Mașina gonea pe serpentinele din mijlocul pădurii, mai să se răstoarne. Îi scârțâiau roțile la fiecare curbă, cei doi pasageri fiind nevoiți să se țină de ce apucau. Doctorul nu recunoscu drumul nici când intrară printre niște clădiri, dar mai apoi văzu un panou pe care scria „Azuga”, trecând în viteză pe lângă ei. Urmară Bușteni și Sinaia, prin care trecură la fel de repede, apoi Posada și Comarnic. Imediat după intrarea în localitate, Codreanu, care stătea lângă șofer, reperă un om pe stânga sensului de mers și sări din mașină înainte ca aceasta să se oprească de tot. Lazăr ieși după el și fugiră către civilul care ridicase o mână, făcându-le semn.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Codreanu către acesta.
– Nu știu, i-a murit motorul. Am reușit s-o împingem cumva pe drumul ăla forestier, până după primii arbuști. Are șase tone, noroc că e un pic de vale.
– Pachetul? se precipită ofițerul.
– În regulă, sub pază.
– Alte probleme?
– Un Range Rover negru a făcut două ture, părând să caute ceva, dar nu știu dacă are legătură cu noi. I-am luat numărul.
– L-ai verificat?
– Nu. Ai uitat că nu avem voie să folosim niciun mijloc de comunicare la distanță?
– La naiba! Bine și așa! Adu-l pe Ionescu, apoi fugi la postul de poliție și verifică numărul Rover-ului. Dacă e suspect, știi ce măsuri se impun. După aia suni imediat la unitate și ceri un pluton complet echipat de luptă și niște uniforme călduroase. Până ajung eu, să ajungă și ele la microbuz. Oamenii nu pot continua drumul fără haine.
Omul fugi pe drumul forestier și se întoarse imediat cu un altul, aducându-l între ei pe Ionescu având o pătură pusă pe umeri. După aceea porni în fugă către centrul localității, să caute postul de poliție locală. Codreanu se adresă celuilalt civil:
– Te închizi în blindată și stai acolo până vin ai noștri după tine. Știi consemnul?
– Da, aprobă omul, probabil și el ofițer S.I.E.
– Răspunzi de tot ce e înăuntru. Ai ce îți trebuie?
– Da, veni alt răspuns monosilabic și omul bătu cu palma peste tocul pistolului de la subsuoara stângă, de sub haină. Plus ce e în mașină.
– Bine, fugi!
Codreanu îl preluă pe Ionescu și îl urcă în Audi, în spate.
– Doctore, stai cu el!
Ofițerul reveni lângă șofer. Cu aceeași grabă, mașina porni înapoi, în direcția Azuga.
– La naiba, zise Codreanu scoțându-și pistolul și verificându-i încărcătorul. Mașina aia nu avea cum să se strice din senin. E verificată zilnic. Fii cu ochii în patru dacă vezi vreun Range Rover! zise către șofer.
– Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbați între voi pe drum? întrebă Ionescu de pe bancheta din spate, cu indiferența care îl caracteriza.
Codreanu îl privi nedumerit, apoi se întoarse către Lazăr:
– Toată aparatura de care avem nevoie, calculatoarele, hainele groase și telefoanele tuturor sunt în nenorocita aia de blindată. Ajungem cu mâinile goale la Brașov, până reușesc să le aduc din urmă.
– Iată că v-am zis mai dinainte: să nu luați nimic cu voi pe drum; nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani… începu Ionescu să intoneze.
– De ce?… De ce ai zis asta? întrebă ofițerul întorcându-se din nou către el. Ştiai ce se va întâmpla?
Ionescu nu răspunse.
Mașina trecu într-o goană ceva mai potolită prin Sinaia, apoi Bușteni și Azuga, iar la Predeal coti la stânga pe șoseaua care ducea la Pârâul Rece și apoi cobora pe serpentine către valea care se deschidea, departe în față, între masivele muntoase ale Bucegilor și Pietrei Craiului. Ionescu stătea cuminte, cu degetele împreunate între genunchi și privind în jos, spre podeaua mașinii. Părea calm, absent, dezinteresat. Poate resemnat, gândi doctorul. Îi vedea umerii slabi, oasele împungându-i halatul de spital. Mereu fusese așa. Doctorul Modrișan îl trimisese la tot felul de analize, dar se dovedise a fi sănătos. Pacientul nu mâncase niciodată mult, dar nici puțin. Poate așa era felul lui. Și… dacă ar fi fost extraterestru, era imposibil ca analizele alea să nu fi scos ceva la iveală. Ca să fie la fel cu toți ceilalți oameni, trebuia ca el și specia lui să fi crescut și evoluat în aceleași condiții de mediu. Ceea ce era destul de puțin probabil. Sau poate mediul era același, dar timpul diferit? Alungă aceste gânduri, punându-le pe seama cărților științifico-fantastice despre călătoria în timp citite în adolescență. Și totuși, dintre toți potentații cu care venise în contact, nimeni nu avansase ipoteza asta, a călătoriei în timp. Poate că, totuși, nu era o prostie.
– Rover-ul! strigă șoferul și puse violent frână.
Într-adevăr, un Range Rover întunecat se așezase de-a curmezișul șoselei, blocându-le trecerea. Era evident că avea treabă cu ei.
– Întoarce! Poți?
Dar până ca șoferul să răspundă, în spatele lor se iviră luminile unei alte mașini, tot un Rover negru, care se poziționă exact la fel ca primul. Apoi stinse farurile, rămânând abia ghicit în noaptea pădurii de pe marginile șoselei.
Fără să stea pe gânduri, șoferul și Codreanu ieșiră din mașină, cu pistoalele scoase.
– Te descurci, șuieră Codreanu către doctor. Te ții după noi!
Apoi, îl înșfăcă pe Ionescu de braț și îl smuci după el, târându-l în pădurea de lângă ei. Pătura căzu de pe umerii pacientului și rămase pe asfalt. Lazăr îi urmă instinctiv, înghețat, dar nu de răcoarea nopții, ci de frică. O frică de necunoscutul celor ce se petreceau, mai rea decât cea de schimbul de focuri care se prefigura. Nu vedea aproape nimic, se zgâria de tot felul de crengi, călca pe ce se nimerea, rugându-se să nu-și rupă gleznele, dar reuși să țină pasul cu ceilalți.
Lui Codreanu nu îi plăcea lipsa de mișcare din spatele lor. Părea că nu îi urmărește nimeni. Se opri și ceru să fie liniște. Lazăr îl auzi vorbind în șoaptă cu șoferul.
– Auzi ceva în spate?
– Nu.
– Dacă nu ne urmăresc înseamnă că au ocolit și așteaptă să intrăm în mâna lor, în față. Jos, pe burtă! Adăpostiți-vă cum puteți mai bine! și îl trase după el și pe Ionescu.
Undeva în față, pădurea întreagă se lumină brusc, ca străbătută de lumina unui fulger. Durase doar o fracțiune de secundă, dar suficient să îl orbească pe doctor. Întâmplător, privise exact în acel moment către sursa luminii, aflată undeva printre miile de trunchiuri pe care le zărise negre și care rămăseseră întipărite preț de câteva secunde pe retina sa, într-o culoare portocalie. Imediat se auzi un țiuit asurzitor care venea de peste tot, dar care se stinse și el. Durase la fel de puțin ca și lumina. Undeva, foarte departe în fața lor, cineva sau ceva scoase un urlet. Fusese doar ceva mai lung decât un lătrat de câine, dar ecoul îl prelungi încă o secundă, două. Doctorului i se zbârli părul. Vocea aceea părea umană, dar sunetul scos, nu. Era animalic, nepământean. Ceva nedefinit era în desfășurare și era pregătit pentru ei. Poate îl viza pe Ionescu. Scăpărară alte două zvâcniri de lumină, nu mai lungi decât viața unei scântei. De data asta zări umbrele clar definite ale copacilor. Din cauza groazei care îl paralizase, cât și datorită poziției în care se afla, nu știa dacă văzuse bine sau ce anume văzuse, dar i se păruse că alte umbre, și mai întunecate, treceau printre umbrele negre ale copacilor. Același urlet, cu aceeași intonație și inflexiune a vocii nepământene, se auzi din nou, dar mai strident, cu câteva octave mai sus.
Sirena unei mașini de poliție, pornită undeva în spatele lor, pe șoseaua lăsată în urmă, îl readuse la realitate. Dar, după ce se intensifică spre un maximum oarecare, continuă să se deplaseze spre vale și se stinse undeva acolo, după câteva serpentine. Ajutoarele n-aveau să mai vină.
– Pare că șoseaua e liberă, șopti șoferul. Să fi plecat Roverele? O luăm înapoi?
– Da, răspunse Codreanu abia auzit.
Șoferul se ridică și făcu un singur pas, apoi se auzi o izbitură înfundată și un icnet, iar omul se prăvăli peste doctor.
Strigătul acela, și mai ascuțit de data asta, trecu dinspre vale spre deal, ca și cum ființa care îl scotea s-ar fi deplasat cu o viteză uluitoare. Doctorul începu să tremure din nou. Nu vedea nimic și, deși îi era cumplit de frică, trebuia să rămână ghemuit pe pământul umed al pădurii. Dar, în același timp, trebuia să vadă. Curiozitatea îi era mai mare decât frica. Săltă capul, însă întunericul era prea negru. Mai mult înțelese decât văzu ce se petrecea. Simți o presiune imensă peste trupul lui întins, ca și cum roata unui camion ar fi trecut peste el. Apăsarea uriașă îl făcu să expire tot aerul din plămâni, până ce asurzi. Într-o stare de semiconștiență, se ridică în picioare. Gândi că era imposibil, pentru că apăsarea nu dispăruse. Ceva ca un zid îl lovi cu putere în piept și peste față. Se prăvăli aruncat pe spate, dar se chinui să se ridice, măcar puțin, numai să vadă… deși nu înțelegea nimic prin întuneric. Era confuz și nu își putea da seama dacă vede aievea sau dacă mintea îi joacă feste. Nu putea trage aer în piept, simțind că se sufocă. Ochii ieșiți din orbite abia zăreau câte ceva, insuficient pentru creier ca să înțeleagă logica lucrurilor. Respirația îi reveni, dar nu și auzul. Urechile îi țiuiau și nu știa dacă suferea din cauza loviturii primite sau strigătul acela ciudat brăzda din nou muntele. În rest, părea a fi liniște, ca și cum cineva ar fi oprit sonorul unui film de groază. Dădu cu mâinile de trunchiul unui copac și îl luă în brațe, lipindu-se de rășina scursă. În genunchi, lipit de trunchiul molidului, încerca să se facă una cu lemnul, să nu fie văzut, dar el să vadă în același timp. Dispăru și țiuitul și rămase doar liniștea. Și întunericul. Reveni fulgerul, ca un stroboscop stricat, cu pulsații rare, fiecare simțită în creier.
Îl văzu sau doar i se păru că îl vede pe Codreanu ridicându-se și trăgând cu pistolul, undeva spre întuneric. Văzu lucirile de la țeava armei, dar nu auzi nicio detunătură. Ofițerul fugea spre vale și trăgea în direcția respectivă. Ceva, poate același zid nevăzut, îl lovi și pe el și căzu pe spate. De lângă doctor, ofițerul care condusese mașina porni la atac, trăgând cu pistolul spre același întuneric ce părea să se miște câte puțin, sacadat, în lumina întreruptă a stroboscopului. Brațul drept îi era inert, însă continua să tragă cu mâna stângă. Se ridică și Codreanu, amețit, împleticit. O lumină continuă erupse cu violență, orbindu-i, făcând totul alb în jurul lor. Toată pădurea, tot muntele, parcă toată lumea. Din nou, fără să fie deloc sigur, doctorul avu impresia că îi vede pe cei doi ofițeri căzând, înainte ca lumina să se stingă, la fel de brusc cum apăruse, adunându-se cu viteză amețitoare într-un punct aflat undeva în direcția spre care țintiseră total ineficient pistoalele celor doi. În mod curios, nu era orbit și nu reveni întunericul total al pădurii, ci unul prin care, foarte puțin, se putea vedea. Scena ireală, ca un coșmar visat de un bolnav cu febră mare, îl făcu să strângă și mai tare trunchiul copacului. În acel semiîntuneric îl văzu pe Ionescu ridicându-se cu mișcări line și îndreptându-se fără grabă către locul unde căzuseră ofițerii. Vorbea, oare, în realitate? Fără noimă, în lumea din capul lui sau se adresa ofițerilor pe bune? Ori poate glasul pacientului se auzea doar în mintea lui Lazăr:
– Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine!
În capul doctorului, ca și prin întunecimea difuză din pădurea muntelui de lângă Brașov, nimic nu putea fi clar. Nimic nu putea fi, pur și simplu, în mintea lui, în afară de ce vedea sau ce credea că vede. Ionescu se întoarse pe jumătate către el și îi întinse mâna, ca și cum i-ar fi cerut-o pe a lui.
– Adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios!
Apoi îi întoarse spatele, păși peste cele două trupuri ale ofițerilor și continuă să meargă înainte.
– Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie.
Ionescu se opri.
– Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul!
O pală de vânt flutură pletele negre ale lui Ionescu și aerul ajunse imediat și pe fața lui Lazăr. Începu să simtă din nou cum vine presiunea aceea care nu îl lăsa să respire, care îi scotea tot aerul din plămâni. Contactul lui cu realitatea se subția ca un elastic pe măsură ce era întins, urmând să se rupă la un moment dat. Ori poate se rupsese deja, de când îl strivise camionul inexistent, poate de când zidul nevăzut îl lovise în piept și îl aruncase la pământ… de aceea nu putea auzi nimic altceva decât glasul lui Ionescu. Murise oare? Nici măcar asta nu îi era clar. Nu putea inspira aer… aștepta ca roata camionului să se rostogolească din nou, dincolo de el, ca să poată respira… Simți cum îl cuprinde leșinul, apoi nici nu mai simți. Printre genele pe care se chinuia să le țină întredeschise i se păru că îl vede pe Ionescu stând nemișcat în același loc, dar ridicându-se în picioare, apoi ridicându-se și mai mult și mai sus… nemișcat, înălțându-se un pic de la pământ… și încă un pic… jumătate de metru, un metru deasupra pământului, doi metri…
Pacientul de la Obregia ridică brațele și rosti apăsat și tare, cum doctorul nu îl mai auzise niciodată:
– Piei, Satană, din lumea Tatălui meu! Încă nu ți-a venit vremea. Curând, dar nu acum. Curând, Pământul și omul de pe el vor fi ale tale. Dar nu acum!
De data asta, roata camionului nu se rostogoli mai departe, ci rămase acolo, nelăsându-l pe doctorul Lazăr să respire. Brațele i se desfăcură din jurul copacului și căzu pe spate, cu picioarele frânte sub el, forțându-i încheieturile genunchilor. Dar Cosmin Lazăr nu mai avea cum să simtă durerea.
Titlu: Mântuirea
Autor: Eugen Gomboș
Editura Pavcon
Coperta: George Ionescu (asistat de AI)
Nr. pag.: 212
ISBN 978-606-9625-91-0
Descrierea editurii
Noi, oamenii, ne-am obișnuit să fim mântuiți în ultima clipă. Considerăm Armageddonul mereu amânat ca pe un drept al nostru. Am scăpat de Potop, anul O Mie a venit și a trecut fără să aducă Sfârșitul Lumii promis de proroci. Putem să ne ucidem liniștiți unii pe alții, să poluăm planeta, să dăm brânci celorlalte specii în prăpastia extincției. Și ce dacă? Dumnezeu vede și iartă, ne îngăduie cu micile sau marile noastre ticăloșii. O să vină întotdeauna un mântuitor care să ia asupra lui păcatele lumii, ca noi să le putem crește exponențial.
Eugen Gomboș își începe cartea într-un ritm alert, acțiunea semănând la prima vedere cu un thriller polițist. Ideea că Iisus, sfinții și prorocii umblă printre oameni, începe să se închege cu greu în mințile anchetatorilor, deprinși cu scepticismul deducțiilor logice. Iar când imposibilul devine certitudine, ce altceva putem aștepta decât o nouă șansă, o altă amânare a Zilei Judecății, o târzie și nemeritată mântuire.
O vom primi sau nu? Răspunsul se află în ultimele pagini ale cărții. Și, credeți-mă, vă va surprinde!
Rodica Bretin
