ZEI ŞI OAMENI
KAYLA
Era toamnă în Aberdeen. Stârnite de rotirile elicei, frunzele s-au ridicat din iarbă într-un vârtej verde-auriu, năucitor. Când am putut să văd din nou, Ewan coborâse deja; i-a întins mâna Lorenei, care a sărit jos şi a lăsat uşa deschisă. Mai urma cineva? Nu erau decât ei doi, din fericire.
În mesajul trimis din America de Sud, Lorena nu pomenea nimic despre karghan. Doar un laconic e totul bine, ne întâlnim în Scoţia. Şi iată-ne pe toţi la castelul Lordului Wallace, să aflăm cât de bine era totul.
Lorena venea spre mine grăbită, surâzătoare, cu Ewan în ariergardă. Când a ajuns la un pas, gata să deschidă braţele, am oprit-o cu o privire.
− Skylar?
A strâns pumnii, apoi a desfăcut degetele încet, de parcă împrăştia cenuşă în vânt.
− Absent, definitiv.
Scăpaseră de karghan: misiune îndeplinită. Trebuia să mă bucur, nu? Să uit de noaptea în care o simţisem pe Lorena plecată dintre cei vii. Să îmi spun că meritase riscul. Nu ştiu de ce, însă nu reuşeam.
Ewan mi-a înţeles greşit lipsa de reacţie.
− A plecat pe un drum fără întoarcere.
− Şi l-aţi condus până la prima staţie?
A tresărit, ferindu-şi privirea. Da, era vinovat! O lăsase pe Lorena să se vâre în gura lupului, să îl urmeze într-o aventură ce se putea termina în dezastru.
„A fost alegerea mea, Kayla. Ai fi făcut la fel pentru Keegan“, a venit reproşul tăcut al Lorenei.
Era adevărat. Pentru el treceam Marea Roşie fără să aştept ca Moise să despice apele. Însă Keegan nu m-ar fi pus într-o situaţie fără ieşire. Sau da? Nu există certitudini, ştiam. Doar posibilităţi, alegeri, nuanţe intermediare.
„Anul ăsta se poartă griul.“
Lorena mi-a primit gândul, apoi îmbrăţişarea. Ea şi Ewan se întorseseră din Elysium. Skylar, nu. Până la urmă, era tot ce conta.
Ewan se uita cu o expresie derutată spre castelul Aberdeen: aleile rămâneau pustii, la fel curtea interioară.
− Ceilalţi?
Întreba de Cei Vechi? Fiindcă dintre noii noştri aliaţi, karghanii, unul era la Moscova, altul la Delhi. Aisha rămăsese în Dartmouth, sediul central Global Vortex, unde lua decizii în numele acţionarilor, dar nu înainte de a se consulta via-satelit cu preşedintele Niall Caldwell. O utopie karghano-viracochas-atlantă care, culmea, funcţiona!
− V-am chemat pe toţi, nu? a rostit apăsat Lorena.
Şi toţi aşteptam cu nerăbdare să ni se ridice statutul de ignoranţi.
− Sunt în Sala Armelor, fac ultimele pregătiri.
− De război?
− Pentru banchet. A fost ideea lui Raven.
Lorena a început să zâmbească, gata să ierte nepoliteţea comitetului de primire, redus la modesta mea persoană. A ignorat chiar aburul gros, ca de furnal, ieşind dintr-unul din coşurile de pe acoperiş, deşi nu era încă anotimpul focurilor în şeminee.
Cu o seară înainte, Raven hotărâse să prepare cu mâna ei un festin memorabil: biftec tartar, frigărui cu creveţi şi ananas, friptură de urs, piept de raţă în sos vânătoresc. Dimineaţa, fumul din bucătărie era atât de gros încât Keegan şi Calder au năvălit înăuntru cu extinctoarele. Cum Lorena şi Ewan trebuiau să apară dintr-o clipă în alta, am intrat în panică: ce punem pe masă? Răscolind prin frigidere am găsit nişte ciuperci umplute, rulouri de sushi, salată grecească. Un meniu modest. Însă de băut aveam: vin alb, de Toscana.
Când am intrat în Sala Armelor, Keegan umplea cupele, Raven şi Alix aduceau platourile cu mâncare, Calder îi desluşea lui Niall arta aşezării tacâmurilor din argint, de pe vremea cruciadelor.
Toţi s-au întrerupt din ce făceau, iar Ewan şi Lorena s-au pomenit năpădiţi, sufocaţi, trecând de la unul la altul. Dar nu s-au plâns, dimpotrivă. Alix se atârnase de un braţ al lui Ewan, Niall de celălalt, ochii lui Raven luceau umed când şi-a lipit obrazul de al Lorenei. Keegan ne-a pus câte un pocal în mână, le-am ridicat, iar Calder s-a răsucit spre noii veniţi.
− V-aţi întors cu un karghan mai puţin. Să bem pentru asta!
Nimeni n-a avut de obiectat. Nişte vikingi ar fi dat de podea cupele golite dintr-o sorbitură. Însă nu eram războinici ai Nordului, doar Protectori, iar cristalele de Murano fuseseră preferatele bunicului. Le-am pus cu grijă pe masă, după care ne-am asezat şi noi, lăsând vorbele să se stingă într-o tăcere în care puteam auzi păianjenii cum ţeseau plase prin unghere.
Într-un târziu – cine alta decât Raven? – a pus întrebarea zilei.
− Surprinzător, dar aţi scăpat de Skylar. Cum? S-a sinucis?
Într-o confruntare deschisă, ai noştri n-ar fi avut nici o şansă împotriva karghanului. O ştiau şi ei, şi noi. În loc să se supere, Lorena a râs.
− Într-un fel, da. Arată-le, Ewan.
Şi am văzut: o sală rotundă, cât o grotă, cu podeaua acoperită de un strat de pulbere. În mijlocul ei, Skylar nu se clintea, nu părea să respire măcar. Însă începuse să radieze o lumină aurie, tot mai intensă. Karghanul se mistuia, ardea pe dinăuntru; a devenit incandescent, apoi strălucirea a pălit, s-a stins. Trupul lui Skylar se metamorfozase într-o statuie de calcar, fisurându-se, crăpând, surpându-se sub propria greutate, în timp ce continua să se mărunţească: pietriş, nisip, cenuşă.
Am deschis ochii dintr-o zvâcnire a pleoapelor în care nu era spaimă, ci dezamăgire. Aşa să fie ascenderea? O sală-crematoriu unde candidaţii la nemurire îşi lepădau trupurile ca pe nişte haine vechi? Renăşteau undeva din propria cenuşă?
Întrebarea era pe chipurile tuturor, însă nimeni nu a pus-o. Încă o fundătură în labirintul de posibilităţi… Alix a recapitulat ce ştiam; ca de obicei, nu mare lucru.
− Dacă Skylar a urmat exact procedura, atunci a nimerit în acelaşi loc cu emigranţii din Elysium.
− Sau nimeni n-a ajuns nicăieri.
Keegan: negativist, ca-ntotdeauna. Alix însă, nu terminase.
− Să spunem că totul a mers bine. Atunci, acum. Karghanul se aşteaptă să fie primit de ai noştri cu braţele deschise?
Lorena nu se gândise la asta ori nu-i păsa.
− Skylar e dus de pe lume. Cum, unde, are vreo importanţă?
Aveam senzaţia că nu ne spunea totul. Nici pe departe.
− Decolarea karghanului am văzut-o. Ce s-a întâmplat înainte?
Răspunsul l-am primit de la Ewan:
− Skylar s-a ţinut de cuvânt. Dar au apărut complicaţii.
Şi am aflat despre darqi, liliecii mutanţi care îi siliseră să rămână peste noapte în oraşul dintre nori.
− Câteva ore aţi fost amândoi duşi de pe lume, am rostit încet.
Nu uitasem senzaţia de absenţă, intensă, insuportabilă. Să fi fost doar o defecţiune tehnică în comunicaţii?
− După ascensiunea comunităţii viracochas, Elysium a devenit, într-un fel, o Poartă. Ecranează orice semnal şi…
N-am ascultat mai departe. Lorena se străduia prea mult să fie convingătoare.
„Nu-l mai urăşti pe Skylar. De ce?“
Am luat-o prin surprindere. Era atât de concentrată să dea explicaţii credibile, încât gândul meu a paralizat-o, îngăduindu-mi să mă strecor în mintea ei pe o fereastră uitată deschisă.
Şi am aflat tot ce se petrecuse pe Orca, tot ce Ewan nu ştia. Nu era un secret de care să depindă viitorul umanităţii sau destinul Celor Vechi. Era ceva personal. Am dat înapoi, supărată pe mine, pe ea. Secretele otrăvesc orice relaţie. Dar nici să te bagi cu bocancii în sufletul cuiva nu ajută. Cum să-mi fac uitată gafa, indiscreţia? Cu un sfat de care Lorena va ţine seama; sau nu.
„Trebuie să-i spui lui Ewan.“
„Ştiu.“
Am continuat dialogul, cu vorbe:
− Crezi că Skylar va reuşi?
− Ce?
− Să o găsească pe Daena. Şi-apoi?
− Va fi un karghan fericit.
Unul care credea în viaţa de dincolo, convins că moartea şi ascenderea sunt căi spre aceeaşi destinaţie. Interesant, fascinant chiar. Raven avea însă o nelămurire:
− Nu e cam aglomerat acolo sus? Cum dai de cineva anume?
Pentru Niall, răspunsul era evident; elementar, cum ar fi spus Sherlock Holmes.
− În prezentul continuu. Când ai tot timpul din univers şi poţi lua la rând toate lumile, până la urmă găseşti orice sau pe oricine.
Calder a umplut din nou pocalele, apoi l-a ridicat pe al lui.
− Pentru Liam! I-ar fi plăcut să ne vadă strânşi laolaltă.
Şi toţi am băut, cu gândul la cei care ar fi trebuit să fie cu noi la masă: Aidan, Eric, Tania, Angelo, Brandon, chiar şi Russell. Nu ne uităm nici prietenii, nici duşmanii. Pe unii fiindcă au luptat alături de noi, pe alţii fiindcă ne-au făcut să ne cunoaştem limitele, dar şi puterile.
Vinul mă încălzise, ori poate era prezenţa celorlalţi. Nu ştiu dacă viitorul suna bine − ca clopoţelul de cristal al cupelor când se atingeau – însă nimic nu mai părea tragic, ireparabil. Eram opt sacerdoţi care celebrau un ritual al reunirii? Sau opt supravieţuitori încercând să uite ororile ultimului război?
Raven, care se complăcea în rol de gazdă, a împărţit ce era prin platouri. Ciupercile fuseseră culese anul trecut, creveţii păreau gata să mişte din cozi – însă nimeni nu băga de seamă. Nu contează ce mănânci, doar cu cine îţi împarţi prânzul, spunea Tania. Iar arta conversaţiei izbutea să compenseze eclipsa culinară. Vorbe, imagini, întâmplări aruncate de la unul la altul, zornăiau ca nişte zaruri, stârnind hohote de râs. Când le trăisem nu înregistram decât grozăvia situaţiei, pasul care, de-atâtea ori ne purtase la o margine de abis. Acum vedeam partea bună a lucrurilor: scăpasem. Puteam privi trecutul în ochi cu ironică detaşare.
− … eram cinci, ei o sută. Aşa că Raven le-a strigat: nu luăm prizonieri!
− Te sunăm noi. Şi Aidan a închis telefonul, lăsându-l pe karghan fără replică.
− Liam s-a uitat lung la mine. Atunci am înţeles de ce blondă nu e un compliment în lumea oamenilor.
Homo-sapiens: o comunitate căreia îi aparţineam pe jumătate. Când te naşti între două lumi, foloseşte-o ca pe un avantaj. Uneori am reuşit să urmez sfatul bunicului, alteori nu. Cel mai adesea lăsam deoparte filosofia, ocupată să rămân în viaţă. Reuşisem chiar să mă bucur de – cum le numea Keegan? – răgazuri.
Mă pregăteam să evoc întâlnirea mea cu Daena, în catedrală, când Calder a rupt firul epic cu o întrebare pentru Niall.
− L-ai adus?
Fiul lui Alix a încuviinţat, începând să se caute prin buzunare. Din ultimul, cel din căptuşeala sacoului, a scos o cutie pe care a făcut-o să zboare peste masă. Keegan a prins-o, deschizând-o cu grijă, ca pe o scoică de catifea.
Înăuntru era un inel de aur alb, cu piatră rombică, din onix. Clipe lungi am uitat să respir, iar inima îmi sărea o bătaie din trei, ca un metronom defect. Dacă eram surprinsă? Da – şi nu. Momentul pe care îl aşteptam cu terifiantă intensitate, venise. Ca întotdeauna, mă găsea nepregătită.
Nu voiam să fiu o cometă pe cerul lui Keegan, dar nici… Ce se întâmpla dacă Amelia Earhart n-ar fi fost un înger dus dintre oameni înainte de vreme? Mi-am închipuit-o îmbătrânind, urâţindu-se, în timp ce Keegan rămânea la fel, ascunzându-şi durerea ori, poate, dezgustul. Dacă şi eu…
− Nu eşti înger, Kayla. Dansatoarele exotice n-ajung în Rai.
Lorena îşi compusese o mască gravă, care s-a spart în cioburi de râs.
Ce era amuzant? Ar fi trebuit să fie un moment solemn între mine şi Keegan, nu o telenovelă la care să participe tot clanul Celor Vechi.
− Trezeşte-te, Kayla! Nu-i o ambuscadă a karghanilor, doar o cerere în căsătorie.
Calder folosise, fără să ştie, cuvintele lui Liam. Şi avea dreptate: mi se părea că visez.
− E un peţit colectiv, m-a asigurat Ewan.
Alix abordase un surâs estival, deşi eram în octombrie.
− Keegan este un timid. Îi trebuia un impuls romantic.
Raven avea ceva pe limba ei bifurcată şi i-a dat drumul:
− Toate bune şi frumoase. Dar inelul… Aş fi ales un diamant, un rubin, măcar un smarald.
− Îmi place! am intervenit cu o vehemenţă care m-a surprins şi pe mine.
Mi-am dat seama că, într-adevăr, bijuteria avea o perfecţiune a simplităţii ce mă cucerise din prima clipă.
Niall a înclinat fruntea, cu modestie.
− În Lumea Pădurii nu găseai multe pietre. Numai pe cea care contează.
Ce voia să spună? Nu mi-am bătut prea mult capul, aveam alte priorităţi. Toţi aşteptau răspunsul la o întrebare pe care Keegan nu se grăbea să mi-o pună. Mă privea doar, de parcă aştepta să fac primul pas.
Inelul mă chema, nu îmi puteam lua ochii de la el. Încă o clipă şi l-aş fi înhăţat, punându-mi-l singură.
Şi-atunci, Keegan a rostit cuvintele magice.
− Kayla, vrei să fii…
− Da!
Voiam să-i fiu soţie, iubită, stea căzătoare pe cerul existenţei lui seculare – dacă sângele atlant al bunicului nu rezolvase problema longevităţii… Dar, mai ales, îmi doream inelul. Am întins mâna şi Keegan mi l-a trecut pe deget. Se potrivea perfect; cum altfel?
În clipa următoare n-am mai fost în Aberdeen, Highland, Scoţia, ci într-altă lume, străină şi totuşi familiară… Deasupra, cerul era fabulos, atât de plin de constelaţii încât păreau focuri de artificii surprinse într-un stop-cadru: aurii, verzi, roşii, albastre. Priveliştea celestă îmi tăia răsuflarea. La fel, hăul de sub picioarele noastre, o prăpastie fluidă unde se aruncau spumegând apele unui ocean-fluviu, o mie de Niagare tunând, bubuind laolaltă.
Mai fusesem aici, la Dana Opt, într-o demonstraţie menită să îl impresioneze pe Russell Morgan. M-am uitat la piatra rombică: strălucea întunecat, vibra, se încălzise, ca… Soarele negru?
Artefactul atlant fusese tichetul karghanului pentru Lumea Pădurii.
− L-am crezut indestructibil, am murmurat.
− Omul-cerb…
− Poate orice. Mi s-a spus asta!
Eu şi globul de onix avusesem o relaţie aproape simbiotică. Nu-mi plăcea să îl ştiu fărâme. Un sacrificiu necesar, m-ar fi asigurat Keegan. Dar îl iertasem. Datorită lui, o parte din Soarele negru ajunsese înapoi la mine.
− Mulţumesc, am rostit dintr-o răsuflare.
Soarele negru îmi lipsise fără să-mi dau seama. Iar acum mă simţeam din nou întreagă, recunoscătoare. Lui Niall, pentru operaţiunea de contrabandă. Lui Keegan, care îi fusese inspirator şi complice.
− Am reuşit să te impresionez?
− De fiecare dată. Întâi, la Babilon, apoi când m-ai scos din flăcări, la O’Neil. Am fost sigură că eşti un zeu din Valhalla. Încă o mai cred.
− Împreună, pentru totdeauna, a rostit Keegan legământul viracocha.
− Nici oamenii, nici zeii nu ne vor despărţi.
Lui Keegan i-a plăcut răspunsul. M-a prins în braţe şi buzele ni s-au găsit ca atunci, în pădure, prima oară… Tot ca în noaptea noastră, ploua; nu cu picuri de apă, ci cu lumină.
Şi am închis ochii, lăsând sărutul să ne poarte înapoi, acasă, la ai noştri.
=Va urma=
