O scriitoare deosebită, Rodica Bretin continuă în acest capitol șase aventurile personajelor seriei Protectorii, volumul trei Elysium, aventuri începute în Gazeta SF. Capitolul anterioar poate fi citit online: Elysium (V).
*
Lorena
– Nu poate fi Ewan. Fratele meu este mort.
– I-ai văzut cadavrul?
Raven şi-a îngustat privirea. La ea, nu era un semn bun. Şi cerul se apropie de pământ înainte de primul fulger.
– Nu. Însă Freja a ştiut că nu mai este în lumea oamenilor. La fel şi eu, în Tibet, la un continent distanţă.
O înţelegeam mai bine decât oricine. Trecusem de trei ori prin asta – deşi, de fiecare dată a fost altfel. Aidan se sfârşise în braţele mele, la Liam am simţit o sfâşiere cumplită, de parcă locul special pe care îl ocupa în fiinţa mea rămăsese deodată gol. Însă o parte din Liam trecuse în Kayla, iar Calder… Calder s-a întors printre noi.
– Absenţa din realitate nu înseamnă neapărat anihilare. Ewan nu a murit, nici n-a trecut într-o altă dimensiune, fiindcă mă visează de aici, din Global Vortex.
„Visele sunt oglinzi în care ne privim sufletele. Uneori, poţi trece prin suprafaţa argintată. Te poţi ascunde în spatele ei“, spunea Liam.
Lui Ewan, numărul de magie îi reuşise.
– Tu şi… el. Ce faceţi acolo? Vă plimbaţi mână în mână prin Câmpiile Elizee?
– Elysium.
Raven a zâmbit sarcastic.
– Exact. Prea frumos şi adevărat este o contradicţie în termeni. Coboară pe pământ, Lorena!
Pentru Raven, totul era clar: Skylar îl „fabricase“ pe Ewan, o fantasmă care să îmi dea speranţe, iluzii, să îmi câştige încrederea.
– Nu m-a întrebat despre lacul cu pietre-lumi. Nu-l interesează.
– Aşteaptă un moment potrivit. O seară romantică sub Lună, şampanie…
Am tresărit: cum de ghicise?! Nu îi spuneam chiar totul, iar gândurile mele rămâneau un teritoriu interzis.
– Pe Ewan nu-l afectează inhibitorul lui Skylar. Orice voia să afle de la mine îmi putea citi în minte de cum ne-am văzut.
Fusesem gata să zic de la prima întâlnire.
Raven alunecase într-o tăcere introspectivă.
– Să admitem că ar putea fi Ewan.
– Este.
Am afirmat-o cu neclintită certitudine, ca pe o miză pentru care eram gata să îmi joc viaţa la ruletă. În loc să îmi toarne nişte cuburi de gheaţă în cap, Raven mi-a luat mâinile într-ale ei.
– Chiar dacă a fost fratele meu, calvarul prin care a trecut l-a schimbat ireversibil.
Noi eram jucăriile lui Skylar de… cât? Douăzeci de zile? Nu voiam să îmi imaginez cum ar fi fost după două secole de captivitate! Raven era vocea raţiunii. Cum puteam să am o încredere oarbă într-un bărbat pe care abia îl cunoscusem, în vis? Întotdeauna acţionasem logic, nu instinctual. De data asta însă…
– Îl urăşte pe Skylar, am argumentat în disperare de cauză.
– Şi nu ţi se pare ciudat? N-ar trebui ca în topul aversiunii lui să se afle Russell Morgan, karghanul care le-a întins cursa în selva amazoniană, a îmbolnăvit-o pe Freja, l-a luat prizonier? Ce putea face Skylar mai mult?
Avea dreptate, din nou. Şi, fiindcă nu găseam argumente, m-am apărat atacând:
– Şi ce propui? Să trec pe lângă uşă, să mă las sfârtecată de hiene?
Nu voia asta; am simţit-o când m-a strâns în braţe, lipindu-şi buzele de urechea mea.
– Fii prudentă, Lorena. M-am obişnuit să te am prin preajmă.
Am rămas fără replică. O ştiam pe Raven de nişte secole, dar în ultimele luni ajunsesem să o cunosc cu adevărat. Şi să ţin la ea, destul cât să nu vreau să o las singură între duşmani.
Paşii răsunând pe coridor ne-au făcut să ne îndepărtăm, tensionate.
– O să mă întorc, am promis.
– Aşa să faci!
Gardienii m-au apucat de braţe şi am pornit între ei, aparent resemnată. De fapt, îmi venea să alerg. Fiecare pas mă apropia de clipa în care…
M-am întins pe scaunul de tortură, aşteptând să îmi lege curelele la încheieturi, la glezne, să îmi fixeze electrozii pe frunte, să calibreze aparatele. Acceptam totul cu o pasivitate mimată, dar pulsul mi se iuţise, metronomul inimii o luase razna. Spaima, teroarea de ce va fi, îşi închipuiau. Şi i-am lăsat să creadă.
Curând, curând…
Am plonjat în coşmarul unde, pe străzile oraşului care nu era Dartmouth, hienele îşi pândeau prada. Sentimentul de deja-vù, senzaţia unui pericol iminent, crescendoul paroxistic al fricii făceau parte din scenariu – le-am lăsat să se deruleze, în timp ce goneam cu haita pe urme, cu gândul la Ewan.
În sfârşit aleea pustie, fundătura. Uşa s-a deschis de îndată şi m-am pomenit înăuntru, în braţele lui.
– Unde rămăsesem?
Buzele ni s-au găsit şi ne-am amestecat şoaptele, ne-am sorbit răsuflările. Ne-am desprins apoi ca să îmi caute privirea, să îşi treacă degetele peste conturul chipului meu, de parcă încerca să îmi memoreze trăsăturile.
– Mi-ai lipsit, Lorena. Mi-a fost teamă că…
– Te poţi baza pe Skylar. Câtă vreme nu obţine ce vrea, vom rămâne în viaţă.
Era o afirmaţie-capcană. Însă Ewan mă privea ca picat din Lună.
– „Vom“? Despre cine vorbeşti?
– Calder, Keegan, Kayla, Raven. Suntem oaspeţii lui Skylar. Dar de ce nu-i întrebi pe ei?
− Sora mea este aici?!
Atunci mi-a căzut o fisă cât gongurile tibetane atât de dragi lui Raven. Ewan nu îi simţise prezenţa, nici pe a celorlalţi. Cum asta?! Ei nu visau, n-aveau coşmare? Cu Skylar conducând circul, era puţin probabil să doarmă ca nişte prunci.
Şi totuşi, răspunsul era simplu: Ewan nu putea intra în visele lor. De când fusese exilat în afara lucrurilor, realiza pentru prima oară o conexiune.
– De ce cu mine?
– Suntem… compatibili.
Senzorial, oniric, empatic, erotic? Începeam să mă pierd în presupuneri, când Ewan a constatat că nu epuizase toate posibilităţile:
– E drept, n-am încercat cu karghanii.
Am zâmbit fără voie. Simţul umorului îl ajutase să nu îşi piardă minţile; fiindcă închisoarea lui era altfel decât ale noastre. Înăuntru stăpâneau doar întunericul, vidul, absenţa. De-asta, la întâia întâlnire îmi sorbise gândurile, senzaţiile. După care şi-a amintit o regulă din educaţia victoriană: un gentleman nu ia nimic fără să ceară.
– Ţi-am aflat numele, ţi-am furat frânturi din amintiri. Restul, trebuie să îmi dai de bună voie. Sunt un pirat cu principii şi un cod de conduită.
Apreciam intenţia de a sta departe de mintea mea, chiar dacă mai ceda uneori tentaţiei. Drept răsplată am decis să îl învăţ ceva nou. Ar fi trebuit să funcţioneze, dacă eram într-adevăr compatibili.
– Sărută-mă… am început.
Restul s-a pierdut, s-a topit între buzele noastre, strivind cuvinte-gânduri, imagini derulându-se cu o viteză ameţitoare şi totuşi cadru cu cadru. Ewan a trăit ultimele unsprezece luni din viaţa mea în tot atâtea clipe: venirea Kaylei printre Cei Vechi, moartea lui Liam, călătoria spre Teritoriile de Nord-Vest, lupta dintre grifonul auriu şi dragon, capul Daenei rostogolindu-se sub tăişul macetei, rugul lui Aidan aprinzând Aurora Boreală, Stânca Trecerii, lacul cu pietre-lumi, Calder scuipat din Lumea Zăpezii ca un ghemotoc de blană din burta unei pisici, dublicitatea lui Russell şi, la urmă, gestul nesăbuit al lui Alix care ne trimisese pe toţi drept în braţele lui Skylar.
Pentru Ewan, Alix era fetiţa de trei ani pe care o ţinea pe genunchi, citindu-i poveşti cu vikingi. Acum o vedea prin ochii mei: femeie, înger al răzbunării, viitoare mamă. Oricine în locul lui ar fi avut nevoie de timp ca să digere ce aflase. Dar, ca şi Calder, Ewan a decis să împacheteze revelaţiile în colete, pentru a le deschide mai târziu.
– Cine te-a învăţat să condensezi informaţia aşa?
– Prin sărut? Aidan.
Tatăl copilului pe care Alix îl luase cu ea în Lumea Pădurii, împreună cu Russell Morgan şi stiletul înfipt între coastele karghanului. Din fericire, Ewan nu a insistat asupra subiectului.
– Şi Raven? A stat cu mâinile încrucişate?
– Două veacuri l-a vânat pe Morgan pe toate meridianele, ca să răzbune moartea Frejei, dispariţia ta. O vendetta de care a ţinut-o departe pe Alix. Însă bunele intenţii sfârşesc întotdeauna în dezastru.
– Cum era Alix?
– Rebelă, fermecătoare, adolescenta perpetuă. Toţi am iubit-o.
În clipa aceea am înţeles de la cine moştenise carisma, surâsul dezarmant. Însă Ewan se întunecase, iar ochii îi deveniseră cenuşii, absenţi. Tăcerea se făcuse grea, cărămizi ce înălţau între noi un zid în care am lovit cu o întrebare:
– Russell Morgan ţi-a distrus familia, viaţa. Te-a întemniţat, a ucis-o pe Freja. Dar îl urăşti pe Skylar mai mult. De ce?
Cenuşa din privirea lui a devenit lavă incandescentă.
– Tu vrei să ştii? Sau Raven?
Ewan îşi călcase promisiunea. Privise înăuntrul meu, acolo unde sora lui sădise sămânţa îndoielii. Voia încredere necondiţionată. Totul sau…
– Nu înţelegi nimic!am răbufnit. Nu-mi pasă dacă secolele de captivitate te-au transformat într-un monstru, un Arhanghel al Răului sau un mizantrop!
Buzele lui peste ale mele mi-au oprit vorbele. Un sărut abia simţit, o atingere ca o şoaptă cerând îngăduinţă, iertare.
– Mie îmi pasă, Lorena. Fiindcă…
Cuvintele pe care le aşteptam, cuvintele acelea au rămas suspendate; Ewan ezita ca un paraşutist la primul lui salt din avion, neştiind dacă umbrela de mătase şi nylon se va deschide. Îmi venea să îl iau de mână, să sărim împreună. În schimb, am tăcut, ascultându-i confesiunea.
– Russell a lăsat în urmă un lung şir de cadavre; este karghan, ce vrei? Nu-l apăr, nu sunt avocatul diavolului. Dar atunci, în jungla amazoniană, în locul lui aş fi făcut la fel!
Morgan era liderul comunităţii refugiate în Brazilia. În jurul său karghanii piereau ca muştele, răpuşi de insignifianta algă roşie din apele Râului Xingu. Russell i-a adus pe Ewan şi Freja, apoi i-a „convins“ să colaboreze. Antidotul s-a dovedit eficace şi, contrar bunelor tradiţii karghane, Russell avea de gând să îşi respecte cuvântul dat. A intervenit însă neprevăzutul: Freja s-a molipsit, iar situaţia a scăpat de sub control.
Mi-am amintit cuvintele lui Russell în timp ce, pe scena Operei din Dartmouth, răsunau acorduri din „Amurgul Zeilor“.
– Ideea cu viracochas şi karghanii împărţind rezervorul genetic a fost a lui?
Ewan nu părea revoltat de concept:
– În mileniile de evoluţie şi migraţii, toţi ne-am intersectat genealogia într-un moment sau altul. Veri cu karghanii? De ce nu?
Asta mi-o spunea mie, acum. Pe vremuri însă, nu era atât de tolerant. Exact ca Raven, îl considera pe Morgan responsabil pentru moartea Frejei. S-ar fi oprit numai când unul dintre ei muşca ţărâna. Iar Russell ştia asta. Putea să îl omoare sau să îl scoată din joc.
– Karghanii nu iau prizonieri, dar Morgan era o excepţie. Voia să negocieze cu noi şi avea nevoie de o monedă de schimb.
– Un ostatic valorează mai mult decât un cadavru, am aprobat, cunoscând spiritul mercantil al ex-preşedintelui Global-Vortex.
– Însă un prizonier are şanse să evadeze. Şi-atunci, a ales calea de mijloc: nu m-a ucis, nici nu m-a lăsat în viaţă.
– Suspensie criogenică?
Procedura era considerată un posibil răspuns la maladiile incurabile. Se lua pacientul şi se cufunda în azot lichid la minus 150˚C, nu înainte de a-i injecta o proteină extrasă din amfibieni, care să oprească deteriorarea ţesuturilor. Asta în teorie! Practic, celulele creierului mureau în timp din lipsă de oxigen. Savanţii viitorului ar fi decongelat nişte hibernatus idioţi. Nici măcar atât de mediatizata nanotehnologie nu poate repara ceva distrus iremediabil! Mă uitam la Ewan cu o expresie atât de şocată, încât a simţit nevoia să mă liniştească.
– În loc de azot, Morgan m-a băgat într-o bio-supă, reţeta lui proprie, verificată pe generaţii de fetuşi.
În loc să mă calmeze, imaginea m-a adus în pragul isteriei.
– Ţi-a făcut… ce?!
– Mi-a tăiat cordonul ombilical cu lumea. Fără stimuli exteriori, creierul şi corpul mi-au rămas în animaţie suspendată. La început era derutant. Fiindcă nu puteam să dorm, nici nu visam. Ori visele sunt refulări ale subconştientului. Fără ele…
– Am înnebuni. Am pendula între aceleaşi gânduri, ca nişte şoareci învârtind, tot mai repede, roata demenţei.
– A fost şi asta… o fază. Am urlat pe dinăuntru un deceniu, poate mai mult. Apoi, nu ştiu când sau de ce, am amuţit. Era linişte, întuneric. Ajunsesem la momentul meu zero, pe punctul de a-mi pierde minţile. Imaginează-te în beznă-tăcere-absenţă, absolute, totale, definitive. Aveam un sentiment primordial, ca înainte de Geneză. „La început a fost cuvântul“, puterea spiritului asupra materiei. L-am rostit pe primul, iar ziua s-a desfăcut de noapte.
– Adică… ai făcut lumină?
– În mine. După care totul a devenit simplu. Am reinventat lumea. Cu fiecare obiect, fenomen, spaţiul în care mă puteam mişca se lărgea, devenea mai complex. Curând am avut un cer, stele, lacuri, munţi, gheţari, oceane, păduri, oraşe. Toate aşa cum fuseseră. N-am creat nimic; am refăcut lumea, bucată cu bucată.
Abia atunci am înţeles. Ewan visa ce văzuse. Trăia într-o dimensiune inspirată din realitate, însă asemănările se opreau aici. În lumea lui putea face orice. Nu îşi retrăia amintirile, experimenta lucruri noi, călătorea oriunde – cu condiţia să mai fi fost cândva acolo. Închis în crisalida de titan, plutind în bio-supa karghanului, Ewan era…
– Singur. Apoi ai venit tu, Lorena. Coşmarul lui Skylar te-a adus la un pas de lumea mea. N-a trebuit decât să deschid o uşă.
– Dacă era atât de uşor…
De ce nu o făcuse de prima dată?
– De fapt, a fost al naibii de greu, mi-a mărturisit. Întâi a trebuit să te privesc murind, sfâşiată de haită, iar şi iar.
Încă un motiv ca să îl urască pe Skylar, care…
– Vrea ceva de la tine?
Skylar venise cu armata lui de geneticieni, militari şi birocraţi să se instaleze la Willow. Russell îi predase cheile, codurile de securitate, cu excepţia unuia: cel de la centura magnetică a capsulei lui Ewan.
– Da, câmpurile erau specialitatea lui.
Şi mi-am amintit: karghanul ţinându-mă strâns în braţe, maşina în flăcări care se prăbuşea cu noi în apele oceanului. Imaginea l-a făcut pe Ewan să se încrunte şi m-am grăbit să-i explic:
– Era o situaţie de urgenţă. Aveam de ales: evadarea cu Morgan sau penitenciarul Halifax.
Până la urmă tot în închisoare eram, cu Skylar gardian-şef. Mi-l închipuiam dând târcoale alveolei cu pereţi din titan, ca o veveriţă ce găsise o nucă cu coaja prea tare şi se căznea să o spargă, cu riscul de a-şi rupe dinţii în ea. Dar până şi încăpăţânarea unui karghan are limite. Într-o zi va decide să taie nodul Gordian: cablurile sistemului de alimentare.
Inima mi-a sărit peste câteva bătăi, ca un ceasornic dereglat.
– Skylar nu se poate atinge de mine. Cu Morgan mort sau dispărut, sunt singurul care ştie…
… unde este Poarta? Nu, asta era o întrebare pentru noi, ceilalţi „oaspeţi“ ai karghanului.
– Elysium?
– Am fost acolo cu Russell Morgan. El vorbea dialectul Pemon şi am aflat despre „zei“ de la bătrânii tribului. Tot Russell a venit cu teoria transcenderii. La întoarcere m-a pus în coşciugul lichid împreună cu taina noastră. De ce mi-a arătat Elysium? Voia ca, împreună, să dezlegăm misterul. Dar în primul rând a făcut-o ca să mă protejeze de Skylar, rivalul său dintotdeauna. Să-l oblige să mă ţină în viaţă.
Citadela din munţi, la graniţa dintre Brazilia şi Venezuela, fusese ultima destinaţie a lui Ewan în lumea reală, poate şi de asta îşi amintea fiecare detaliu cu atâta acuitate. Însă Elysiumul său era cel din 1824. Între timp… S-au întors viracochas din călătoria lor spre absolut? Puţin probabil. Ca şi moartea, transcenderea rămâne o autostradă în sens unic. Cu certitudine, citadela dintre nori nu fusese descoperită de vreun explorator norocos – ştirea ar fi apărut în toate publicaţiile, de la ziare de senzaţie la reviste de arheologie.
Russell putea da, uneori, la o parte vălul timpului. Vedea în viitor… cât de departe? Destul ca să prevadă, acum două secole, ce se va întâmpla în 2016?
Sălaşul Zeilor, citadela regăsită a tribului viracocha nu trebuia să se piardă din nou în uitare. Iar secretul ajunsese acum la mine. Ciudat. Neliniştitor. Ewan încerca să îmi semneze o poliţă de asigurare în alb?
L-am întrebat de-a dreptul:
– Ai viziuni ale viitorului?
– Nu. Dar ţi-am adus ceva din trecut.
M-a luat de mână şi l-am urmat în sufrageria unde, pe masă, se afla o ramură cu inflorescenţe mici, delicate, ca nişte picături de lumină.
Ewan a rupt o floare de aur şi mi-a întins-o.
– Pentru tine, Lorena.
Mâinile ni s-au atins, apoi…
*
Zăceam pe podeaua rece, scuturată de frisoane. Tâmplele îmi zvâcneau dureros, peoapele mă usturau, un picamer îmi bubuia sub ţeastă, înverşunându-se să îmi străpungă fruntea. Când am izbutit să ţin ochii deschişi am văzut că sunt înapoi, în celulă.
Unde era Raven? Şi mai lipsea ceva: defibrilatorul. Infirmierii îl luaseră. Skylar nu mai voia să mă readucă la viaţă? M-am încordat şi, instinctiv, am strâns pumnii. Într-unul, un foşnet m-a făcut să deschid palma, uitându-mă neîncrezătoare la ghemul de frunze şi petale aurii.
Floarea din Elysium.
Elysium, volumul 3 din seria Protectorii, editura Tritonic, 2019
Pentru cei care nu au citit volumele anterioare…
OAMENI ŞI ZEI – volumul I din seria PROTECTORII
Liniştea locuitorilor oraşului Dartmouth, Nova Scotia, Canada este spulberată când crimele unui ucigaş în serie îi fac pe locuitori să nu se mai simtă în siguranţă pe străzi după lăsarea întunericului. Victimele sunt întotdeauna femei, ucise fiecare într-un mod diferit. Un ucigaş cu o imaginaţie şi o atrocitate care ies din tipare? Sau… cineva îl inspiră? O fiinţă venită dintr-o altă lume, un Rău primordial, mai vechi decât Piramidele.
Ancheta poliţiei stagnează, în ciuda eforturilor locotenentului Eric Norton, iar panica în oraş ia proporţii pe măsură ce crimele devin tot mai elaborate, mai creative, ca nişte opere de artă abstractă, doar că în loc de marmură sau metal, ucigaşul sculptează în trupul victimelor. Pe una dintre ele crestează cu bisturiul un mesaj ameninţător, scris într-o limbă străveche, aproape uitată: Sunt printre voi.
Singura care ştie mai multe este Kayla Blackmoon, fiindcă a văzut sfârşitul unora dintre femei… prin ochii criminalului. Kayla are un talent special ori, poate, un blestem: ştie ce gândesc, ce simt alţii. Cu părul negru şi ochi violeţi, născută dintr-o mamă indiancă şi un tată necunoscut, rebelă, seducătoare, inteligentă imprevizibilă şi excentrică, Kayla renunţă la cariera de psihiatru pentru cea de dansatoare exotică.
Lorena Argyll, proprietara clubului Fantasia unde urcă pe scenă în fiecare seară este o lady bogată, sofisticată, de o frumuseţe stranie, desăvârşită şi… nu tocmai umană. Prin intermediul ei, Kayla intră în contact cu Cei Vechi, o rasă venită pe Pământ dintr-o altă lume, cu treizeci de milenii în urmă. De atunci îi călăuzesc pe oameni pe drumul evoluţiei şi civilizaţiei, discret, din umbră, intervenind doar în momentele-cheie ale istoriei pentru a împiedica producerea unui eveniment ireversibil, cum ar fi o catastrofă globală. Protectorii, îi numeşte Brandon O’Neil, un ziarist pasionat de conspiraţii, cabale şi dosare X, unul dintre puţinii care le bănuieşte existenţa… Brandon nu descoperise însă decât jumătate din adevăr: Cei Vechi nu erau singurii străini aflaţi pe Terra, disimulându-şi prezenţa printre oameni. Karghanii sunt tot o rasă extraterestră, antagonistă Celor Vechi, ca în antiteza dintre Bine şi Rău. Îngeri ai morţii, creaturi ce se hrănesc cu suferinţa victimelor, karghanii nu obosesc, nu şovăie vreodată, sunt lipsiţi de scrupule, etică, morală şi nu lasă în urma lor decât ruine şi cenuşă. Trăiesc pentru a supune, a zdrobi pe oricine le stă în cale.
S-a întâmplat să fie Cei Vechi, apărători ai oamenilor, ai vieţii. Cu 30 000 de ani în urmă, Fiii Oceanului şi ai Soarelui îşi vărsaseră sângele în bătălii titanice cu karghanii, în vreme ce Homo-Sapiens stăteau la căldura focurilor din peşteri, aşteptând sfârşitul înfruntării dintre zei.
Cei Vechi au câştigat războiul, dar au pierdut pacea. I-au cruţat pe ultimii supravieţuitori karghani, femei şi copii, îngăduindu-le să trăiască, să se ascundă printre oameni. Şi, cum nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, urmaşii lor pregătiseră cu răbdare şi tenacitate momentul revanşei.
Războiul reîncepe… în Canada zilelor noastre.
Kayla, care nu îşi bănuieşte descendenţa pe linie paternă din Cei Vechi, se pomeneşte prinsă în mijlocul conflictului între zei, al unei tornade de intrigi, trădări, răsturnări de situaţie… Iar când prietena ei Tania, o emigrantă rusoaică venită din Siberia este ucisă sadic de Denton Quin, inspirat de Russell Morgan, candidat la primăria oraşului Dartmouth şi karghan, totul devine personal pentru dansatoarea de la Fantasia.
A doua victimă colaterală va fi Brandon, ziaristul vânător de conspiraţii, care se apropia periculos de mult de o nouă revelaţie: existenţa karghanilor. Aceştia duseseră mimetismul cu specia umană la alt nivel: erau magnaţi ai petrolului, preşedinţi de companii multinaţionale, bancheri, politicieni, adepţi ai globalizării şi consumismului, lideri de opinie, acaparând puterea reală – cea economică, politică, militară.
Pentru a răzbuna moartea Taniei, Kayla face o serie de imprudenţe şi greşeli al căror lanţ fatidic o duc spre momentul când ajunge ea însăşi în mâinile sadicul şi inventivul Quin. Urmează un calvar în care este sechestrată, torturată, violată, îi suportă fanteziile erotice şi îi ascultă destăinuirile, îi cunoaşte frustrările şi refulările, răsfoind fără voie jurnalul unui criminal în serie. Încercarea prin care trece o aduce la un pas de moarte, dar şi trezeşte ceva dormitând în ea, o forţă teribilă, declanşată de viziunea trimisă de bunicul său, Liam Wallace, înainte ca acesta să îşi piardă viaţa în înfruntarea cu Morgan şi maleficii gemeni karghani, Skylar şi Daena.
Revelaţia regăsirii identităţii sale o transformă pe Kayla Blakmoon într-o valkyrie dezlănţuită. Se scutură de lanţuri şi cătuşe, iar torţionarul ei devine o marionetă pe care o face să danseze în văzduh până când nu mai are vreun os întreg, iar organele interne îi explodează ca într-o centrifugă scăpată de sub control.
După asta, Kayla îşi ia locul în grupul din Dartmouth al Celor Vechi. Toţi trăiesc vieţi matusalemice şi posedă capacităţi redutabile, însă fiecare are un talent anume în care excelează: Lorena supune pe oricine printr-o sugestie, Aidan este un scanner infailibil, Raven află istoria unui obiect dintr-o atingere, Keeghan controlează focul, Alix este o vindecătoare miraculoasă. La rândul ei, Kayla citeşte gânduri, deplasează materia cu mintea, are vise premonitorii, poate chiar opri scurgerea timpului… Însă faptul că a devenit asemeni zeilor nu o face fericită.
Dimpotrivă, îi complică existenţa şi aşa ieşită dintre tiparele normalităţii. După calvarul cu Quin se simte iremediabil pângărită, incapabilă să ducă mai departe povestea de dragoste înfiripată între ea şi Lorena. Alix îi vindecă rănile trupului, dar sufleteşte rămâne stigmatizată, refuzând să mai creadă în fericire, iubire, să spere că ziua de mâine îi va aduce ceva bun.
Şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, în timpul transferului energetic în care i-a dat puterea de a-şi zdrobi călăul, Lordul Wallace – pe care îl cunoscuse până atunci doar din vise – i-a transmis o parte din personalitatea lui: amintiri, gânduri, sentimente şi… misiunea de a-i conduce pe Cei Vechi împotriva karghanilor.
Războiul zeilor a început din nou, la Dartmouth, fără ca umanitatea să aibă habar. Cu alte reguli, dar la fel de dur, de fără cruţare. O partidă de şah în care Kayla a devenit piesa principală, Regina Albă. Iar miza este însăşi soarta planetei, viitorul umanităţii.
Cum se va sfârşi de data asta?
POARTA STELARĂ − Volumul 2 din seria PROTECTORII
Kayla, dansatoare exotică la clubul Fantasia, moşteneşte titlul de Lady Wallace, castelul din Aberdeen, Highland şi uriaşa avere a bunicului ei, împreună cu responsabilitatea de a duce la îndeplinire un Plan încă nebulos.
Primul pas ar fi să se întoarcă în Darmouth, unde Cei Vechi sunt puşi sub urmărire de autorităţile canadiene sub învinuiri fabricate. Acuzatorii lucrează pentru Skylar şi Daena, care l-au obligat pe Russell Morgan să le cedeze compania Global Vortex. Un conflict între karghani sau o diversiune menită să deruteze? Când ,,Aidan“ – o sosie perfectă – este extrădat în SUA, iar ,,Keegan“ împuşcat de poliţişti după o urmărire spectaculoasă şi un blocaj pe autostradă, locotenentul Eric Norton află cine le-a regizat dispariţia de pe radarul autorităţilor: Russell Morgan.
Acelaşi Russell intervine atunci când Kayla e gata să fie omorâtă de Daena într-o catedrală. Ex-preşedintele Global Vortex are o teorie personală: nu toţi karghanii sunt duşmani ai Celor Vechi. Iar adevăratul pericol îl reprezintă apariţia unor homo sapiens kharganis, indivizi fără scrupule, etică sau morală care au acaparat poziţii decizionale în ierarhia mondială şi conduc destinele omenirii drept spre prăpastie: poluare, secătuirea resurselor, globalizare. Soluţia? Exodul pe o altă planetă, un Eden neatins de civilizaţie. Russell Morgan le propune Celor Vechi un parteneriat. Ei au Soarele negru, cheia care deschide lumi, el ştie unde se află ultima Poartă Stelară rămasă pe Terra.
Ajutată de Liam, a cărui engramă energetică rămăsese în mintea ei, Kayla face o demonstraţie cu Soarele negru, ducându-i pe Cei Vechi şi pe Russell într-un tur virtual al câtorva dintre lumile deschise cândva de cheia galactică. La sfârşit, Raven vrea să îl ucidă pe karghan, tentativă la care renunţă în ultima clipă, deşi… Morgan provocase moartea părinţilor lui Alix, Ewan şi Freja.
După asta, relaţiile Celor Vechi cu Russell devin şi mai tensionate. Pot avea încredere în el? Evident, nu. Însă Liam Wallace, prin vocea Kaylei, vrea ca ei să găsească Poarta şi să o închidă definitiv, rămânând în lumea oamenilor împreună cu karghanii. Mai precis, ei sau karghanii.
Alix nu ştiuse nimic despre părinţii săi şi nu o iartă pe Raven, care i-a ascuns adevărul. Dar şi ea are un secret: este însărcinată. Nu i-a spus lui Aidan, viitorul tată, aşteptând un moment prielnic… În loc de asta, lucrurile se precipită. O mulţime fanatizată este gata să o linşeze pe Alix, apoi cineva trage asupra ei, împuşcându-l mortal pe locotenentul Eric Norton.
Bătrânul majordom al Lorenei, Angelo Delgado este bătut cu sălbăticie de indivizii mascaţi ce vandalizează galeria Babilon. Moare la spital, Lorena fiind învinuită că i-a injectat o supradoză de morfină. Este arestată, judecată, apoi condamnată. În drum spre închisoare, Russell Morgan o ajută să evadeze şi ajung amândoi pe insula-fortăreaţă unde îi aşteaptă Cei Vechi. Care… se pomenesc sub asediu, acuzaţi că îl ţin ostatic pe viitorul primar la oraşului Darmouth, Russell Morgan. Un desant al poliţiei, gărzii de coastă şi trupelor de commando îi obligă să se retragă, împreună cu karghanul, prin tunelul care leagă insula de hangarul unde îi aşteaptă un avion particular. Aterizează la Yellowknife, în Teritoriile de Nord-Vest, apoi continuă drumul spre Cercul Polar, printr-un ţinut ce aparţine eschimoşilor şi animalelor sălbatice.
Despărţiţi de grup, Aidan şi Lorena sunt ambuscaţi de Daena şi treizeci de mercenari Global Vortex. Într-o situaţie fără ieşire, Aidan o înfruntă pe Daena într-un duel al avatarurilor. Lupta aeriană între grifonul său auriu şi dragonul negru al karghanei se termină cu moartea lui Aidan, nu înainte ca acesta să blocheze puterile Daenei. Lorena preia controlul mercenarilor, iar karghanei îi ordonă mental să îşi facă harakiri.
În aceeaşi noapte, tabăra Celor Vechi este atacată de oamenii lui Skylar, paraşutaţi dintr-un avion militar. Raven deschide un tunel de vânt care deviază proiectilele, iar fugarii scapă datorită iuţelii cailor.
Aidan are parte de funerarii vikinge, apoi ceilalţi ajung într-un no men’s land, o zonă cu furtuni electrice şi fenomene atmosferice stranii, pe care o ocolesc până şi sălbăticiunile, avertizate de instinct ca la apropierea unei catastrofe naturale.
După Stânca Trecerii, karghanul îi călăuzeşte printr-un peisaj care… se modifică necontenit. Pădurea devine câmpie, apoi munte, podiş. Curând, înţeleg de ce: Russell este cel care schimbă cadrele, intervenind în continumul spaţiu-timp.
Ajung la malul unui lac în care ,,înoată“ nişte ‚,pietre“ rotunde… Nu e doar o Poartă Stelară! Karghanul i-a dus la o răscruce de lumi, un nod de intersecţie a tunelurilor de vierme. Şi toate se pot activa cu Soarele negru! Raven alege o ,,piatră“ compatibilă cu Pământul, iar Kayla deschide o lume-pădure. Însă conexiunea se întrerupe brusc. Liam preia controlul Soarelui negru pentru câteva secunde, destul ca un vârtej venit dintr-o planetă a iernii să îl aducă… pe Calder Wallace, tatăl Kaylei.
Cu trei decenii în urmă, Morgan şi Calder se aflau la răscrucea de lumi, când o Poartă deschisă pe neaşteptate, îl înghiţise pe fiul lui Liam. Accident sau un gest premeditat al karghanului?
Înainte ca lucrurile să se lămurească, Morgan se pomeneşte cu un pumnal înfipt între coaste. Alix nu ţintise inima: voia ca el să sângereze mortal când şi-l va scoate… Dar şi karghanul o imobilizează, ameninţând că o va ucide, pe ea şi fiul nenăscut al lui Aidan dacă… nu primeşte Soarele negru. Kayla i-l dă, crezând că nu îl poate controla, însă Morgan activează Poarta spre Lumea Pădurii şi dispare acolo împreună cu Alix.
Fără karghan, singurul care putea găsi drumul înapoi printr-un infinit de dimensiuni posibile, Cei Vechi nimeresc într-un deşert unde rătăcesc fără ţintă. Sunt gata să moară de sete şi epuizare, când Kayla reuşeşte să canalizeze energiile tuturor şi, împreună, din amintirile fiecăruia, recrează dimensiunea terestră.
Lorena, Kayla, Keegan, Raven şi Calder ajung înapoi la Stânca Trecerii, în peisajul familiar al Canadei, ca să se pomenească în mijlocul mercenarilor Global Vortex. Skylar vrea să îi ia prizoneri pentru a obţine de la ei adresa Porţii. Nici nu bănuieşte că va avea acces la o sută de lumi… o informaţie pe care nu trebuie cu nici un preţ să o afle. De asta Cei Vechi hotărăsc să aleagă lupta, indiferent cum se va sfârşi.
Numai că… înainte să înceapă, Calder are o viziune în care vede întreaga secvenţă ce se va derula în următoarele minute şi pe Kayla ucisă de Skylar. El şi Lorena decid atunci să se predea, iar ceilalţi le urmează exemplul.
Mercenarii lui Skylar se apropie din toate părţile, apoi Lorena primeşte o lovitură cu patul armei în ceafă… şi totul i se întunecă împrejur.
