Mircea Pricajan
De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, l-am luat la țintă pe Mircea Pricăjan.
1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ai obținut?
Murmur, Mircea Pricăjan
Nu știu dacă mă crezi, dar s-a șters din memorie. Trebuie să fi fost cîndva în pre-adolescență, înainte să mă gîndesc serios la scris, cînd mă gîndeam doar că vreau să spun o poveste. E posibil să fi fost cîndva în primii ani ’90. Citeam pe atunci o revistă care se numea Start 2001, era una dintre urmașele revistelor de popularizare a științei pentru elevi. Nu mă interesa în mod special partea științifică, mă atrăgea însă cea fantastică. Pentru că-n revista asta, dacă țin bine minte, erau publicare în foileton diverse povestiri SF, unele chiar cu ilustrații. Și, la un moment dat, a lansat un concurs de creație. Împreună cu Cipri, prietenul meu cel mai bun din anii aceia, coleg de bloc, am scris atunci o poveste cu extratereștri, cu o navă spațială căzută pe Pămînt, cu un obiect cu puteri magice… Am scris-o la patru mîini (și tot noi am și ilustrat-o), așa că probabil acela a fost primul text pe care l-a văzut altcineva. Adică Cipri, co-autorul. Ne-am trimis contribuția plini de încredere pe adresa revistei și am așteptat un semn în numerele următoare. Semnul n-a venit, nu ne-am găsit numele printre cîștigători, n-am fost publicați. Și, pînă să încep să scriu pe cont propriu, cîțiva ani mai tîrziu, nici n-am colaborat la o altă povestire, nici n-am mai scris ceva ce să ajungă sub ochii altor oameni.
2. Ai fost, vreodată, trimis la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
Am fost, evident. Era vorba de un cenaclu literar. Cenaclul Iosif Vulcan, care se ținea la finalul mileniului trecut la Biblioteca Județeană din Oradea. Am participat la mai multe ședințe ca simplu spectator, neluînd nici măcar cuvîntul, pînă mi-am luat inima în dinți și am propus un text. Mie mi se părea o mare realizare, aveam încredere în creația mea. Nu de aceeași părere au fost „consacrații” care păzeau acolo porțile literaturii. La finalul acelei ședințe de cenaclu nu mai rămăsese valabilă nici măcar o virgulă din textulețul meu. Personajul principal era prost croit, motivația lui era necredibilă, dezvoltarea intrigii scîrțîia, iar stilistic… dezastru. Bine că eram și atunci destul de încăpățînat și nu m-am lăsat demoralizat. Dimpotrivă, experiența aia mai mult m-a îndîrjit.
3. Dacă ai fi ajuns la cratiță, ce preparat crezi că ți-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
Pumn-de-Fier – Mircea Pricajan
Cartofii prăjiți. Nu, glumesc. Deși am fost întotdeauna un maestru al cartofilor prăjiți în untură de porc. Pînă să-mi dau seama că nu e tocmai sănătos, cred că am apucat să mănînc cîteva camioane de cartofi. Și, cum noi am fost generația cu cheia la gît, a însemnat că de cele mai multe ori a trebuit să mi-i pregătesc singur. Ajunsesem la performanța de-a ști din altă cameră cînd pot fi luați de pe foc după cum sfîrîiau. Dar răspunsul nu e ăsta. Cu adevărat maestru sînt la un side dish, la ceva ce face ca o porție de cartofi prăjiți să atingă desăvîrșirea. E vorba de așa-numita cremă de usturoi. O rețetă găsită de tatăl meu cine știe pe unde și pe care a început s-o facă el, dar pe care, văzînd cît de bine-mi iese mie, mult mai bine decît lui, a ales să mi-o lase în repertoriu exclusiv. E un soi de maioneză care se naște din echilibrul perfect a mai multor ingrediente: gălbenuș de ou fiert, gălbenuș de ou crud, sare, boia, oțet, ulei și, de unde și numele, usturoi pisat. Se poate face și la mixer, dar rezultatul optim se obține numai și numai cu învîrtind toate astea cu lingura de lemn într-un castron. Proporția exactă, timpul și succesiunea adăugării ingredientelor, viteza și tehnica de învîrtire, toate astea nu pot fi cuprinse în rețetă și se dobîndesc prin repetiție, evident, prin abnegație și seriozitate. Dar cel mai important de știut e că nici toate astea nu-s de ajuns dacă bucătarul în cauză n-a fost hărăzit din naștere cu talent pentru crema de usturoi.
4. Dacă ai fi ajuns la șaibă, ce obiect crezi că ar fi putut ieși din mâinile tale?
Într-o altă viață cred că m-aș fi putut dezvolta onorabil și în direcția asta, a lăcătușeriei, să zicem. Pentru că am moștenit într-o oarecare măsură îndemînare practică de la tatăl meu, un mare meșter pentru al cărui talent stau mărturie o mulțime de obiecte mecanice avangardiste la vremea lor (mecanizase la un moment dat draperiile din sufragerie, astfel încît să le putem închide și deschide din fotoliu, apăsînd doar un buton). Dar, în afară de unele reparații de bază în și-mprejurul casei, în afară de operațiuni nu foarte complicate de întreținere a diverselor aparate, nu mă pot lăuda cu nimic. Cea mai mare realizare manufacturieră rămîn ciorapii și mănușile pe care le împleteam din lînă cu bunica mea în copilărie sau figurinele din placaj pe care le traforam la „atelier” în școala generală.
5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ai primit, l-ai respectat cu sfințenie?
N-am avut parte de astfel de sfaturi din partea cuiva. A trebuit să învăț empiric, citind și recitind din ce în ce mai atent. Din școala asta autodidactă cred că cea mai importantă lecție a fost (și rămîne) evitarea prolixității. Asta face ca textul să devină opac, deși intenția autorului e exact pe dos. Supraîncărcarea unui text literar, dacă e inutilă și n-o justifică tehnica asumată, nu face decît ca posibilul cititor să se simtă copleșit și iritat și-n cele din urmă să respingă textul.
6. Cartea pe care ai reciti-o fără să te plictisești niciodată este:
Domnul nostru Stephen King spune că iadul înseamnă repetiție. Sînt de acord. N-aș putea alege o carte pe care s-o recitesc la nesfîrșit pentru că știu că plăcerea inițială s-ar transforma curînd în tortură. Și, deși am cărți pe care le-am citit de-a lungul timpului de mai multe ori, mă îngrozește gîndul că una dintre ele ar putea deveni, în paradigma asta, blestem.
7. Filmul pe care l-ai revedea fără să te plictisești niciodată este:
La film e mai simplu, pentru că nu-ți cere o participare la fel de intensă ca o carte și nici la fel de mult timp, așa că aș putea răspunde cu inimă (mai) ușoară: Stand By Me, ecranizarea lui Rob Reiner a nuvele The Body a mai sus pomenitului Stephen King.
8. Două-trei vorbe despre cel mai recent volum
Gașca
E vorba de Gașca, al doilea roman pentru copii pe care îl scriu și care-și datorează existența în bună parte primului meu roman pentru copii, Pumn-de-Fier. Dacă n-ar fi existat primul și reacțiile surprinzător de pozitive pe care le-a stîrnit, acum în mod sigur am fi vorbit despre o carte pentru „oameni mari”, cum sînt toate celelalte ale mele. Dar din 2018 pînă în 2021, cînd am început să scriu Gașca, am avut multe întîlniri cu mii de elevi, cititori ai Pumnului de fier, în urma cărora am rămas cu ideea asta fixă: le sînt dator măcar cu încă o carte, una în care să încerc să țin cont de tot ce am aflat de la ei, de tot ce am învățat. Sper că am fost, la rîndul meu, un elev silitor și că le-am putut oferi încă o lectură palpitantă.
9. Părerea Teodorei despre cel mai recent volum
În topul cititorilor mici sunt personajele în care ei (sau prieteni de-ai lor) se pot recunoaște. Gașca e o carte de aventuri urbană, modernă, despre un grup de prieteni deciși să-l ajute pe unul dintre ei în perioada pandemiei. Fără a sta prea mult pe gânduri, ori a analiza eventualele riscuri, pornesc într-o călătorie văzută ca o modalitate de a se revolta împotriva unor reguli restrictive, nedrepte, pentru cei obișnuiți să petreacă mult timp afară, sau împreună cu prietenii. Mi-a plăcut tare mult modalitatea prin care copiii își explică sau încearcă să facă față unor situații inedite chiar și pentru cei mari. Inventivi, dedicați ideilor de familie și prietenie, uneori naivi, alteori surprinzător de înțelepți, devin personaje ușor de îndrăgit de cititorii de orice vârstă.
