Vizitiul a deschis ușa trăsurii cu putere şi m-a anunţat că în capătul acelei străzi înguste, unde oprise, se terminase călătoria mea.

„Până aici, domnule. Vă rog să coborâţi! Hanul domniei-voastre este sus”, rosti în batjocură şi ridică mâna ca să îmi arate calea pe care o aveam de urmat.

Am coborât şi am privit năuc în direcţia indicată, dar nu vedeam decât o biserică pe un deal şi zeci de monumente funerare care o înconjurau Am lăsat privirea în jos şi am preferat să nu iau în seamă vorbele acelui infam. Eram prea obosit din cauza drumului ca să îl apuc de gât şi să îl strivesc ca pe o muscă. Mai mult decât atât, Anne îmi spusese să evit scandalurile şi pe cei care m-ar fi provocat. Așa că mi-am văzut de ale mele şi l-am iertat pentru nesăbuinţa lui, cu toate că nu îmi stătea în fire.

Strada îngustă, pavată cu pietre de râu, cotea spre dreapta, iar după clădirea galbenă din colţ se afla hanul la care trăsesem de atâtea ori. Nu mai era mult de urcat, dar o durere de spate mă chinuia de câteva zile şi mă gândeam cu groază că trebuia să îmi car de unul singur cufărul. Era prima dată când un vizitiu refuza să mă ducă până la destinaţie, contrar celor negociate atunci când l-am arvunit la Bistriţa. M-am gândit că, totuși, ar fi trebuit să îi cer socoteală măcar pentru cufărul ud şi murdar, o cutie neagră din lemn, pe care nici eu nu mă grăbeam să o ridic din mocirla în care el o aruncase. Priveam în gol, gândindu-mă la Anne, încercând să intuiesc în care din locuinţele acelea, case vopsite în culori diverse, cu pereţi umezi şi mucegăiţi pe interior, se ascundea. Speram că mă urmărea cu privirea din spatele unei ferestre mici, cu geamuri aburite, speram că vede cum am fost umilit şi că îmi va trimite un semn să mă duc după acel nelegiut şi să mă răzbun, cu toate că îl iertasem. Dar nu a fost să fie așa. Poate nu îi păsa de mine şi în acel ceas de după-amiază târzie se ridica din așternuturile vreunui amant, îl săruta pe frunte, pe piept, așa cum ştiam că obișnuia să facă. Cu toate acestea, voiam să o reîntâlnesc, nu aveam habar de ce trebuia să se întâmple asta, dar ştiam că așa va fi. Cuvintele din ultimele ei scrisori m-au îndemnat să o caut prin acel colţ de lume. Contemplările fără rost, visatul cu ochii deschiși, naivitatea şi multe astfel de lucruri, aveau să mă ducă la pierzanie.

Huruitul înăbușit al roţilor trăsurii care se pierdea în

depărtare pe drumul ud, dincolo de zidurile înalte şi cenușii ale cetăţii, mă făcea să mă simt părăsit, fără a putea să mă apăr în vreun fel de dușmani, fie ei şi închipuiţi. O ploaie măruntă şi deasă începuse să cadă peste întreg ţinutul, iar pelerina mea stătea la adăpost, ascunsă pe undeva printre hainele din cufăr. Trebuia să ajung cât mai repede la han, în odaia caldă, să evit o boală pe care nu ştiam cine ar fi putut să o trateze. Ţara sălbatică în care mă aflam era locuită de oameni de diferite naţionalităţi, printre care trăiau vraci şi vrăjitori care îşi spuneau doctori. Nu toţi erau așa, aveam să aflu mult mai târziu, dar nu mă puteam încrede în nimeni.

Două tinere, mai mult copile decât femei, roșcovane şi pistruiate, se opriră în dreptul meu. Erau îmbrăcate în rochii albe, vaporoase şi purtau pe cap coroniţe împletite din flori tomnatice. Sânii lor ascuţiţi se dezvăluiau privirii mele prin pânza udă, le vedeam coapsele şi tot ce era între ele. S-au prins de mâini şi au început să danseze, învârtindu-se în jurul unui punct imaginar. După ce au făcut asta de câteva ori, s-au oprit şi au strigat către mine:

– Mai este puţin până la han, domnule!

Atunci am tresărit, m-am uitat nedumerit spre ele şi am văzut cum pășesc ușor pe strada udă şi se pierd într-o perdea de ceaţă, fără ca eu să mai apuc a spune ceva.

După o jumătate de ceas, uimit de toate câte mi se întâmplaseră în ultima vreme, mă aflam în aceeași cameră sortită de hangiu doar mie, acolo unde locuisem de fiecare dată când ajungeam cu diverse treburi prin Schäßburg. A doua zi aveam să aflu, printr-o împrejurare stranie, că i se spunea

,,camera englezului”, dar nu pentru că eu îmi odihneam ciolanele, câteva nopţi pe an, în odaia întunecoasă şi rece. Pricina era alta, iar individul care înnoptase şi el acolo, cândva, demult, se răstise la hangiu şi îl obligase, nu am aflat nici până astăzi cum a reușit, să îi spună ,,Sire”. Acest fapt l-am legat de o altă întâmplare din scurta mea viaţă, întâlnirea cu patiserul, bunul domn Petterson, primul meu stăpân, iar plicul alb de pe măsuţa de la căpătâiul patului, ajuns cu câteva zile în urmă, după cum mi s-a spus, era de la Jim, asociatul meu.

Scrisoarea lui îmi provoca o nelinişte cumplită, gânduri negre, spaime pe care nu le mai trăisem până atunci. Ştiam că amicul meu, rămas în Londra, nu ar fi prăpădit acele lire doar ca să expedieze prin poştalion câteva bucăţi blestemate de hârtie, chiar dacă la mijloc ar fi fost soarta imperiului sau chiar viaţa reginei. Era ceva mult mai important, poate soarta lui sau chiar a noastră. Înainte să citesc epistola, mânat de o curiozitate ciudată, am desfăcut un alt plic, pe care îl găsisem sub cel trimis de Jim. În el am găsit o foaie de hârtie parfumată, iz de ambră, pe care erau scrise, cu o caligrafie frumoasă, câteva rânduri:

„Dragă John,

Am scris acest răvaș cu câteva zile înainte de sosirea ta în Schäßburg, în dimineaţa în care a trebuit să plec, fără voia mea, la Neumarkt pentru câteva zile. O afacere mai veche de familie, care de data asta nu mai suportă amânare, m-a făcut să întreprind această călătorie. Te rog să nu părăseşti Schäßburg-ul înainte de a ne vedea. Probabil o să întârzii o vreme, dar nu deznădăjdui. Cheltuielile cu şederea ta, dar şi altele, o să le achit eu. Am stabilit deja toate acestea cu stăpânul hanului. De altfel, unchiul meu, bunul şi blajinul Peter, îţi va fi de ajutor atunci când vei avea nevoie. Nu îl căuta. Te va găsi el. I-am lăsat vorbă. Avem multe de povestit, aşa că eu, la fel ca tine, aştept cu nerăbdare ziua în care ne vom revedea.

Lady Anne

Fragment din romanul ,,Mai este puţin până mâine” de Alexandru Șerban, publicat la editura Velvet Story.