor topi, pădurile tropicale vor arde iar globul se va încălzi, ajungând la temperaturi de nesuportat. Dacă guvernele nu rezolvă în zece ani problema încălzirii globale, va fi peste putința noastră să ameliorăm situația. Cu toate că sună ca majoritatea profețiilor eshatologice din prezent, această viziune sumbră asupra viitorului apropiat a fost exprimată în 1989!, desemnând anul 2000 ca „point of no return” în cursa noastră spre autodistrugere. Dar cum 2000 a fost an de gală pentru multe teorii apocaliptice, a trecut neobservată atunci.
În realitate, lucrurile nu stau chiar așa rău, și în anumite privințe se îmbunătățesc treptat. De pildă, pentru a lua doar cazul defrișărilor și al oxigenului, fondul forestier e în creștere în mai toate țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare, grație diminuării fenomenului de agricultură prin defrișări și incendieri, specific comunităților rurale sărace. Incendiile forestiere au scăzut cu 25% din 1998. Asistăm la o înverzire pe 40% din uscatul planetei, ca urmare a reincluderii multor terenuri agricole în fondul forestier, sau a unor operațiuni masive de plantare în China, sau chiar în Brazilia, unde asistăm la o reîmpădurire a sud-estului țării. Mai mult (și contraintuitiv, dat fiind alarmismul climatic) această înverzire a planetei se datorează parțial și creșterii nivelului de dioxid de carbon din atmosferă și a temperaturii medii anuale. Conform tuturor studiilor, plantele cresc mai repede grație concentrațiilor mai mari de dioxid de carbon.
Alte date care contrazic viziunea pesimistă a eshatologiei ecologiste pot fi găsite pe întreg cuprinsul studiului lui Shellenberger, însă esențiale în combaterea efectelor antropice nocive asupra mediului sunt 1) creșterea nivelului de trai pe tot cuprinsul globului și 2) renunțarea la surse de energie poluante și ineficiente și trecerea la cea mai potentă, „verde” și sustenabilă sursă de energie: cea nucleară.
Corelația dintre nivelul de trai și poluare/încălzire globală este mai mult decât vizibilă și verificabilă, susține Shellenberger, însă mișcările ecologiste extremiste tind să ignore acest lucru, mai degrabă pe considerente ideologice decât științifice (omul este vinovat pentru siluirea naturii și, deci, trebuie să plătească, simbolic, prețul pentru nesăbuința lui; omul nu mai este încununarea regnurilor, ci mai degrabă un virus care îmbolnăvește Planeta, văzută aici ca Gaia. Același tip de discurs îl întâlnim și la extremismul de social justice / cancel culture / BLM, unde cel care trebuie pedepsit simbolic și, deci, stigmatizat constant, este „omul alb”, de regulă bărbat, straight).
În ce privește energia nucleară, trăim în continuare în cadrul mitologic al Războiului Rece, care a perpetuat anxietățile privind puterea dezlănțuită a atomului, anxietăți alimentate și de dezastrul de la Cernobîl (1986) și Fukushima (2011). Actualmente, doar 26% din energia electrică a Europei vine din centrale atomice, iar Germania și-a propus (în chip eronat și dezastruos, susține Shellenberger) să renunțe complet la energia nucleară, în favoarea unor surse de energie complet nesustenabile (de pildă cea solară). Nu întâmplător, mișcarea ecologistă are cei mai mulți susținători în Germania. Actualmente, Franța, unde discursul științific nu a fost parazitat de anxietățile eshatologice ale ecologiștilor alarmiști, rămâne cea mai însemnată susținătoare a energiei nucleare.
Teza științifică propusă de Shellenberger și de experții care nu au căzut în capcana eshatologiei ecologiste se va afla, fără îndoială, în miezul dezbaterilor globale în următoarele decenii: anume că o lume organică, cu consum energetic redus și surse de energie regenerabilă nu va avea efecte benefice, ci nocive asupra populației și – prin urmare – asupra mediului înconjurător.
Watcher of the Skies?
În concluzie, relația noastră cu biosfera e… complicată. În mod cert, impactul speciei noastre asupra ecosistemelor planetare e tot mai mare, însă nu în puține locuri, acesta tinde să fie benefic acolo unde cu puțin timp în urmă era nefast. Datele și cifrele arată mai bine decât spun unii alarmiști, ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne culcăm pe o ureche. Literatura science fiction, precum și alte forme artistice generate de aceasta (rockul progresiv al anilor ’70, filmul sau documentarul ecologist) s-a străduit să deschidă ochii umanității la problemele de mediu, la poluare, defrișări, încălzire globală etc., și în mare măsură a reușit acest lucru), dar fondul cultural occidental, îmbibat de eshatologie creștină și post-creștină, a transformat aceste preocupări în anxietăți și le-a conferit proporții cataclismice, iar, cum era firesc, anxietățile la nivel de mase nasc mereu culte. Cele mai în vogă culte printre tinerii occidentali de astăzi sunt cultul justiției sociale de sorginte marxistă și cel al eschatologiei ecologiste. Cele două sunt legate ideologic de mitologia duală a agresorului (vinovatul) și a victimei (mereu inocentă), în primul caz victime fiind minoritățile (rasiale, etnice, sexuale, de gen), în al doilea caz, Mama Planetă. Și, ca în orice formă de cult, ideologia primează întotdeauna în fața discursului rațional, competent, și a datelor științifice. În cazul eshatologiei ecologice, datele științifice nu sunt în favoarea noastră, ca specie, dar nu par nici să anunțe, în surle și trâmbițe îngerești, Cina Atotputernicului (aka sfârșitul lumii). Iar noi se pare că învățăm și ne maturizăm, chiar dacă greoi, mult prea greoi pentru răbdarea greu pusă la încercare a unei tinere activiste precum Greta Thunberg. Ea, precum și alți activiști de mediu, au un rol important în menținerea constantă a interesului față de sănătatea planetei, însă soluțiile, așa cum ne arată Frank Herbert sau Robert Charles, pornesc mereu de la o înțelegere profundă a fenomenului, urmată de un dialog rațional, bazat pe date, nu pe anxietăți. Înțelegând asta, vei înțelege că manifestări ritualice precum „Earth Hour” sunt mai degrabă expiatoare decât eficiente, și că, în ciuda celor mai bune intenții ale noastre, tot experții sunt cei mai în măsură să decidă care sunt soluțiile. Iar dacă v-am lezat cumva în sensibilitățile ecologiste, ascultați superba muzică progresivă a anilor ’70, cu ale său mesaj puternic, și îndrăzniți să sperați la o lume mai bună, în care umanismul ecologic va triumfa în cele din urmă în fața ecologismului apocaliptic.
Alexandru Maniu
Bibliografie
- Boia, Lucian: Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008
- Herbert, Frank; Ransom, Bill: Destination Void: The Jesus Incident
- Herbert, Frank: Dune, Harper, 1965
- Lem, Stanislav: Solaris, Ed. Dacia, Cluj, 1974
- Miller Jr., Walter – A Canticle for Leibowitz, Gateway, 1959
- Slonczewski, Joan: A Door into Ocean, 1986
- Slonczewski, Joan; Levy, Michael: Science fiction and the life sciences, Cambridge University Press, 2003
- Williamson, Arthur H: Apocalypse Now Apocalypse Then – Prophecy, The Creation of The Modern World, Praeger, (2008)
- Wilson, Charles Robert: Turbion, Ed. Nemira, Bucureşti, 2008
- Shellenberger, Michael: Apocalypse Never: Why Environmental Alarmism Hurts Us All, Harper, 2019