Vlad deschise cu încetinitorul ușa veche a apartamentului. Aceasta se împotrivi atât cât era posibil să se împotrivească o ușă, agățându-se și gemând la fiecare denivelare a parchetului. În fiecare iarnă, ușa sau parchetul se umflau iar intrarea și ieșirea din casă deveneau o adevărată provocare. „De parcă asta e singura problemă”, gândi Vlad. Apartamentul la care încă mai plăteau rate se afla într-o stare deplorabilă. În parte, din cauza lipsei oricărei investiții recente, în parte din cauza delăsării. Nu că locuința ar fi fost cine știe ce în momentul în care s-au înhămat la jugul infinit al ratelor pe care banca îl cerea în fiecare lună, însă lucrurile nu se îmbunătățiseră niciodată. Nici măcar nu rămăseseră la fel. Maria, odată tânără și visătoare „frumoasă foc”,cum spuneau prietenii săi, devenise cicălitoare și pisăloagă. Vlad ajunsese să regrete noptile în care o înghesuia pe bancheta din spate a vechii sale mașini. Cel puțin, atunci visau amândoi la același lucru. Un loc doar al lor și o viață în care să nu mai depindă de nimeni. Acum le aveau pe ambele, dar erau mai nefericiți decât fuseseră vreodată.
Închise cu greu ușa și trase zăvorul mai mult de formă. Își scoase bocancii grei cu vârf metalic pe care patronul insista să-i poarte mereu. Lucrând pe schelă la placat pereți exteriori, aflase ce însemna să uiți cuvinte ca speranță și ambiție. Ce însemna să te trezești înaintea soarelui și să renunți, în fiecare zi, la încă un vis stupid din tinerețe. Câteodată își ferea ochii de cel ce-l privea din spatele oglinzii, simțind reproșul din privirile acestuia. Și asta începea să se întâmple din ce în ce mai des. Își privi bocancii; bineînțeles că patronul, ca orice patron alesese cei mai ieftini bocanci de pe piață și aceștia miroseau la finalul unei zi de muncă mai rău decât un aurolac din canale. Da, dar măcar patronul era legal acoperit. Bolborosi câteva înjurături printre dinți și se îndreptă spre frigider. Scoase sticla cu vin din sacoșa de plastic cu gândul de a o păstra pentru mai târziu. Se răzgândi și o luă cu el pe canapea. O primise de la o bătrânică după ce îi montase pervazul la un geam. Toată treaba nu durase mai mult de zece minute, dar binențeles că șeful de echipă îl văzuse și se alesese cu o mustrare zdravănă și cu tăierea bonului de masă. Nenorocitul mereu îi șantaja cu ele. Cel puțin rămăsese cu sticla. Băbuța observase totul și așteptase până când plecase șeful, apoi îi pasase discret și o mică icoană a Fecioarei Maria. Icoana o aruncase, dar sticla îi prindea bine. Luă câteva sorbituri din recipientul dătător de uitare și se așeză pe canapeaua veche și ponosită primită zestre de la socri. Deschise televizorul, lăsându-și mintea să cutreiere prin cotloanele „celor ce ar fi putut fi”.
Maria intră în cameră și îl privi lung. Pe canapeaua primită zestre se afla „prințul promisiunilor neîmplinite”. Aruncă o privire către masă și văzu că nu cumpărase nimic din ce îl rugase. Ar fi trebuit să aducă legume pentru a face o ciorbiță, ceva, dar se pare că uitase. Oare cât trecuse de când îi promisese totul, un apartament numai al lor, o viață fără griji și râsete vesele de copilași. Acum trăiau în datorii, temeri și multe certuri. În fiecare zi încerca să se descurce cu puținul pe care îl aveau, dar totul se ducea de râpă când el venea acasă plin de nervi și sudoare. Renunțase la facultate pentru el, pentru un vis frumos. Da, un vis, totul fusese doar un vis. Un vis Disney în care pleca fluierând la muncă și se întorcea obosit, dar vesel să o revadă. Iar ea… ea îi pregătea masa și făcea curat prin minunatul lor apartament în timp ce păsărelele ciripeau vesele la geam. Ce idioată! Îl văzu cum duce la gură o sticlă cumpărată probabil din banii de mâncare și cum bea cu nesaț. Se întoarse fără să zică nimic și se duse în bucătărie. Aragazul șuiera din cauza apei care bolborosea la fiert amenințând să se stingă. Se așeză pe un scaun, își strânse palmele în poalele șorțului de bucătărie și începu să plângă înfundat. O lacrimă se născu într-un colț de ochi, plecă spre buze, de pe marginea cărora se aruncă în gol spre linoleumul scorojit. Fu urmată de încă una și încă una până când un înger vesel se născu din ele. Acesta dădu de câteva ori din aripi până ce ajunse în dreptul chipului ei și zâmbi. Maria încercă să-i ofere și ea un zâmbet dar tot ce reuși fu o grimasă stranie și forțată. Îngerul râse zgomotos, zburând mai sus în cercuri din ce în ce mai strânse până când se opri în mijlocul tavanului. O privi de acolo.
– Hai cu mine, spuse îngerul în timp ce se juca cu un cârlionț din nepământescul său păr blond și creț.
– Unde?
– În tărâmul celor ce ar fi putut fi.
– Nu am auzit de acest tărâm. Există, oare? De fapt nu credeam că exiști nici tu.
– Și, totuși, uite-mă aici! Hai!
– Dar Vlad? Nu pot să îl las singur, nu a mâncat nimic de când a venit, nici nu am cu ce să fac ciorbă, că n-a cumpărat legume.
– Vlad e acolo. Te așteaptă, spuse heruvinul, întinzând o mână mică și grăsuță către ea.
Ezită o secundă, apoi se ridică pe vârfuri pentru a ajunge la mâna întinsă. Închise ochii încet, apoi plecă pentru todeauna din micul apartament din care doar șuieratul aragazului se mai auzea.
