– Și, ia zi, Maștero, câți copii ai omorât până acum?
Întrebarea căzu ca o pleasnă, spărgând liniștea serii și crepusculul care se așternea în bucătăria-pre-salon-antreu înțesată cu mileuri și bibelouri, cu o ditamai sobă de teracotă cu plită pe care fierbea un ceaun cu tot felul de ierburi ce bolboroseau, ca într-o colibă de vrăjitoare.
Maștera, o femeie voinică, de vreo cincizeci și ceva de ani, roșie în obraji, se ridică în plenitudinea celor aproape doi metri și veni vijelios spre Aglae, bătrâna ajutor de felcer care crezu că-și va primi una bine-meritată peste bot. În loc, Maștera îi băgă sub nas un pahar de pălincă, proaspăt fiartă, cu cuișoare și piper. Și se așeză lângă ea la gura focului. În seara asta avea chef de povești.
– Du-te, băi, dracului! Că i-am cam omorât împreună, pe mai mult de jumate, ținu Maștera să lămurească problema. Și dacă tot mă întrebi, hai să facem socoata: Decretul care te băga la pușcărie dacă făceai avort a început să se aplice în ′66. De atunci am început să mă ocup numai de asta. Suntem în ′84, și să tot fi făcut vreo patru-cinci întreruperi de sarcină pe săptămână.
– Deci câteva sute bune, contabiliză, vag, Aglae.
– Plus-minus. Și tu n-ai fost pe aici să ne vezi cum am început. Doar eu și bărbatu-miu. Nu știam nici noi ce facem. Am început bătrânește. Veneau la ușă, se rugau de mine. Unele cu burta la gură. Le primeam în casă și ne spuneau că fac orice doar ca să scape. Și atunci redecoram. Aveam mobila aia veche de la bunică-mea – dulapul-ăla sicriu de nuc plin cu haine și biblioteca aia cu cărți neîncepute. Le puneam pe săracele fete să le ridice, să le mute, timp în care Costică le trăgea șuturi în cur. Curgeau apele de pe bărbatu-miu și de pe borțoase, unele plecau pline de vânătăi de la câte capuri în dulap luau, după șuturile în cur cu avânt, altele nu mai plecau deloc. Și când rămâneam cu câte una pe cap nu știam ce să facem. Ne chinuiam cu cuțitul, ca la porc. Zici că făceam cârnați și caltaboși. Abia după ce-am mai prins cheag și-a luat soță-miu – poate m-aude – nu mi-e dor – drujba aia rusească, Ural, și, deja, era altceva. Deși, și acum, când rămân cu câte una pe inventar, mă iau toți dracii. Faci mizerie în casă, afară, consumi benzină, sare lanțul la drujbă, nu dormi noaptea, nu-i ușor.
– Ei, lasă, că și banii-s buni, o mai domoli ajutoarea felceră.
– Da, te pomenești că tu stai pe acilea de pomană.
– Ei, nu, Maștero, rânji Aglae.
Se ridică să mai înfunde lemne în soba cu cazane bolborositoare. După care veni și se ghemui ca o pisică janghinoasă și bătrână la picioarele butucănoase ale Mașterei și trecu, torcând, la subiectul de interes.
– Și, când ai început cu fierturile? Că eu așa te-am prins. Ai spus, la un moment dat, că-mi dai rețeta.
– Ai vrea tu, nu? o întrebă Maștera. Să-ți faci întreprindere familială proprie pe barba mea.
– Dar tu nu ai barbă, se alintă asistenta de ocazie.
– Încă. Oricum, ținu să lămurească Maștera, nu ai fi în stare, că nu ai tu sânge în instalație pentru așa ceva. Bun, deci vrei să auzi sau nu povestea?
– Da, da, încuviință rapid Aglae.
– Atunci, urechile ciulite și gura mică. La un moment dat, și dulapul ăla mare de la bunică-mea, și biblioteca s-au dejghinat de cât au fost plimbate și flexate pe acilea prin casă. Și cineva mi-a spus, în mare secret, să încerc cu vitamina C. Băgam câte două tuburi în ele, când veneau la mine, de li se strepezeau dinții. Câteodată mergea, câteodată nu. Oricum, Securitatea s-a prins de fază și a golit farmaciile. Au zis să se dea doar pe rețetă, de parc-ar fi fost spirtul ăla medicinal pe care-l beau toți alcoolicii. Am văzut că nu mai merge așa, am început cu scorțișoară. Miroasea pe aici ca-n atelierul lui Moș Gerilă. N-am mai găsit nici din aia. După aia am trecut la pătrunjel, că am zis că pe ăla nu are cum să mi-l confiște Securitatea, că aveam și eu vreo două straturi prin grădină. Pui două fire în pământ, nu mai scapi de el. Și le dădeam la amărâtele astea care veneau la mine ceai de pătrunjel. Nu-i mare minune – pătrunjelul are multă vitamina C. Dar trebuie să bei mult ca să-și facă efectul, și mă săturasem și eu de fiert cazane verzi, că nu-l mai suportam nici în zupă. Și atunci am auzit eu de Baba Iaga. Nu aia din poveștile rusești, care mânca copii și avea casă cu picioare de găină. Așa-i ziceau în bătaie de joc, la o pustnică de trăia într-o peșteră în mijlocul pădurii, la vreo 200 de kilometri de aici, în Parâng. Cică avea 150 de ani când am văzut-o eu, și dacă mă întrebi, sigur mai trăiește. Am mers pe jos până acolo și am stat cinci zile și cinci nopți în frig și ploaie, nemâncată, până m-a primit la ea. M-a bătut cu cârja, mi-ar aruncat cu pietre în cap, a zis că pune lupii pe mine. Nu am vrut să plec. Am stat acolo, printre bolovani, la poalele stâncii unde se căsca peștera aia uitată de Dumnezeu. La un moment dat o luasem și eu razna și, de la foame, și sete, și fierbințeală, am început să blestem. M-am lepădat de tot ce mă puteam lepăda, am scos la înaintare și morții, și viii, și sfinții și dracii. Am blestemat-o pe ea, și viața, și moartea și, la un moment dat, m-am trezit cu hoașca lângă mine. E oarbă, dar vede prin oameni. Vede mai bine ca tine și ca mine. Și mi-a spus: „Pentru ce vrei tu, e un preț”. Și m-a luat de mână și m-a dus în hogeacul ăla a ei unde mi-a dat rețeta fierturii pe care și acum o folosesc. Și dacă tot caști ochii așa, Agale, îți spun că e ceva cu cohoș albastru, e un ceai indian pe care îl iau de la cineva din București. Dar mai e și altceva. O bucată din mine, din sufletul meu, cât mai e, pe care o pun acolo, în cazan, pentru fiecare copil pe care-l omor. Și fă-ți cruce că nu trebuie să faci și tu asta. Și cu fiertura asta, a mers aproape de fiecare dată bine. Le-am ajutat pe multe să scape, iar cele pe care le-am pierdut, mi-am spus mie că sunt ale Babei Iaga. Sunt sufletele ei. Și cu hoașca aia oarbă, sau ce-o fi ea, sunt sigur că o să mă mai întâlnesc până mor. Sau când mor.
Copleșită de noianul de informații, dar mai ales de ultima parte, Aglae se ridică tiptil și, prelingându-se pe lângă un perete, ajunse cumva levitând la dulapul din colț, unde începu să caute frenetic, cu spatele la Mașteră, o hârtiuță și un creion chimic. Înmuie vârful creionului în gură și încercă să scrie, cu mâna tremurând ca după Alzheimer, un nume pe care se chinuia să-l silabisească, al plantei indiene pomenite adineauri de șefa ei, spre care mai trăgea din când în când cu coada ochiului. Maștera se prefăcu o vreme că nu o vede, apoi izbucni într-un râs zgomotos.
– Poți să măzgălești ce vrei tu acolo, pe hârtiuța aia, Aglae, că tot o vacă încălțată rămâi. Și, da, după câți copii am executat împreună, s-ar putea să te caute și pe tine Baba Iaga la un moment dat, să te întrebe de sănătate. Mai bine te-ai pregăti, că la zece avem o îmbrobodită. Vine tocmai de la București, m-a sunat o prietenă de-a ei, să o programeze.
Surprinsă în flagrant delict, și necăjită, mai ales pentru că uitase de la mâna până la gură numele enigmaticei plante, asistenta felceră se întoarse și se lăsă grea pe divan, bâjbâind după paharul de țuică. Și, după o dușcă zdravănă, prinse din nou curaj:
– Da, îs curioasă și eu, Maștero, de ce vin fetele astea la matale așa, cu broboade sau basmale înfășurate pe cap, ca să nu li se vadă fața?
– Ce întrebare… Unele de rușine. Da’ alea-s tot mai puține. Multe vin așa pentru că se tem că ar putea fi recunoscute. Sau că le-aș putea turna la Securitate… Chiar eu… Mă rog, e problema lor, lucrăm, ca la croitorie, cu materialul clientului. Și, dincolo de copiii omorâți, cum spui tu, ca o proastă ce te-a făcut mă-ta, eu cred că am și dat viață, sau am salvat-o. Unele mi-au zis, după avort, că s-ar fi spânzurat dacă nu ar fi reușit să scape de copil. Altele vin și-mi mulțumesc, după ani de zile, pline de aur în blănuri de la Romarta, au mașină la scară, căsătorite cu ștabi din Comitetul Central, sau prin țări străine, după ce l-au îmbrobodit pe vreun prost. Și copilul, dacă nu-i dorit, mai bine să nu-l aduci în lume. Îl chinui pe el, o chinui și pe toanta care l-a făcut. Asta n-a înțeles Maria. A crescut pe aici, printre picioarele noastre și a văzut destule. Prea multe. Când a plecat fiică-mea la facultate, la București am avut ultima ceartă, de vreo trei-patru ore de urlete. Mi-a spus că sunt o criminală, că nenorocesc oameni pe bani, că ea o să ajute pe cei în nevoie, n-o să-și bată joc de ei. A intrat prima la Medicină, cu vreo 20 de candidați pe loc, așa a înțeles ea că-mi face în ciudă. După ce a plecat, am văzut că în camera ei era plin de atlase de alea, de sute de pagini, de anatomie. Mi-a zic că o să-mi arate ea ce înseamnă medicină, nu măcelărie. Și n-am nimic împotrivă. Să-mi arate. Să fie ea Ana Aslan. Poate le arată și la boii ăia din C.C. cu Decretul unde greșesc. Că nu poți să arunci oameni în lume, dacă ei nu vor, și nu sunt așteptați. De atunci nu am mai vorbit cu ea. Deloc. Îi trimit pachete și bani, lună de lună, printr-o colegă de-a ei din satul vecin. Nu mi-a zis o dată mulțumesc, dar nici nu mi-a trimis înapoi ce i-am dat. Știi cum e, criminală, criminală, dar banii mei se pare că nu put. Și ăsta e prețul plătit acolo în peșteră, în Parâng. Să ai un singur copil, și să nu te bucuri de el. Asta, și nopțile nedormite.
Aglae se îndreptă de mijloc, și scoase dintr-un dulap două ligheane, o căldare, niște pansamente și „trusa de scule”, cum îi spunea, un set de instrumente medicale din perioada interbelică, ușor ruginite pe la margini. Le duse pe rând în salonul-sufragerie, reveni lângă Mașteră, se încruntă, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar avea o reținere. Și apoi îi dădu drumul, ca la spovedanie:
– Să știi… Să știi, Maștero, că și eu am început să visez copii. Nu copii. Copiii ăia. Și nu sunt vise frumoase.
Maștera se ridică anevoios și se duse la fereastră, rămânând cu ochii pironiți departe, în pâclă.
– Mă gândesc că nu sunt frumoase. Bun venit în club. Într-o vreme, îi îngropam cu bărbatu-miu acolo, la marginea pădurii. Și vreo câteva mame sunt pe acolo. Sunt nopți în care îi văd pe toți cum îmi fac cu mâna de acolo, de sub copaci. Mă cheamă la ei, sau vor să râdă de mine și de viața mea de nebună păcătoasă. Și, din cauza nesomnului, nu mai știu nici eu dacă sunt vise sau chiar ies în curte să-i văd, când îi aud cum mă strigă. Că uneori mă trezesc după un somn de ăla de moarte, ca la cinci dimineața, și îmi văd picioarele goale pline de noroi, sub plapumă. Ceea ce înseamnă că am ieșit din casă. Sunt nopți în care aud scârțâind roaba cu care-i căram în pădure. Altădată parcă-l văd pe bărbatu-miu, fie iertat, cum îi duce cu sacul, peste câmp. Abia de când ai venit tu, am început să-i ardem în cuptorul ăla mare din spatele casei, de-i zicea Maria „Aușviț”, în bătaie de joc. Și noaptea, aud cum troncăne ușa aia mare de fier de la cuptor, și știu că am închis-o. Îmi spun că e de la vânt, deși știu bine că nu-i așa.
Aranjând în continuare la ligheane, găleți și budane, Aglae își făcu vreo treci cruci mari, fără economie de evlavie.
– Ah, am uitat! o fitili Maștera. Tu crezi că dacă-i faci ochi dulci și colivă cu esență de rom lu’ popa și te duci la liturghie duminica, să mai bârfești cu babele, pe tine te așteaptă îngerii în nourași, să cântați la harfe. Vezi să nu-ți uiți vreun forceps prin buzunar, să-ți cadă pe jos la judecata de apoi și să te faci de rahat.
– Du-te naibii! izbucni Aglae.
– Exact! răspunse calmă Maștera. Măcar eu știu ce mă așteaptă și ce merit. Și cumva sunt împăcată cu mine. Nu am forțat pe niciuna să facă ce-a făcut. Eu am fost doar unealta. Și am căutat, cât am putut să mai dreg busuiocul. Am făcut câte-o cruce de crenguțe la capul fiecărui copil pe care l-am îngropat cu mâna mea. Le-am aprins o lumânare. Și nu mi-am bătut joc. Am auzit că mai era o olteancă de făcea fix ce făceam eu, doar că dădea copiii la porci, ca să șteargă urmele. La un moment dat, de atâta carne de porc, i s-au îngroșat mațele inimii și a căzut în ogradă. Iar porcii au mâncat-o și pe ea. Circuitul hranei în natură. Și, chiar și în ce facem noi, trebuie să ai o măsură. Morții nu sunt morți.
În timp ce mesteca în cazanul mare, clocotitor de pe plită, ajutoarea de felcer se opri brusc și-ai aruncă o privire piezișă șefei.
– Adică?
Bucuroasă că i-a captat atenția, Maștera nu răspunse imediat, savurându-și momentul de suspans.
– O să vezi că, cu cât îmbătrânești cimitirul crește în jurul tău. Și nu se termină totul cu ultima lopată de țărână pe copârșeu. Morții te văd, te vizitează, unii nu doar în vis, cer de pomană, te trag de mânecă, te ceartă, te dojenesc, îți mai apar pe ici pe colo, ca să-ți aducă aminte că nu ești buricul Pământului. Tu, de când te-a lovit credința, crezi, sau vrei să crezi că te așteaptă alaiul de îngeri pe lumea ailaltă. Oamenii, mai ales cei plin de ei, tremură când se gândesc că n-o să mai fie ei, așa cum se știu și se iubesc. Că bețivul își pierde sticla, că o curvă își pierde plăcerea oglinzii, că bogatul lasă aici sacii strânși, ca să-și bată joc ăia rămași de neghiobia lui. Nimicul, și faptul că se pierd pe ei, îi sperie mai mult decât cel mai îndrăcit iad. Eu nu sunt așa. Dacă moartea înseamnă, ca și înainte de naștere, nesimțire, odihnă, lipsă de gânduri și de durere, eu aș fi cea mai fericită să-mi pun mâinile pe piept și mâine. Din păcate, după câte am văzut în ultimii ani, nu asta mă așteaptă, și nici îngerii, cum crezi tu, ci morții. Și cu unii chiar nu știu cum o să dau ochii. Deși, iar, vezi, că noi privim lumea ailaltă cu ochii noștri, deși n-o să mai avem ochi. Și poate, sau cu siguranță, nici mintea de acum. Noi n-o să mai fim noi.
– Nu înțeleg nimic, recunoscu, sincer, Aglae.
– Nici nu mă așteptam, o liniști Maștera. Ai pregătit tot?
Aglae mai inventarie o data trusa de primă intervenție, luă spuma de pe un ceaun de tuci de pe plită și încuviință din cap. Vru să mai amestece în cazanul mare dar un gând îi opri lingura în aer.
– Da’…
– Ce-i?
– Voiam să te întreb de mult… se codi ajutoarea.
– Zi-i…
– Ţie nu ți-i frică să primești din astea de la București? Dacă află Securitatea?
Maștera dădu drumul unui râs lung și gâjâit cu tremurături, și își aprinse un Carpați fără, scuipând cioatele din filtrul inexistent. Dădu drumul unui colăcel de fum fix în fața nedumerită a Aglaei, tuși și își drese vocea cu un scuipat trimis la marea artă pe plită, să sfârâie.
– I-auzi… Încep să-ți tremure gladiolele acum, după zece ani? Dacă mă întrebi pe mine, și pe mine mă întrebi, că nu ai pe cine, Securitatea știe.
– Ce?! tresări Aglae, cu ochii mai să-i culeagă de pe jos.
– Da, da. Am și eu prieteni pe acolo, prin oameni pe care i-am ajutat. Și cică pe acolo, prin cercurile alea mari de granguri, fetele mari sunt avertizate: „Ai grijă ce faci, să nu ajungi la Maștera aia din Olt. Că poate nu te mai întorci.” Am ajuns un fel de bau-bau. Deci cred că tovarășii cu parpalace, Dacii negre și ochi albaștri știu de mine de când am început și mă lasă să-mi văd de treabă așa, de sperietoare. Și ca un colăcel de salvare. Că nu se știe când au și ei nevoie. Asta, și gropile de la pădure. Când mi-am mai găsit curajul să mă mai duc prin zona aia de pădure, știi tu care, să mai aprind lumânări, am văzut că unele gropi erau săpate. Poate unele din alea care au trecut pe aici au fost cuprinse de remușcări, au venit, au săpat și au luat de acolo niște oase, ale copilului lor, sau al alteia, sau oase de câine, sau iepure, sau șocâte, și le-au îngropat creștinește și s-au simțit și ele mai bine. Sau poate tovarășii au venit să strângă probe. Un lucru e sigur; morții nu au cazmale. Și dacă băieții veseli țineau să mă ascundă, la Jilava, la Rahova, la Gherla sau în alt loc de ăsta de agrement O.N.T., o făceau de mult.
După un firesc moment de reculegere, necesar după o discuție pe care ar fi preferat să nu o audă, Aglae sări catapultată din scaun în momentul în care în ușa mare de la cerdac se auziră câteva bătăi firave.
– Ne-a venit clienta! Pune-i covorul roșu… hăhăi Maștera.
Cu mișcări prudente, asistenta de felceră se duse spre ușă și, după ce inspectă musafira printr-o crăpătură dintre scânduri care ținea loc de vizor, trase zăvorul mare, de pușcărie, și o lăsă să intre, fără prea mare tragere de inimă.
O fată firavă, îmbrăcată în negru, cu o burtă proeminentă, și capul complet înfășurat într-un batic din care nu se zăreau nici ochii intră sfios în cameră.
Maștera o luă rapid în primire.
– Aoleu, bine că nu ai venit să naști acilea! Hai, intră mai repede, că se răcește toată casa! Cum te cheamă, fetițo?
Interpelata, cum abia se mai ținea pe picioare, și tremura ca varga, nu prea avea chef de socializare, și dădu din mână, cumva a lehamite, cumva pentru a arăta că nu a venit pentru conversație și ceai. Asta, nu se știe de ce, îi cam trase arcul Mașterei:
– Bag seama că ești din aia de la Capitală, cu aere. Te pomenești că ăi fi prea bună ca să vorbești cu mine.
Mogâldeața din fața Mașterei negă vehement din cap.
– Sau poate ți-e rușine… Bine că nu ți-a fost rușine când te-ai babardit.
Urmă o clipă de evaluare reciprocă și tensiune. Maștera încă nu se hotărâse dacă s-o primească sau s-o dea afară și s-o trimită înapoi, la Arcul de triumf sau Ateneu. Apoi se decise să spargă tăcerea.
– Noroc cu tremuratul ăsta… Bine, nu vorbi cu mine, dacă nu vrei. În halul în care ai venit, în mod normal, pentru un copil așa mare, eu iau cam 2000 de lei. Pentru tine, 3000. Banii înainte, ca la știi tu cine!
Cu mâinile care se bâțâiau ca la alcoolici, fata scoase din buzunar un teanc morfolit de bani, cu bancnote albastre, soioase, și-i îndesă pe toți, fără să se uite la ei, în pumnul Mașterii. „Șăfa”, cum îi spunea Aglae, îi numără cu grijă, încuviință din cap și îi puse la păstrare, între țâțe.
Cu un gest tăios îi arătă pacientei patul mare din sufragerie. Și nu se abținu:
– Hai, cum se spune la noi în sat: bine ai venit! Dracu te-a găsit.
***
Două ore mai târziu, colțul de sufragerie în care se găsea „patul de intervenții” semăna cu un abator. Sânge, resturi într-o găleată, instrumente aruncate pe jos, role de bandaje desfăcute pe podea.
Pământie la față, Maștera tocmai se retrăsese în bucătărie, bâjbâind după o sticlă de alcool dublu rafinat de 98 de grade, pentru uz intern.
Aglae intră și ea bălăngănindu-se. Șefa ei trase o dușcă zdravănă și îi pasă sticla, pe tăcute. Uitându-se o clipă la modelul complicat al linoleumului, Maștera îi spuse ajutoarei, cu o voce gâtuită:
– Eu zic că nu mai avem ce face. S-a dus. Vezi dacă mai are puls.
Aglae, îmbărbătată puțin de licoarea care îi ardea gâtul și mațele, se apropie cu sfială de corpul fetei, din mijlocul cearșafurilor pline de sânge. Îi luă mâna pe care o lăsă imediat, inertă, la loc.
Reveni în bucătărie și se așeză. Maștera mai turnă un pahar.
– E rece.
Urmă o jumătate de oră de reculegere, sau prostrație, întreruptă la intervale regulate de sorbituri din paharele murdărite și ele de sânge.
La un moment dat privirea goală de conținut a Mașterei poposi pe ceasul mare, de lemn, cu pendul, cam singura moștenire de la maică-sa și reveni brusc la realitate.
– Aglae!
Ajutoarea de felcer tresări și ea, ca trezită din comă.
– Nu mai sta ca proasta în drum. Știi ce avem de făcut. Du-te adu folii și saci din șopron. Pune benzină în drujbă. Eu mă duc să fac focul în cuptor.
– Să-i aprind o lumânare? întrebă, îngăimat, Aglae.
– Cum vrei.
– Și… insistă ajutoarea de felceră, să nu-i dau baticul ăla jos de pe față?
– De ce? Crezi că-ți face cu ochiul? Nu avem destule pe inventar? Dormi prea bine?
Aglae nu mai insistă.
Ca teleghidate femeile începură să se miște, semănând în mișcări cu niște marionete cu ceva fire lipsă. Maștera ieși din casă, și frigul, umezeala și aerul tare o nopții o treziră instant, de parcă nu băuse absolut nimic. Luând-o ușurel, pe lângă gard, privirea i se duse în depărtare, spre pădurea de la orizont. Și, ca în alte dăți, ochii păreau să i se transforme într-un binoclu imaginar, văzând clar și limpede ce se întâmpla în lizieră, ca la zece metri. Și se întâmplau lucruri. Mai mult ca niciodată parcă, acolo era agitație. Mogâldețe ieșeau și intrau în pământ, siluete scheletice de bocitoare cu păr lung, despletit luau în brațe bebeluși imaginari și la un moment dat toți se opriră și se uitară cu ochii goi, de jăratic, spre Mașteră. În seara asta însă, pentru ea, adrenalina era mai puternică decât frica.
– Îhî… Lasă că mă speriați mâine. Azi am treabă.
Scuipă cu scârbă în direcția lor, și arătările se liniștiră. Maștera era din nou în ogradă. Legănat, ca o rață, ajunse la cuptor, își aprinse mai întâi o țigară, observând, ca de la distanță, că o cam murdărise de la sângele închegat de pe mâini. Îndesă hârtii, turnă gaz, puse surcele și lemnele uscate, de esență tare pregătite din timp pentru orice eventualitate. Aprinse una din hârtiile de la baza rugului cu ciotul de țigară, și flăcările se înălțară imediat, vioaie.
Închise ușa grea, dublu forjată cu un galoș, și i se păru că de această dată balamalele care scârțâiau scoseseră un sunet clar, închegat, care spărsese liniștea nopții și care semăna cu cel scos de păpușile de Arădeanca: „Mama!”
– Da, mă-ta, bombăni Maștera trăgând un ultim fum de țigară, înainte de a o expedia peste gard.
După câțiva pași își aruncă privirea pe câmp și își văzu soțul, pironit, crăcănat, în mijlocul luncii cețoase, alburii. Era în salopetă, avea ochii albi și nelipsitul sac de rafie cu care căra cadavre și resturi. Nici de această data sacul nu era gol. Dar Maștera tot nu era impresionată.
– Bine că ai ieșit și tu de la naftalină… Decât să te holbezi așa la mine, mai bine ai veni să mă ajuți. Da’ ce zic eu… N-ai fost bun de nimic nici viu, n-o să fii mai acătării mort.
Înainte să ajungă pe prispă femeia se mai uită o dată pe câmp. Dispăruseră și mogâldețele din pădure, și soț, și sac. Doar ceața se rotea nebună în vălătuci.
Maștera intră vijelios în casă și de această dată chiar se sperie. De fața Aglaei. Cu ochii ieșiți din orbite, ajutoarea sa se chinuia să îngaime ceva, cu o gură strâmbă ce părea afectată de un soi de Parkinson apărut la minut.
– Pfui, ce m-ai speriat… Ce-ai pățit, mă?
– Am… am… s… am… s…. e tot ce reușea să îngaime.
Maștera o scutură violent, capul Aglaei mișcându-se pe corp ca la o momâie din cârpe.
– E m… e… m…
– Am… am… e… e… ce să înțeleg de aici?
Aglae începu să tremure violent, ca la convulsii, venele de la tâmple contractându-se spasmodic. Din experiență, Maștera știa că există un singur medicament pentru astfel de stări. Palma grea veni cu avânt și efect, din voleu, mutând-o pe ajutoarea de felcer vreo doi metri mai încolo.
Aglae bâjbâi după divan și se așeză ca un sac de cartofi.
– Am… I-am scos baticul…
– Bravo… o dojeni Maștera. Și, cu ce te-a ajutat? Cine era? Mă-ta?
– Maria.
Un pumn o expedie direct pe Aglae la podea, scoțând-o din starea de funcționare, cu prețul a cel puțin doi dinți. Maștera o lăsă să se zvârcolească pe podea și se îndreptă mecanic, cu tot corpul, ca un robot, spre sufragerie.
Pe măsură ce se apropia de pat, recunoștea, recompunea din minte trăsăturile fiicei ei, acum distorsionate, golite de sânge și viață, ochii ei și ai maică-sii, căprui, acum sticloși, gura întredeschisă în expresia de nedescifrat a fiecărei măști mortuare. Se lăsă încet, în genunchi, și privirea îi căzu pe găleata cu sânge și bucăți de om de lângă cearșafurile îmbibate.
– Era… Era nepoțelul meu…
Titlu: Romanian Gothic
Autor: Bogdan Piticariu
Editura Editura Lebăda Neagră
Colecție Red Spot
Data apariției Februarie 2025
Dimensiuni 130×200 mm
Pagini 252
Format Paperback broșat
ISBN 978-630-330-105-1
Descrierea editurii
Sinucigașa în buclă, devoratorul de păcate și oameni, mâna moartă vie, cotoiul cu nouă vieți și jumătate, solomonarii negri și moroii avizi de pământ și suflete vă așteaptă, cuminți și răbdători, între paginile unui volum „de groază”.
Și, pentru că în horror, la fel ca în viață, nu e bine să te iei prea în serios, Romanian Gothic continuă moștenirea din Vodcă Roșie. Stilul neaoș al poveștilor, presărat cu umor negru și mituri urbane și rurale, demonstrează că moartea nu scapă de ironie, iar strigoii nu sunt nici ei o categorie privilegiată.
„Supranaturalul se întâlnește cu comunismul și face un sejur în ceea ce numea un clasic meandrele concretului. Fără doar și poate, umorul românesc de cea mai bună factură ne reamintește că fibra acestui popor este una care trece cu mult amuzament prin perioadele de criză, așa cum a fost marea majoritate a perioadei comuniste. (…) Acest melanj extraordinar face din volumul lui Bogdan Piticariu un must-read pentru fanii horrorului. Dacă lărgim puțin orizonturile, dincolo de literatură, putem găsi similitudini și cu corifeii cinematografiei, supranaturalul amintind de filmele unui Murnau sau mai recent ale unui John Carpenter.” (Paul Athes)
