- Accidentul. Spectre din trecut
– Cam cât aţi fi dispus să cheltuiţi?
Vânzătorul îi oferea, amabil, un zâmbet Dealer-87. Probabil că omul din spate alocase un minim de resurse animării avatarului. În rest, mai mult ca sigur era un program care alegea reacţii, replici şi tehnici comerciale în funcţie de răspunsurile, gesturile şi mimica hackerului.
– Întâi aş vrea să văd dacă aveţi ce-mi trebuie.
– Excelent! Îmi puteţi oferi câteva detalii?
– Femeie, circa 30 de ani, puternică, sexy, îi place să provoace. Genul de animal de pradă.
– În această situaţie, recomand să mergem pe negru, eventual cu urme bordo. Fără roz, gal…
– Evident! se burzului Kwanza.
– Eventual negru cu un pic de alb? Dă impresia de stil, de eleganţă…
– Nu. Trebuie să provoace. Să incite.
– Atunci negru cu inserţii bordo, în degrade. Observând aprobarea discretă a clientului, trecu mai departe: Credeţi că ar merge mai bine un model masiv, masculin, sau unul mai mic, feminin?
– Masiv, dar feminin. Aşa cum am spus – puternică şi sexy.
– Cred că am exact ce vă trebuie! zâmbi vânzătorul, Dealer-105.
În clipa în care văzu motocicleta, Kwanza ştiu că era ce-i trebuia – compactă, mare, dar forma aerodinamică fusese în aşa fel concepută încât avea volute feminine. Era neagră ca noaptea, dar zonele metalice aveau reflexii bordo în anumite unghiuri ale luminii.
– Asta căutam, aprobă.
Când vânzătorul îi spuse suma, plăti fără să clipească. Încercă să nu se gândească la faptul că, de banii aceia, ar fi putut începe el singur o afacere cu motociclete ieftine.
După ce plecă din centrul comercial urmă partea care-l amuza şi oripila deopotrivă. Studiase cu mare atenţie biografia lui Enzo Visconti şi, cu ajutorul unui program care analizase toate femeile care trecuseră prin viaţa acestuia, creionase portretul robot al atracţiei fatale. Era aşa cum i-o descrisese vânzătorului, dar Kwanza nu putea spune că reprezenta idealul său în materie de frumuseţe.
Însă femeia cu pricina nu-i era menită lui. De fapt, el îi era menit ei. Suprapuse peste propriul avatar chipul şi formele comandate la o casă de modă. Ar fi putut folosi un simulacru, dar el era meticulos şi dorea să poată interveni în orice moment, dacă mergea ceva prost.
Îl amuză să-şi vadă noul chip. Cochetă o vreme cu ideea de a testa cum s-ar fi simţit într-un corp complet de femeie, cu tot ce presupunea el – nu doar un înveliş exterior modelat să semene. Apoi încărcă programul menit să-i transforme gesturile în unele feminine. Asta era partea pe care o detesta.
Din nou, însă, nu avea ce face. Momeala trebuia să fie perfectă, altfel era inutilă.
Când isprăvi, se urcă pe motocicletă. Programul acţiona asupra muşchilor virtuali, comandându-le postura, mişcările potrivite. Se jucă o vreme cu asta, încercând să sincronizeze programul încărcat cu cel de bază. Cât timp cele două aveau un mic decalaj în interacţiune, gesturile lui urmau să pară stângace. El trebuia să se mişte perfect. Să aibă atitudine. Să se prezinte ca un animal de pradă.
Îi luă mult mai mult timp decât crezuse, iar asta nu din cauza programelor. Personalitatea lui interfera cu ambele, stricând uneori naturaleţea unui gest care i se părea deplasat din perspectiva lui tipic masculină. Reluă din nou şi din nou, îndârjit, până se convinse că era perfect.
Decise să testeze înainte să treacă la misiune. Se opri cu motocicleta la Încleştarea Titanilor, un local în faţa căruia tronau mereu diferite modele de vehicule pe două roţi. Avu grijă să-şi descheie casca în timp ce intra şi să o dea jos în drum spre tejgheaua barului. În tot acest timp scană continuu zona. Când îşi scutură coama de păr – un amestec de şuviţe blonde şi roşcate – absolut toate privirile erau îndreptate asupra lui. Sau ei? Câţiva bărbaţi arătau de parcă erau pe punctul de a exploda în pantaloni. Mult mai discrete şi stilate, cinci persoane – doi bărbaţi şi trei femei – aflate în diferite zone mai retrase ale localului, mijiră ochii şi-şi muşcară uşor buzele, ori îşi trecură peste ele vârful limbii.
S-ar fi putut sprijini pe tejghea, cu fundul scos provocator. Dar programul îi semnală că asta ar fi fost acceptabil pentru o femeie mai uşuratică, nu una dominatoare, independentă, cum dorea Kwanza să fie. Cu gesturi hotărâte, se cocoţă pe unul dintre scaunele înalte şi-şi puse casca alături.
– O bere! ceru.
Lucrase mult la voce. Până atunci, nu-şi închipuise ce diferenţe majore de rezonanţă puteau avea combinaţii aparent asemănătoare de intonaţie şi timbru. O voce uşor stridentă i se păruse disperată, una prea caldă – masculină. Cu greu găsise proporţia potrivită.
– Trece-o în contul meu, auzi un glas din stânga.
Se răsuci spre posesorul lui, de care-l despărţea scaunul unde-şi aşezase casca. Era un ins drăguţ – nici disperat, ca primii ei admiratori, nici stilat, ca grupul celor cinci. Genul de tip înfipt, tupeist, cu ceva bani şi o minte destul de dezgheţată. Dacă ar fi fost cu adevărat femeie, poate că hackerului i-ar fi plăcut. Dar nu era. Iar pentru cea al cărei aspect îl luase, tinerelul cu pricina putea reprezenta, eventual, un aperitiv luat pe fugă, uitat la două minute după despărţire.
– Mulţumesc, mă descurc.
Îi oferi un chip glacial, Dietrich-3. Bărbatul nu se prinse, sau considera că nu era cazul s-o ia în seamă. Insistă.
– Ei, cred că am putea să…
Puse mâna pe cască, în dorinţa de a o da la o parte şi a se aşeza lângă Kwanza. Eroare fatală. Obiectul era o bombă cu ceas pentru cine nu avea protecţii de foarte bună calitate. Şi, când în faţă stătea un hacker, era un deziderat destul de greu de atins. Trupul tânăr înţepeni preţ de câteva clipe într-o poziţie nefirească – cu capul, cealaltă mână şi coloana în extensie. Apoi începu să tremure, convulsiv.
Kwanza făcu ce era firesc pentru personajul interpretat de el. Îl ignoră. Reveni cu privirea la tejgheaua pe care barmanul aşezase berea rece. O goli, bit cu bit, insensibil la chinul celui aflat la mai puţin de jumătate de metru distanţă. Mai multe perechi de ochi curioşi priveau scena, dar nu cutezau să intervină. Nu ştiau ce alte trucuri mai ascundea misterioasa străină în bagajul ei.
Când isprăvi halba, hackerul plăti, se ridică şi, în sfârşit, îşi îndreptă atenţia spre stânga. Ochii tânărului se dăduseră peste cap. La gură făcuse spume. Se scăpase în pantaloni. Avatarul încerca să rămână compact, dar fiecare refresh aducea noi şi noi erori, oferind o renderizare tot mai proastă. Kwanza îşi smulse casca de sub palma lui, fără să schiţeze nici cea mai mică urmă de compasiune sau interes. Bărbatul se prăbuşi inert – o pată murdară pe podeaua marmorată. Abia când hackerul ieşi pe uşa străjuită de coloane masive, câţiva dintre cei prezenţi în local îndrăzniră să se apropie de biata victimă.
Ajuns afară, Kwanza îşi îngădui primul zâmbet. Transformarea se dovedise perfectă. Acum urma testul adevărat, în condiţii reale. Verifică orarul lui Enzo, despre care strânsese toate datele cu mare scrupulozitate. Mai avea aproximativ o oră înainte să iasă în obişnuita croazieră pe motocicletă.
Hackerul cunoştea traseul. Merse la locul respectiv şi aşteptă răbdător. Enzo nu întârzia. N-o făcu nici de data aceea. Venise însoţit, ca de obicei, de două gărzi de corp. Kwanza îi lăsă să-şi facă încălzirea înainte să le răsară în faţă, aparent întâmplător, de după colţul unei clădiri. În clipa următoare, avertismentele celor două gorile îi asaltară sistemele de protecţie. Le arătă degetul mijlociu, fără a se opri din accelerat. Aşa cum se aştepta, se luară după el. Îi lăsă să ajungă aproape, apoi făcu o piruetă cu motocicleta, fugindu-le de sub nas.
Firesc, gestul îi captă atenţia lui Enzo, oprit la distanţă. Lăsă gărzile să se apropie din nou, doar pentru a le păcăli încă o dată. Se mai jucă o vreme cu ele, până se convinse că-l stârnise pe magnat. Apoi se apropie îndrăzneţ de el, oprind cu puţin înainte să-l spulbere. Niciun muşchi nu tresări pe corpul bărbatului. Aprecie asta. Se priviră o vreme prin vizierele întunecate ale căştilor, apoi femeia-Kwanza răsuci motocicleta şi porni în lungul drumului. Când auzi motorul celuilalt ambalându-se, zâmbi.
Trucul reuşise.
Probabil la un ordin al stăpânului lor, cele două gărzi rămaseră deoparte. Hackerul şi magnatul rulară cu viteză printre clădirile mate, cu exteriorul programat minimalist pentru a nu încărca Reţeaua. Se jucau, conducând pe rând cursa, predându-şi ştafeta după un cod stabilit ad-hoc, de adrenalina care-i anima. Erau doar ei doi şi libertatea roţilor care rulau în neştire.
Cum era şi firesc, urmară demonstraţiile de virtuozitate. Pe rând, fiecare îşi etală talentul, cotind riscant pe lângă construcţii apărute din neant, executând la limită viraje şi derapaje. Kwanza ştia că Enzo se supunea unui risc enorm. Pentru el, cursa aceea nebunească nu se desfăşura doar în Reţea. Ar fi fost prea banal.
Undeva, prin Oraş, adevăratul Enzo Visconti gonea nebuneşte. În mintea sa, primea informaţii din ambele lumi – cea reală şi ciberspaţiu. Provocarea era de a împinge creierul dincolo de limitele sale, reacţionând în timp util – fracţiuni de secunde, de fiecare dată – la ceea ce apărea atât în faţa motocicletei reale, cât şi a celei virtuale.
Când acceptă şi ultima provocare lansată de misterioasa femeie, îşi semnă singur sfârşitul. Kwanza începu să-l imite, conducând în siajul său şi încercând să reacţioneze la fel de rapid ca el. Singurul pericol era să-şi avarieze personalitatea virtuală. Pentru Enzo, însă, lucrurile stăteau altfel. Dornic să nu se lase mai prejos, se strădui şi el să joace după aceleaşi reguli, urmărind-o pe femeie. O vreme, totul decurse de minune – magnatul era un as al vehiculului pe două roţi.
Apoi, într-un viraj extrem de periculos, hackerul comise intenţionat o eroare. Frână mai mult decât era necesar şi trase de ghidon. Enzo execută o manevră complexă, încercând să-l evite. Nu reuşi. Îl izbi în plin. Preţ de o clipă, atenţia lui se concentră exclusiv asupra mediului virtual. Când umărul său se împlântă în casca Kwanza, se trezi asaltat de viruşi. Nimic care să nu poată fi contracarat de protecţiile de ultimă generaţie, dar suficient cât să mai adauge câteva clipe de neatenţie datorate suprasolicitării resurselor interne.
Corpul său din lumea reală nu mai apucă să reacţioneze înainte de a se izbi cu toată viteza într-un zid.
*
Dana nu avusese prea mult timp să se gândească la întâlnirea cu vechii colegi. Ştia că simpatia şi implicarea arătate de ei cu ocazia accidentului fuseseră reale. Ceea ce o îngrijora erau câteva zvonuri conform cărora unii dintre ei îşi exprimaseră invidia după numirea ei la Secţia Unu. N-ar fi vrut să le explice că acolo o duseseră mai mult implanturile bionice decât alte capacităţi, întrucât, după părerea ei, nu era cu nimic mai deşteaptă sau mai agilă decât atunci când terminase Academia, iar posturile la secţia din centru erau blocate. Se deblocau periodic, atunci când apăreau agenţi posesori de aptitudini extraordinare.
Alese să poarte uniforma de stradă, cu pantaloni cu multe buzunare, tunică şi bocanci. I se părea indecent să pătrundă într-o secţie al cărei căpitan abia murise, defilând în vreuna din fustiţele minuscule sau fâţâindu-se pe tocuri. De asemenea, plecase cu aerotrenul, deşi la ora aceea mai bine de jumătate de metropolă se înghesuia în pasajele sau vagoanele acestuia. Nu voia să recunoască, însă amâna intenţionat revederea celorlalţi. Aşa cum întârzia confirmarea unei veşti proaste, sperând că era nefondată.
La uşa de intrare a agenţilor trebui să-şi şteargă palmele transpirate pentru a apăsa cititorul din toc. Se legitimă apoi, trecându-şi cardul prin faţa unui scanner, aşteptă confirmarea acestuia şi se îndreptă spre lift. Spera ca biroul Helgăi să fie tot la etajul doi. Voia să treacă pe la ea, mai întâi.
Lucrurile păreau neschimbate: aceeaşi foială de cypoli şi civili pe holul de la parter, aceeaşi goană a agenţilor la etaje, grupurile strânse în jurul automatelor de cafea sau ceai, dezbătând ultimele bârfe. Răspunse de câteva ori la saluturi, dădu mâna cu vreo doi necunoscuţi care o felicitară pentru postul de la Secţia Unu. Întredeschise uşa fostului birou, bucuroasă s-o găsească pe Helga în poziţia ei favorită: cu picioarele pe masă, ceaşca de cafea sprijinită de pieptul generos într-un echilibru instabil şi dusă ritmic la gură de mâna stângă. Dreapta oscila între sandviciul gros mâncat pe jumătate şi tastatura computerului.
Negresa se ridică brusc la vederea Danei, ameninţând să împroaşte cu lichidul fierbinte uniforma acesteia. O îmbrăţişă, râzând cu gura până la urechi, după care arboră un aer complice, de parcă şi-ar fi cerut iertare că putea fi bucuroasă în momente ca acelea. Continuă însă, imediat, pe un ton ce nu mai avea nicio legătură cu atitudinea spăşită de mai devreme:
– Tu, aici?! Nu-mi venea să cred când ne-a anunţat comandantul ieri! Să vezi ce faţă au făcut băieţii! Tuturor ne era dor de tine! Sper că nu ne-ai uitat…
Roşcata o mai îmbrăţişă o dată, ca să împace mutra îmbufnată a Helgăi.
– Cum să vă uit! Doar că n-am avut timp să trec pe-aici. Pe de altă parte, ştiţi şi voi unde-i Secţia Unu, puteaţi să daţi o fugă…
– Mda… Uite că ne-am luat cu treburile, ne-am… în fine… Ia zi, îţi aduc o cafea?
– De ce, crezi c-am uitat unde-i automatul? Stai calmă, că nu-s musafir! Şi nu, nu vreau cafea.
Negresa o studie pentru câteva minute, prefăcându-se grăbită să termine sandviciul. După ce aruncă în gură ultima înghiţitură, nu se putu abţine să constate:
– Pari obosită, Dana, ai cearcăne. Ai mai slăbit. Probleme cu bărbaţii? Ei, drăcie, ce vorbă-i asta?! Tu nu poţi avea aşa ceva…
– Crezi?
– Oho! Sunt convinsă!
– Hm… unde-s băieţii? se grăbi roşcata să întrebe ca să evite discuţia pe teme amoroase iniţiată de Helga.
Voia să uite noaptea care trecuse, i se părea nepotrivit să suprapună imaginile celor două trupuri înfierbântate peste locul acela unde se aştepta ca, din moment în moment, căpitanul Novak să intre pe uşă.
– I-a chemat colegul de la CybCrime, cică vrea să confrunte nişte parole oficiale ale secţiei pentru ieşirile în virtual cu ceva găsit de el pe un server abandonat.
– Aha…
De fapt, Danei i se spusese doar atât: Novak fusese împușcat în condiţii suspecte. Ar fi vrut să vadă dosarul cazului şi să analizeze raportul necropsiei. Nu trebuia să arate nimănui cât de greu îi era să se detaşeze, să şteargă din minte numele căpitanului şi să lucreze ca pe vremuri alături de cei din Secţia Zece.
– E greu al naibii…, şopti Helga, evitând s-o privească.
– Este, încuviinţă roşcata.
– L-am iubit…, oftă negresa.
– Ştiu, Helga, cu toţii…
– Nu, nu aşa! O să neg că ţi-am spus vreodată asta, dar… ştii cât… adică… ştii cum…
Dana încercă să ignore şarpele de gheaţă care-i urca pe şira spinării, se încolăcea în jurul gâtului şi-o strangula, oprindu-i vorbele nerostite. Lacrimile curse pe obrajii celeilalte îi opriră respiraţia. Trase adânc aer în piept şi se gândi, pentru o secundă, la Oliver, care fusese doar al ei, pe care-l pierduse alergând după năluci. La remuşcările şi regretele ce-o bântuiseră după plecarea la Secţia Unu.
– Atunci nu-mi spune! Acum avem treabă, trebuie să aflăm ce s-a întâmplat, ce pistă urmărea…
– Dar nu pot! Pentru că abia acum, când nu mai e…
– Opreşte-te! strigă Dana, sărind de pe scaun.
Helga bombănea. Roşcata auzi doar ceva de genul „Da, ţie ţi-e uşor, nu ştii cum e. Îl poţi avea pe oricare, dar eu, eu…“ Suspinele negresei fură întrerupte de intrarea lui Sonne.
– Hei, bună dimineaţa! Bun venit printre noi!
Bărbatul o îmbrăţişă, vizibil bucuros de revedere. Era aşa cum îl ştia: înalt, masiv – parcă mai pusese câteva kilograme – cu părul blond natural tuns scurt pe părţi şi cu o creastă modelată cu gel.
– Bine v-am găsit! răspunse femeia, strângând în braţe trupul musculos.
În spatele lui, Marco, cu un cap mai scund, îşi aştepta rândul. Avea aceiaşi ochi mari, căprui, care zâmbeau pe faţa măslinie. Îşi arăta cele două şiraguri de dinţi albi, perfecţi, în timp ce-i strângea mâna.
– Bun venit înapoi, Dana! Ne-ai lipsit!
Femeia îl îmbrăţişă şi pe el, abia reţinându-şi lacrimile.
– Mă bucur să văd, băieţi! Îmi pare rău că…
– Da, ştim, nici noi nu putem crede, însă… Of! se grăbi Sonne să spună în timp ce arunca pe birou un teanc de pseudofolii.
– Colac peste pupăză, mai avem unul! Azi-noapte, un motociclist s-a strivit de un zid. N-a consumat alcool, droguri, nimic! S-a înfipt în peretele de beton de parcă se credea omul invizibil, capabil să treacă prin pereţi. Legistul i-a văzut un semn pe mâna dreaptă şi l-a catalogat suspect. Noi mergem la morgă. Veniţi?
Helga clătină încet din cap. Se prefăcea că se uită pe însemnările aduse de colegi, însă Dana bănuia că nu vedea nici măcar o literă. Ar fi pariat că-n mintea negresei nu era decât Novak, căpitanul Novak, bărbatul pe care şi ea îl jelise regretând că nu se apropiase îndeajuns de el. Regretând un timp pe care el, probabil, îl folosise ca să dea aceleași speranţe, altor femei. Flutură încet mâna:
– Să mergem! E timpul să ne apucăm de treabă!
Îi urmă pe cei doi spre maşina de serviciu. Nu scoase un sunet tot drumul, repetându-şi în minte că avea de rezolvat un caz, atât. Apoi se putea întoarce unde-i era locul, departe de amintiri dureroase, de decizii definitive.
Legistul rămăsese acelaşi, un bătrânel simpatic cu halatul veşnic încheiat strâmb la spate, cu o bonetă alunecându-i peste sprânceana dreaptă. Doar ajutoarele i se schimbaseră, însă, ştiind pretențiile şefului, încercară să nu se arate în timp ce cypolii erau acolo.
– De mult timp n-am mai văzut urma asta ca de tatuaj. De fapt – ezită o clipă înainte să continue – da, da, exact, de la accidentul domnişoarei Dana! spuse grăbit, întorcându-se spre agentă şi simulând o plecăciune. Am crezut că s-a terminat atunci, cu arestarea ălora, adăugă legistul în timp ce îndepărta cearşaful de deasupra cadavrului unui bărbat.
Era mult spus cadavru. Capul îi rămăsese intact, mulţumită căştii, la fel şi palmele, protejate de mănuşi. Braţele şi torsul erau un amalgam de ţesuturi strivite şi aşchii albe, ţinute laolaltă de pielea zdrelită, iar picioarele erau fragmente de oase aranjate de cei de la morgă să dea forma unor membre umane.
– Cine e? întrebă Dana.
– După actele găsite asupra lui, Victor Andreevici, 48 de ani, necăsătorit. Ocupaţie necunoscută – îl verificaţi voi, nu mă pricep eu la de-astea, se eschivă bătrânelul. Am întocmit raportul. Cazul seamănă izbitor cu cele din trecut. Am depistat chiar şi tumoarea de pe neocortexul receptiv. Consistenţa ei diferă, totuşi, de cele de atunci. O fi vorba de altă tehnologie, da’ e treaba voastră să vedeţi ce şi cum. Şi semnul ăsta pare mai mare, făcut pe grabă, aşa, le arătă ridicând mâna învineţită spre ochii lor.
Sonne se învârtise în jurul mesei, inspectând corpul.
– Vrem poze!
– Aveţi poze berechet, din toate unghiurile, la dosar! Plus radiografia cerebrală, răspunse mândru legistul.
– Mergem? întrebă Marco, sprijinit de tocul ușii.
– Ăăă… staţi aşa! sări Dana. Novak e aici?
– Este, răspunse bătrânelul îndreptându-se spre unul dintre sertarele din spate, pregătit să scoată targa dinăuntru.
– Dana, avem la secţie fotografii, raportul necropsiei, date despre ultimele lui cazuri! zise Marco iritat.
Nu-i făcea bine atmosfera aceea. Nu se simţea bine printre cei duşi, cu atât mai puțin printre oameni vii care se mişcau nestingheriţi în mediul acela steril, stăpânit de moarte.
– Băieţi, aşteptaţi-mă la maşină! îi îndemnă agenta.
Sonne se supuse cu greu. Marco ieşi imediat ce-o auzi, iar medicul trase afară targa cu corpul căpitanului Novak.
– Mă lăsaţi puţin singură? îl rugă femeia.
Medicul îi îndeplini dorinţa, nu înainte de a-i sugera că, după cinci minute, avea nevoie de sală pentru o autopsie. Poate avea, poate nu, poate voia doar să evite nişte istericale lacrimogene în sanctuarul lui. Dana nu părea genul, însă nimeni nu putea şti ce reacţie ar fi avut în stare de şoc.
Agenta dădu deoparte cearşaful din dreptul capului. Pielea căpătase o nuanţă uşor albăstruie, iar barba crescuse pe obrajii cu piele uşor lăsată. Părul încărunţit, rărit spre creştet, avea cu un centimetru-doi peste lungimea la care-l tundea căpitanul. Părea că doarme. Dana îi atinse buzele încremenite. Cu câteva ore în urmă regreta că nu apucase să le sărute așa cum și-ar fi dorit.
Îndepărtă pânza până spre şolduri. În piept se zăreau orificiile de intrare ale celor trei gloanţe care-l răpuseseră. Nu purtase vesta de protecţie.Nu trăsese, la rândul lui, să se apere. Avusese încredere. Ciudat cum gândurile normale în faţa unui cadavru a cărui moarte o avea de elucidat se împleteau cu cele avute faţă de un om drag pierdut pentru totdeauna.
Abdomenul flasc i-l aduse în minte pe al celuilalt, părăsit în zori. Privea un bărbat oarecare, trecut bine de prima tinereţe. Dincolo de încăperea aceea, lumea era plină de oameni vii, frumoşi, gata s-o adore. Mângâie ţesutul rece, aspru, de pe braţe. Novak era atât de vulnerabil! Părea că-şi cerea iertare pentru lucrurile spuse ori nespuse, bănuite ori insinuate. Părea că ruga să i se facă dreptate.
Când legistul o atinse uşor pe cot, semn că se duseseră cele cinci minute, Dana acoperi corpul de pe targă. Încheiase priveghiul unei iubiri iluzorii. Era timpul să-şi facă datoria de cypol.
*
Vântul bătea dinspre mare, aducând spre el miros de sare, alge şi putreziciune. Ajunsese în cele din urmă şi acolo. Ar fi preferat să n-o facă. Ţestoasa şi Papagalul nu era un loc pe care să-şi dorească să-l frecventeze.
N-avea de ales. Christian îşi începuse căutările folosindu-şi propria reţea de cunoştinţe. Fără succes. Nimeni nu dorea să se lege la cap cu cine se afla în spatele scandalului ce dusese la distrugerea imperiului financiar al lui McCullough. Apoi, în timp ce săpa, se trezise cu o nouă problemă: accidentul lui Enzo.
Întâi se ocupase de chestiunile presante. Madonna, Federico, Germaine şi Spaletti stabiliseră că nu puteau lăsa în bătaia vântului vastele afaceri Visconti, strâns legate de ale lor. În cazul lui McCullough, n-avuseseră de ales. Nava lua apă din greu, trebuiau să se salveze. Dar aici se mai puteau găsi soluţii.
Cum era şi firesc, Madonna îl însărcinase pe el cu aranjarea la loc a cioburilor. Îşi făcuse treaba repede, discret şi eficient, iar acum vaza Enzo Visconti era înapoi pe raft, intactă. Abia când terminase, bătrâna femeie pe care o slujea de atâta vreme îl chemase din nou în apartamentul ei somptuos, ca să-i spună:
– N-a fost accident. Scandalul Camelot & Knights şi moartea lui Enzo sunt legate.
N-avea rost să-i ceară argumente pentru asta. Madonna avea fler. Anii de experienţă îşi spuneau cuvântul. De aceea se hotărâse să facă pasul decisiv şi să caute acolo, pe malul mării cibernetice, în nexusul informaţiilor legate de hackeri.
Ţestoasa şi Papagalul arăta ca o epavă a unei corăbii de demult, cu catargele semeţe înclinate asemenea unor turnuri gata să se prăbuşească. Pânzele zdrenţuite încă se mai agăţau de ele, fluturând în suporturile mişcate de vântul de coastă, cu scârţâituri sinistre. De unde se afla Christian, apărea asemenea unei pete întunecate, sinistre, pe fundalul cerului ale cărui nuanţe de indigo, mov şi sângeriu se contopeau, difuz. Pentru a ajunge la ea, trebuia să părăsească siguranţa malului şi să urmeze un ponton lung şi îngust ce şerpuia pe deasupra zonei mlăştinoase, printre colţi de stâncă acoperiţi cu alge.
Fiecare pas făcea construcţia să se afunde uşor. Dacă s-ar fi rupt vreo stinghie, Christian s-ar fi trezit scufundat în clisa întunecată cu clipocit continuu. Dar nu acesta era pericolul cel mai mare – nici înecul, nici imposibilitatea de a scăpa dintr-o eventuală strânsoare a reliefului înşelător. Adevăratul coşmar îl reprezentau creaturile suprarealiste ascunse printre stânci, adevărate bombe pline până la refuz cu viruşi letali. Atingerea unei limbi şfichiuind în întuneric, o rădăcină aparent inofensivă insinuată prin locul de îmbinare a două stinghii, o pană desprinsă din aripa cine-ştie-cărei creaturi nevăzute – toate acestea puteau însemna sfârşitul unui avatar cu protecţii necorespunzătoare.
În ceea ce-l privea pe el, Christian avea grijă să-şi actualizeze continuu sistemele de securitate. Totuşi, nu dorea să rişte inutil. Existau spori, purici fosforici, parfumuri şi o întreagă listă de agresori de care era mai bine să se ţină departe, indiferent de blindajul posedat.
De multe ori, pentru a scăpa cu viaţă, e mai bine să rămâi neobservat. În cazul de faţă nu se punea problema – fiinţele îl depistaseră de când făcuse primul pas pe ponton, ori poate chiar dinainte de a coborî malul lin. Prin urmare, Christian decise că era mai înţelept să apeleze la tactica de intimidare. Sistemul său proiecta în afară ameninţări dintre cele mai diverse – de la înfăţişări menite să oripileze, la atacuri inofensive ca efect, dar de o agresivitate ieşită din comun. În tot timpul acestui spectacol, bărbatul avu grijă să parcurgă în pas alert distanţa care-l despărţea de epavă.
Puntea acesteia era goală, aşa cum îi stătea bine unui stabiliment sinistru. Viaţa adevărată se ducea în interiorul repartizat pe sute de niveluri – mult sub ceea ce ar fi fost realist, ţinând cont de capacitatea unei corăbii şi de fundul mării cibernetice. De când coborî prin tambuchiul uzat, decorat cu o broască ţestoasă masivă şi un papagal în culori ţipătoare – în contrast evident cu monotonia cromatică a locului – Christian se trezi într-o altă lume. Impresia de loc abandonat, de sfârşit de lume, dispăru, lăsând locul unei atmosfere pline de viaţă, de antren.
Într-un loc ca acela, barmanul constituia elementul central. Nimic nu se petrecea acolo fără ştirea lui. Era un ins cu aspectul unui pirat din vremurile de demult – cu un plasture pe ochi, un antebraţ terminat cu cârlig, un picior de lemn. Pe umărul său trona un papagal viu colorat, asemănător celui de pe firmă. Broasca ţestoasă părea mai puţin impresionantă decât omoloaga ei desenată şi se plimba, apatică, printre picioarele clienţilor.
– Caut un broker, îi spuse Christian piratului după ce comandă ceva de băut. Am nevoie de informaţii.
– Brokerii cei mai buni locuiesc în turnuri de sticlă, nu în spelunci ca aceasta. Au masterate, doctorate şi sunt experţi în orice problemă legată de…
Asistentul Madonnei zâmbi în sinea lui. El era una dintre persoanele despre care vorbea celălalt, dar nu era cazul să se dea de gol.
– Nu-mi trebuie genul acela de broker, îi întrerupse el tirada. Dacă am venit aici, înseamnă că am nevoie de altceva.
– Dacă veneai ieri, prindeai un tip pe cinste. Din păcate, tocmai a plecat cu afaceri pe Insula Diavolului.
– Cum ajung la ea?
Barmanul deschise un portulan şi dădu paginile cu degetele butucănoase ale mâinii sănătoase. Se opri la o filă îngălbenită, cu marginile crestate.
– Peste o lună va trece pe aici o nouă corabie care merge într-acolo…
– Prea mult. Eu vreau informaţii acum. Ce ai pe aici?
– Liber în acest moment? Să văd…, mormăi piratul în barba înspicată. Se răsuci spre papagal: Ce zici? Cine ar fi potrivit pentru domnul?
– Ooo-piomanu’! cârâi pasărea.
– Crezi? În ultima vreme l-am văzut mai mult cu minţile rătăcite, decât treaz. Nu cred că o mai duce mult…
– Ooo-piomanu’! insistă papagalul.
Barmanul ridică din umeri.
– Opiomanul să fie, atunci! Îi arătă lui Christian o direcţie aproximativă către un culoar întunecat care se ghicea prin fumul gros: Cobori două punţi şi a treia uşă pe dreapta. Dar, dacă nu-i de treabă, vino înapoi şi vedem, consultăm Yi jing-ul cu ţestoasa…
Asistentul Madonnei îi mulţumi. Bău poşirca primită pe post de bere, o plăti, apoi se duse în direcţia indicată. Găsi uşor cabina, deşi ruliul şi tangajul îi dădeau mereu impresia că structura şi ordinea punţilor se schimba.
Brokerul zăcea pe spate, într-o stare extatică. Doar gura părea a avea viaţă pe trupul acela, bălmăjind incantaţii. Pe pielea sa cibernetică, informaţiile se amestecau haotic, desenând creaturi fantasmagorice.
– Hei!
Christian nu se aştepta ca monumentul de decrepitudine din faţa sa să reacţioneze în vreun fel. Era pregătit să revină la barman şi să accepte sfatul ţestoasei. Strigase doar din dorinţa de a nu considera că bătuse drumul de pomană. Spre marea lui surprindere, Opiomanul îşi îndreptă capul. Ochii săi stroboscopici se fixară asupra musafirului, iar buzele îşi încetară murmurul continuu. Văzând că stabilise o punte de legătură, nou-venitul continuă:
– Am nevoie de informaţii despre hackeri. Ai ceva de vânzare?
Sprâncenele groase, hexatatuate cu servicii, se încruntară în gestul clasic al încercării de a înţelege cele auzite, apoi se arcuiră la loc. Opiomanul rânji, expunându-şi dinţii negri, încălecaţi de la abundenţa de ştiri.
– Dacă am informaţii de vânzare?
Spuse fiecare cuvânt rar, apăsat, ca pentru a-l convinge pe interlocutor de stupiditatea întrebării. Hârâi, într-o încercare ratată de râs:
– Problema se pune dacă ai tu bani pentru informaţiile stocate în mine…
– Am bani, dar vreau să ştiu dacă merită să pierd timpul cu tine sau nu!
– Ei, dacă ai venit la mine, înseamnă că ai decis că merit, nu?
– Nu. Aşa mi-a recomandat… barmanul.
Fusese pe punctul de a spune „papagalul”, dar se abţinuse. I se părea că suna penibil.
– Înseamnă că o fi avut el ceva în cap. Citeşte foarte bine oamenii, să ştii! Nu trebuie să spui prea multe ca să-şi dea seama de ce ai nevoie…
Christian n-avea chef să stea la taclale. Întrerupse povestea cu aer mistic a celuilalt:
– Îmi trebuie un hacker foarte bun.
– Pentru…?
– Cineva s-a apucat să dea în persoane foarte sus-puse. Vreau să aflu cine.
Opiomanul clătină din cap.
– Găseşti puţini hackeri dispuşi să se bage în aşa ceva. Mă refer la profesionişti, nu la ageamii. Ăia se reped la orice, ca musca la rahat. Şi şi-o iau la fel de repede. Profesioniştii… ştiu cât de departe să întindă coarda.
– Aşa e. De-aia am venit aici. Îmi poţi spune cine s-ar băga?
– Pentru Pangul Albastru probabil că ar fi o bagatelă…
– Unde-l pot găsi?
Brokerul aproape se înecă de râs.
– Să-l găseşti? Prietene, Pangul Albastru e atât de bun încât şi-a construit singur un ciberspaţiu în ciberspaţiul nostru. Trăieşte după regulile nu-ştiu-cărui text de pe vremea când întreaga Reţea era la fel de simplistă ca o subReţea.
– Nu-mi pasă unde şi cum trăieşte, cât timp îşi face treaba! se burzului Christian.
– Nu înţelegi. Tu nu-l poţi căuta. Dacă i se va părea interesant ce vrei, va da el de tine.
– Ca să ştie ce vreau, trebuie mai întâi să-i spun! corectă raţionamentul asistentul Madonnei.
– Va afla. Vinde-mi informaţia, iar cei interesaţi o vor putea accesa. Când se va arăta cineva dornic, te anunţ.
– Mă cam grăbesc. Dacă ai fi bun, mi-ai putea recomanda pe cineva.
– Dacă ai avea habar ce înseamnă bun, ai şti că nu poate fi grăbit.
– Dă-mi câteva nume şi adrese. Mai departe, mă ocup eu. Dar să fie hackeri de top.
– Uite cum facem: îmi vinzi informaţia, eu o expun şi, când te va contacta cineva, primesc cotă-parte din contract.
– Ţi-am spus că…
– Bonus, îţi voi oferi două variante fixe! ignoră Opiomanul întreruperea. Dar fiecare va costa destul de multişor. În definitiv, pentru ele voi fi plătit o singură dată.
– Fie!
Christian era deja exasperat. Plăti suma cerută de broker pentru prima variantă. În spaţiul gol dintre cei doi apăru un amestec de biţi cu o formă vag umană. Semăna mai mult cu o maimuţă care încerca să fie, simultan, cactus şi maşină decapotabilă. Asistentul Madonnei se strâmbă, dezgustat.
– Ce e asta?
– O Călăuză. Ştie drumul spre Tărâmul Uitat, de unde pot fi invocate spectre.
Povestea nu-i inspira lui Christian prea multă încredere.
– Aş vrea să văd şi a doua variantă.
După ce plăti, Călăuza fu înlocuită de un tânăr bine făcut, cu părul inelat dat cu gel. După câteva clipe de concentrare, începu ceva ce aducea cu un dans războinic. Viteza mişcărilor creştea cu fiecare clipă, apropiindu-se de limita la care ochiul neajustat putea diferenţia posturile. Christian deja îl urmărea fascinat, cu gura întredeschisă, când tânărul începu să recite. Cadenţa vorbelor părea naturală, ca şi cum vorbitorul ar fi stat aşezat în tihnă pe un fotoliu, în faţa şemineului cu flăcări jucăuşe. Nicio poticnire, nicio inflexiune nelalocul ei – şi asta în timp ce dansul cel ciudat continua la fel de cursiv.
– Asta e! strigă asistentul Madonnei. Cum dau de el?
Opiomanul opri proiecţia.
– Despre el am trei informaţii, pe care le vând doar la pachet. Însă, ca să fiu cinstit cu tine, îţi spun de pe acum că două sunt neverificate din surse de încredere. Mai corect… sunt ceea ce e cunoscut, îndeobşte, sub numele de „zvon”.
– Nu contează! După ceea ce văzuse, Christian era hotărât: Cumpăr!
– Informaţia sigură este că îl cheamă Lucas. Din păcate, există un zvon că, la un moment dat, ar fi avut probleme cu Cypolul. Asta e nasol pentru un hacker. Tot de atunci, a dispărut. Al doilea zvon este că, totuşi, şi-ar mai fi făcut o dată apariţia în CybGulag.
Christian căscă ochii mari.
– Lucas…, murmură.
Mai auzise de numele acela.
| fragment din romanul Maya, cartea a doua din trilogia Omul-fluture |
| Teodora Matei Lucian Dragos Bogdan |
| Editura Tritonic |
| Colecția: SFFH |
ISBN: 978-606-749-163-0 
Format: 13×20 cm 326 pag Apariție: 2016, Septembrie
|
