Cum se face că faptul de a nu fi existat, că absența colosală ce precedă nașterea nu par să deranjeze pe nimeni, și chiar dacă îl tulbură pe careva, nu-l tulbură peste măsură?
(EMIL CIORAN, Mărturisiri și anateme)
1.
Când a zărit Podul în depărtare, era deja copil. Barcagiul luase moneda, o cântărise și o lăsase să cadă printre faldurile robei sale imense și negre. Niciun sunet nu s-a auzit din pieptul gol al Barcagiului și copilul știa că el era mort.
Urcase în barcă șovăitor, nesigur pe noua sa piele, mai strânsă pe mușchi, pe oasele ceva mai fragede, pe pasul de copil. Brațele sale, însă, nu ezitau, ci țineau strâns pruncul; memoria mușchiului îi spunea că nu mai aveau mult timp. Bebelușul adormise. Băiatul a ridicat privirea și s-a uitat profund în miezul negru al Barcagiului, în chipul său împăienjenit și înrămat de glugă.
Vâslise ușor, plutiseră pe acel ocean întunecat; Barcagiul era barca, iar Golful se scurgea din faldurile robei, pânza se prelungea peste marginile bărcii și se aduna în scunde valuri înspumate-n muchii până departe, la orizont. Un orizont care părea să urce treptele cerului, să se curbeze pe deasupra capetelor lor și să-i învăluie în firmamente acvatice. Pe sub faldurile robei Barcagiului, băiatul simțea pești bătrâni scuturându-și solzii spre adâncuri; curent de apă încăleca curent de apă, țesătura oceanului frământa țesătura lumii.
Ar fi vrut să-l zorească, dar știa că Barcagiul nu era de zorit, știa că vâslea în afara timpului, în afara locului; efortul lui era efortul roților cosmice în mișcare. Despre Barcagiu aflase cu câțiva ani în urmă, când o mamă a povestit despre plecarea unui tată, amintirea acelei istorii spălăcite în mintea sa, în miez de frunte, laolaltă cu celelalte umbre, mirosuri și gusturi din acea seară. Nu o putea uita pe mama lui, încă neatinsă de timp, ca un bibelou de cristal etern nemișcător, vocea urcându-i din adâncuri, povestindu-i despre fuga tatălui. Cum a plecat el fără haină groasă, fără bani, cu nimicul din buzunare, doar cu imaginea bătrânei sale mame întipărită în capilarele trupului.
Memoria s-a desprins de sine, s-a dislocat în centrul ei și imaginea de atunci a căpătat una nouă: mama tatălui său, bunica lui, privind tristă și ofilită dintr-un ghiveci. Fum umplând cutia craniană, amintirea mirosind parfumat, pământiu. Întors în antecamera clipei respective, asculta glasul mamei povestind despre tata, eroul care a reușit să scape de marea trecere dincolo, fugind peste Golful Țesăturii, unde se spunea că trăiau cei plantați, cei preschimbați în vegetație, care au scăpat de moarte și de viață deopotrivă. Asta se întâmplase pe când tatăl lui simțise că mâinile și picioarele i se micșoraseră puțin, doar puțin, peste noapte și pe când a simțit bănuiala Culegătorilor foindu-se în turnurile lor. Așa cum avea să simtă și băiatul, câțiva ani mai târziu, că i se micșorează brațele și picioarele și că cineva s-a mutat cu tot trupul în colțurile ochilor săi, acolo, la clipire. Spre Golful Țesăturii se îndrepta acum și fiul și, dincolo de acesta, spre câmpia celor care au păcălit Culegătorii.
Barca s-a poticnit în ceva și un hârșâit cumplit a tulburat liniștea Golfului. Un val s-a pornit de sub barcă, umflând roba Barcagiului. Băiatul a ridicat privirea și a zărit luminile firave din locuințele de pe Pod. Dincolo de ele, se afla salvarea lui și a ei. A coborât ochii spre ea și a auzit-o oftând. A deslușit scările prin ceață și a pornit peste pietre ascuțite, zdrelindu-și tălpile de copil. A început să urce scările care șerpuiau în spirală în jurul piciorului de pod. Privind în urmă, a zărit silueta întunecată a Barcagiului în mijlocul Golfului. Valurile sunau a pânză răvășită de o briză blândă dinspre țărm. Dar undeva, în depărtare, spre Cetate, o mică pată neagră decupa țesătura, apropiindu-se.
Culegătorii.
2.
Era sfârșit de toamnă în blocurile turn; pereții, tavanurile și podelele de frunze se scuturaseră. Bărbatul așezase pături moi peste spinii crengilor, așa obișnuia să doarmă mult, ghemuit lângă femeia lui. Bătea un vânt cenușiu printre blocuri și balenele din nori își păstrau gurile larg deschise, pentru a prinde în pântecele lor stoluri întregi de păsări călătoare. Bărbatului îi plăcea să se uite: lungit pe patul său, urmărea câte o balenă umflându-se sub greutatea unui nou stol de păsări, atârnând pentru câteva clipe în cer, apoi explodând fără sunet (doar o apăsare a cugetelor printre blocurile turn fără frunze), zeci de mii de păsări multicolore transformându-se în norișori, adunându-se încet la loc, bulucindu-se unele în altele, formând peste noapte o nouă balenă-nor.
Bărbatului îi era cald și bine pe sub plăpumi, pielea i se freca încet, microscopic de pielea ei; ea, mică, măruntă, brunetă, ochi mari, cu trupul ei cămin pentru broaște țestoase. În bărbat ceva se foia și ofta, câinele-cald se stârnea în somn și visa. Bărbatului îi părea rău pentru câinele-cald, căci nimeni nu merita să viseze. Câinele-cald trăia de peste trei ani în pântecele bărbatului. În cap, bărbatul purta un cuib de păsări care-și croiseră calea prin craniul său eteric și-și clădiseră un ghem dur de paie, spini și crenguțe pentru ouăle lor. De fiecare dată când se întorcea de pe o parte pe alta, bărbatul simțea ouăle din cap, păsările fluturând scurt din aripi, căutându-și echilibrul.
Se uită în jos, la câine. Bărbatul ura visele. La el începuseră cu câteva luni în urmă, încurajate poate de primul vis al iubitei sale. Își amintea cum se uitase la ea când se zbătea în somn pentru prima dată; nu știuse ce să facă, așa că îi lăsase câteva sărutări pe frunte, sperând ca buzele sale să alunge visul rău. La trezire, femeia i-a spus amuzată că visase un păianjen apropiindu-se de ea, tot mai mult și mai mult, i-a intrat sub pernă.
– Și știi ce era cel mai straniu? l-a întrebat.
El a răspuns că nu, nu știa, și a așteptat. Era tulburat.
– Mi-era frică de el. Tare, tare frică.
Bărbatul a aruncat o privire în colț, unde câteva familii de păianjeni țeseau de zor haine groase de iarnă pentru ei doi, și s-a încruntat. Nu pricepea.
– De cine? a întrebat nelămurit. De ei?
– Da. Adică nu, a răspuns ea. Nu chiar de ei, ci de un păianjen total, un păianjen universal.
Apoi, după o pauză:
– De un arahnoid șablon.
Au știut amândoi ce însemna asta. Visele erau, se spunea, primul semn al începutului sfârșitului. Femeia era acum cu un pas mai aproape de viață. Nu au mai deschis subiectul niciodată, nu mai era nimic de spus. Vreme de câteva zile după primul ei vis, el și-a petrecut serile singur pe acoperișul blocului turn, care foșnea uscat în vântul pornit dinspre Golful Țesăturii. În toată acea vreme, ea a petrecut mult timp alături de păianjenii casei, parcă cerându-și scuze că, altundeva, altcândva, într-un vis ce știa că se manifestase dintr-o altă lume, se temuse de ei.
La o săptămână după primul ei vis, trupul ei mic începuse să se micșoreze și mai mult, mintea să i se împuțineze aproape imperceptibil clipă după clipă. La încă o săptămână după, bărbatul a avut și el primul vis.
Se făcea că era într-o încăpere mică, o bucătărie veche cu pereții afumați de mâncăruri antice și de nori de tutun. Mulți oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată, dar pe care simțea că altundeva, altcândva îi cunoscuse, sau avea să-i cunoască, își plimbau paharele și ochii sticloși din odaie în odaie. I-a urmărit și a înțeles că pașii îi erau mici: era un copil. Într-una dintre camere, pe o masă deschisă în mijloc, între musafiri și mobile grele de lemn, era o cutie lungă, fără capac. S-a ridicat pe vârfuri și a aruncat o privire înăuntru, la bătrâna frumoasă care părea să se odihnească numai, întinsă în acea cutie, pe acea masă, în acel apartament, în acel oraș, în acea lume pe care nu o știa. Simțea că trebuia să plângă, dar nu putea, nu o cunoscuse pe acea femeie, era totul prea curând, ajunsese doar de puțin timp în acea lume. S-a retras în bucătărie, în dreptul geamului, încercând să priceapă ceva, simțind în tot timpul acela că bătrâna de pe masă trebuia să fie bunica lui și că nu dormea, ci era moartă. Chiar când visul începuse să se frângă pe la margini, un bătrân, care trebuia să-i fie bunic, a intrat plângând în bucătărie și și-a așezat ambele palme pe obrajii săi, strigând printre sughițuri: Ție cine îți mai dă ciocolată acum?
Când s-a trezit, a găsit-o pe iubita lui aplecată peste el, zâmbindu-i plânsă; fruntea îi era umedă de la sărutări de alungat visul rău.
– Îmi pare rău, a zis ea, dar el a dat doar din cap, nici nu, nici da, ci un gest intermediar.
În acea noapte, au dormit pe bloc, îmbrățișați cu toții – el, ea, câinele-cald și țestoasele din pântece, păsările din cap –, cu toții sub o plapumă mare, urmărind exploziile de culoare ale balenelor-nori la orizont, pe deasupra Golfului. El i-a povestit cât de straniu s-a simțit acel vis în tot corpul, cât de necunoscută i-a părut femeia de pe masă. Nu semănase deloc cu bunica lui adevărată, pe care și-o amintea doar fragmentar (părul, picioarele osoase, degetele pline de inele, rujul). Bunica lui nu murise pe o masă într-o lume nouă, ci se mutase cu totul – trup, minte și suflet – într-un ghiveci, unde s-a ofilit încetul cu încetul în dreptul geamului, în colțul sufrageriei alor lui. În acea seară, bărbatul i-a povestit ce i-a spus cândva mama lui înainte să fie luată de Culegători. I-a zis că tatăl lui a privit zi de zi planta ofilindu-se, adunând frunzele în ziare și uscându-le deasupra caloriferului, pisându-le și rulându-și mama la ceas de seară într-o gigantică țigară. Fumul, își amintește că-i spusese, acel fum care o conținuse pe bunica lui, nu a părăsit niciodată plămânii tatălui, totul, particulă cu particulă, a rămas închis în venele și capilarele lui. După aceea, cu mințile luate, și-a sărutat nevasta și a luat-o la fugă spre Golful Țesăturii și spre dincolo de el, unde știa că oamenii puteau scăpa de Culegători, unde puteau trăi etern, fără teama de a căpăta viață. Era pe când un ghem de carne se materializaze în vezica eterică a tatălui său, semn pe care acesta l-a interpretat ca unul dintre posibilele începuturi ale unora dintre posibilele sfârșituri.
Apoi, bărbatul și femeia au tăcut și s-au ținut de mână. El și-a simțit pumnul prea încăpător, mâna ei măruntă înotând în a lui, căutând ceva de care să se agațe. Știau amândoi că mâna ei se micșorase, dar nu au spus nimic. Au făcut dragoste mult în acea noapte, s-au iubit trupește cât încă mai puteau.
A doua zi, penisul bărbatului a început să se micșoreze. A înțeles.
Departe de ei, la marginea Cetății, un Culegător trezea un altul din somnul său în alambic.
3.
Timpul se scurgea printre blocurile turn; ea era deja tare copilăroasă. Se juca de-a v-ați ascunselea prin camera uscată, țestoasele abia dacă mai aveau loc în burta ei. El râdea când ea îl gâdila, iar după ce ea adormea de atâta joacă, el, adolescent acum, își amintea de lunile în care și-a privit mama zi de zi căpătând formă și viață odată cu apropierea Culegătorilor. Mama îmbătrânise mult și frumos, trăsăturile ei de piatră prețioasă ajunseseră să alunece spre transparență în unele locuri, spre opalescență în altele. Cu o jumătate de trup începuse să se apropie de crengile pe atunci înverzite ale pereților dormitorului în care își petrecea mai toată ziua, firișoare de sânge translucid se porniseră aproape microscopic din pielea ei spre nervurile frunzelor aflate mai mereu la doar câteva palme de spinarea ei. Când pășea, o făcea prin frunziș, una cu peretele; când vorbea, glasul ei îi era foșnet, prindea vânt pe limbă. Fiul spera ca mama lui să scape de Culegători, să fie una dintre acele persoane scutite de viață. Ar fi fost mândru să devină fiul unor părinți eterni.
Însă, într-una dintre acele zile de amurg nesfârșit, timpul a început să se poticnească, să capete bulgări de clipe în țesătura sa, ghemuri deranjante în aerul odăii mamei, iar aceasta să se micșoreze cu o viteză nemaiîntâlnită. În două zile, era copil, iar în a treia, prunc. Acel ultim pas s-a prelungit parcă dinadins neobișnuit de mult, spre batjocura fiului care-și purta mama în brațe, plângând și ștergându-i balele de la gură, hrănind-o cu un biberon improvizat și încercând din când în când să o îndese în verdele peretelui, printre vânt, omizi și veverițe. Dar falangele blocului turn și cele ale sistemului nervos nu se mai întindeau unele după celelalte. Viața devenise inevitabilă în acel infim ghem de carne și cea mai mare frică a fiului devenise în acele chinuitoare zile teama de a-și ține mama ca pe un fetus în căușul palmelor. Prin ferestre urla spre turnurile Culegătorilor din depărtare, nu să mai adaste, ci urla la ei să vină mai repede, urla, plângea și tremura.
Și Culegătorii au venit.
Când i-a văzut prima dată, nu a știut ce să facă: să le înmâneze sângele din sângele său sau să se arunce pe geam cu tot cu grămada de cârpe și suflet? Când au pășit peste pragul odăii, vegetația dormitorului s-a întunecat și s-a plecat în fața lor, iar toată vlaga s-a supt din crengile pereților și n-a mai revenit niciodată. Odaia mamei a rămas etern încuiată, uscată, doar foșnet de crengi seci și vuiet de vânt între podele. Culegătorii au venit câte doi, ceva la care fiul nu se așteptase, și pașii lor străini erau acordați la lumea din jur; păreau să pășească odată cu gâlmele de timp și cu rămășițele de loc, iar unde pășeau se isca viață de trimis dincolo. Trupurile lor lungi și albe se terminau în tavanul înfrunzit, creștetele capetelor carbonizau încet vârfurile crengilor. Chiar și acum, la ani de la vizita lor, cele două cercuri de deasupra ușii stăteau mărturie că aceea era o casă care fusese cândva vizitată de Culegători. Cu cât stătea mai mult în prezența lor, cu atât brațele fiului se înmuiau tot mai tare, își pierdeau din vigoarea tinerească și se ridicau ca de la sine spre Culegătorii care așteptau în prag. Când pruncul înfășat a rămas suspendat în palmele sale în fața piepturilor arse ale Culegătorilor, vizitatorii și-au întins ghearele înroșite spre el, l-au înșfăcat organic, atingerea lor îmbrăcând trupul mărunt cu mâzgă lipicioasă și sânge negru; duhoare de excrement uman a invadat camera când Culegătorii au ridicat capacul înfricoșătoarei cutii care zăcea atârnată în chingi între ei, în curele care păreau să treacă nu prin jurul corpurilor incandescente, ci de-a dreptul prin ele. Au lăsat pruncul să cadă în cutie. Înainte de a așeza capacul la loc, fiul a auzit urletele cumplite de dincolo de buza cutiei. Culegătorii s-au întors și au plecat așa cum veniseră, tăcuți și marțiali, expresia unei triste justiții între lumi.
Acele urlete de dincolo îi zăceau neîncetat în urechi când bărbatul își ținea în brațe iubita preschimbată în prunc, pasu-i devenind peste noapte târâș pe covorul de frunze uscate, glasu-i mic și dulce aproape inexistent în ascunzișul gâtlejului, cât o nucă. Nu mai aveau mult și ajungeau pe pod. Urcase de minute bune, piciorul podului era mult prea înalt în mijlocul Golfului. Barcagiul era deja de mult șters de ceața malului dinspre Cetate, iar băiatul și-a imaginat pentru câteva clipe ce trebuia să se fi petrecut între el și Culegători când căile lor s-au întretăiat deasupra peliculei de țesătură neagră. Se întreba dacă și-au schimbat cuvinte, dacă s-au privit în ochii lor inexistenți, dacă știau cu toții în negura acelui Golf că altă cale nu exista.
De deasupra lui, cobora o blândă pală de vânt care purta cu ea mici fulgi de cenușă. Un miros înecăcios se simțea în aerul din jur. Luminile pâlpâiau în geamurile caselor de pe pod.
Culegătorii ajunseseră la trepte. Trăgeau barca pe uscat, cutia greoaie se clătina între ei, se lovea sec de lemnul bărcii. Băiatul și-a sărutat iubita pe frunte și a pășit pe pod. Fumul era viu.
4.
Când le-a fost limpede ce se întâmpla, când și-au dezlipit palmele și au decis să coboare în cameră, să facă focul și să-și încălzească membrele micșorate, totul căpătase o încărcătură electrică stranie, de parcă cineva, undeva începuse să învârtă pentru ei un dinam ascuns. Asta nu-i zorea defel, dar îi întrista: el plângea mocnit, lacrimile scurgându-i-se pe interiorul craniului, ascuns, pentru că se străduise atât de tare să-și găsească iubirea vieții sale doar pentru a o pierde atât de curând, iar ea plângea pentru toate cele care-i legau, pentru țestoasele din pântecele ei, pentru familia de păianjeni croitori din colțul odăii, pentru câinele-cald care-și găsise, în sfârșit, culcuș între vezică și diafragmă, pentru păsările din craniul lui, care, probabil, nu mai aveau timp să-și clocească ouăle, să vadă micile ciocuri străpungând din interior coaja moale, să-și învețe puii să zboare, dându-le drumul pe vântul care se rătăcea seara dinspre Golf printre blocurile turn.
Cu chipurile pe jumătate luminate de focul din șemineu, toată acea viață încă nedevenită se ghemuia în sine, el i-a spus:
– Să fugim spre Golf, să o luăm pe pod și să trecem dincolo. Acolo nu au cum să ne găsească.
– De unde știi?
– De la mama.
Iar ea a tăcut, jenată ca întotdeauna să-i spună ce credea, și anume că povestea despre fuga tatălui său nu fusese probabil decât o minciună scornită de o femeie zdrobită de griji și tristeți pentru a-și liniști fiul.
– Să trecem de pod, să ajungem la oamenii plantați și să-l căutăm pe tata. Ne va primi, sunt sigur. Ne va…
Cuvintele, însă, i-au rămas suspendate în aer, băiatul surprins de tonul alunecos al vocii care, pe neașteptate, își schimbase octava, făcând un pas în sus, un pas mai aproape de copilărie și de viață nedorită.
Au tăcut.
Ceva mai târziu, pe întuneric, și-au spus unul altuia tot ce știau despre Marele Cerc și despre Micul Cerc, despre Întoarcerea Acasă, despre care toți învățau în primii ani de la sosirea în Cetate. Ea pretinsese întotdeauna că putea să-și amintească de unde fusese adusă peste Golf, că firimituri din ceea ce-i părea a fi fost o altă viață îi rămăseseră agățate în fire de suflet și cuget, în noduri de memorie. Și-au spus tot ce știau despre Culegătorii ce-și duceau traiul dormind adânc în înaltul cerului, în cămările lor de scai din turnuri, ghemuiți în alambic, iar el i-a povestit cum a petrecut luni întregi după Întoarcerea Acasă a mamei sale, pândind din canale scara unuia dintre blocurile turn, ud de ploaie și scursuri ale străzilor înfundate de mizerie, zgribulit, înfrigurat și obsedat de umbrele albe care alunecau pe scările exterioare ale turnului o dată la câteva zile, cărându-și cutiile greoaie între ele. Fuseseră luni de devastatoare singurătate, săptămâni în care bărbatul simțise că devenise una cu mizeria, îi păruse că se preschimbase într-unul dintre imenșii bulgări de jeg organic care atârnau suspendați de tavanul canalizării; hrănea șobolani cu bucăți umede din trupul său. Într-una dintre dimineți, pântecele i s-a umplut cu un câine vagabond care căuta să se încălzească. A părăsit canalele cu viață nouă în burtă și, de atunci, câinele a stat cu el.
– Cui îl lași? l-a întrebat și el nu a știut ce să răspundă; în curând, burta avea să fie prea mică pentru câinele său.
Ea a început să plângă în liniște, cu spatele la el, clipă în care adolescentul a luat-o de mâna mică și a tras-o din pat, a împins-o blând spre hol, pe ușă, pe scări, tot mai adânc spre mățăraia Cetății.
– Nu, a șoptit ea, Culegătorii sunt treji.
– Nu ne-a venit vremea, a zis el.
– Unde mergem?
Au trecut prin străzi și alei modificate de bulgări de timp, care se adunau tot mai mulți, tot mai duri, în jurul trupurilor lor, preschimbând caldarâmul de scoici umede și trotuarul din plăci lungi de corali, neteziți din cele mai vechi timpuri de locuitorii pasageri ai Cetății; au împuns pasaje scunde cu capetele lor aplecate, atingeri de melc pe ceafa curbată; au pătruns în piețe în care țânțari clădeau imperii din sânge furat, sânge coagulat în vânt; au trecut un pod peste un pod, până au ajuns la Grădina de Compost, clipă în care copila a priceput.
– La Bunu’? De ce la Bunu’?
Băiatul mai strângea din pumn, puțin câte puțin, câștigând încă un milimetru de strânsoare în lupta cu timpul. Pe la colțurile ochilor, se adunau siluetele învățăceilor ca puchina. Își aminteau și ei – vag – de perioada lor de studiu.
– Va ști ce să facem. Ne va ajuta. Poate… Bunu’ știe tot.
Au dat buzna în curte, croindu-și drum printre munții de compost, secerând cu trupurile lor din ce în ce mai subțiri și mai ascuțite ceața fierbinte și parfumul grețos al plantelor moarte, spulberând paza de musculițe adunate-n formă de străjer, pășind cu hotărâre peste tot și toate și bănuind sub ei fermentul fără sfârșit, care trebuia să hrănească din cele mai vechi timpuri întreg fundamentul Cetății. Elevi și studenți se dădeau din calea lor, se uitau la ei fugar, dar înțepător, peste muchiile cărților și caietelor. Mușcau cu patimă din capete de creion, străduindu-se să-și amintească cine erau cei doi copii care se grăbeau spre Bunu’. Își plecau apoi privirea pioși din nou spre buchii inutile, știind că al lor era destinul care avea să-i urmărească și pe ei cândva; poate da, poate nu, cine știe ce se cere dincolo?
Au intrat în cortul lui Bunu’ fără să ciocănească și s-au aruncat la picioarele lui, el disperat, ea mult prea tristă. Băiatul i-a cerut bătrânului să-i ajute, i-a sărutat spinii genunchilor până ce bărbia i s-a umplut de sânge și i-a destăinuit cât de greu i-a fost să-și găsească jumătatea, cât de mult suferise în așteptarea ei și toate pentru ce? Pentru doar trei ani de dragoste? Doar atât?
Bunu’ a mijit ochii, așezându-și privirea când pe chipul unuia, când pe al altuia, de parcă ar fi încercat să-și amintească cine erau, de parcă ar fi fost în stare să memoreze chipul fiecărui învățăcel trecut prin Grădina de Compost de când a prins el rădăcini în fermentul lumii, adică de multă, multă vreme. A oftat în fața acelui tablou văzut mult prea des – copii și adolescenți, bătrâni cu prunci în brațe, bebeluși gângurând ininteligibil în patru labe prin compost. I se frângea inima, iar inima lui Bunu’ era la vedere, atârna fărâmițată în mijlocul pieptului său din surcele, scuturându-și din când în când câteva celule, cu fiecare tristețe nou căpătată.
– Bunu’, spune-ne, ce e dincolo de Golf?
Bătrânul a deschis gura și de pe buzele lui de urzică și mură s-au scurs câteva cuvinte:
– Nu-i nimic pentru voi dincolo de Golf.
– Dar… a început el și ea l-a strâns de mână – ea știa mai bine, mereu mai bine decât el. Dar, a continuat el, ce să facem noi dincolo?
Bunu’ s-a scuturat de un fior, câteva frunze au mai căzut, câțiva stropi de sânge s-au smuls suprafeței lucioase a inimii și s-a înălțat doar un pic din jilțul său de compost. A întins crengile care se terminau în degete și unghii umane și i-a atins cald. Le-a luat mâinile în frunzișul palmelor sale și le-a spus doar atât:
– Să vă găsiți.
5.
Umblând pe pod, printre cadavrele carbonizate, băiatul a priceput de unde venea mirosul de ars: nu de jos, dinspre Golful și Culegătorii aflați pe urmele lor, ci din casele arse ale podului. Luminile pâlpâitoare din geamuri nu erau lămpi de veghe, ci focuri mocnite-n pervaze. Brațele celor arși, întinși pe jos, erau țintite spre ei, mereu spre ei, trasând calea liberă prin mijlocul podului, o potecă veche de când lumea, iar băiatul avea o bănuială că acele cadavre crocante și urât mirositoare s-au întins dintotdeauna spre fugarii din Cetate și că focurile din vintrele caselor ardeau de o eternitate.
S-a întors și i-a văzut pe Culegători ridicând cutia peste buza podului. Și-a sărutat iubita pe tâmpla mică și a fugit spre câmpiile celor plantați, spre libertate, spre tatăl său. Pașii acestuia trebuiau să fi trasat și ei cândva aceleași dâre în cenușă ca pașii lui. Trebuia, își spunea, trebuia.
Al doilea vis, cel împărtășit, fusese cel mai dureros. A luat naștere în capetele lor la doar câteva zile după ce trupurile lor au început să se micșoreze și glasurile să li se subțieze cumva în tandem, celulă tânără încurajând celulă tânără. Adormiseră ținându-se de mână pe sub un vânt aprig care se pornise printre blocurile turn; erau sub pături, mirosuri de piele caldă, de blană udă, de carapace și de ou. Au visat că erau în crâșma în care se întâlniseră, o bodegă scufundată, în care mesenii obișnuiau să-și trimită unii altora vorbe și chicoteli prinse-n bule de aer, lansate cu grijă printre hainele plutitoare și bulele cu fum de țigară. Se făcea că nu se cunoscuseră încă, dar mâncau din aceeași farfurie plină cu pomana porcului, salam, cârnați, jumări, degete unsuroase alunecau pe buze, pe la muchia visului pocnea carnea crocantă, prea prăjită; mici rulouri cu carne tocată tăvălite în muștar zgrunțos. Toate stinse cu bere amară, rece, înspumată. S-au trezit amândoi deodată, s-au aplecat peste câte o margine de pat și au vomitat tot puținul pe care-l păstraseră în stomac. Voma, străbătută parcă de o înverșunare vecină cu viața, s-a strecurat adânc printre crengile podelei, mult prea adânc pentru a mai putea fi spălată vreodată. Împreună cu cele două cercuri arse în tavanul de deasupra ușii, voma a căpătat greutate și durată de simbol, mărturie a nedreptății vieții care se însinua zi de zi, tot mai mult, printre ei.
S-au îmbrăcat și au urcat pe acoperiș. S-au uitat multă vreme, în liniște, ba într-o parte a Cetății, unde Golful Țesăturii fremăta lin în lumina răsăritului de soare, ba în cealaltă, spre turnurile Culegătorilor, țăpușe negre ațipite-n ceața încă nespulberată de zori, încercând în tot timpul acela să vadă dincolo de ele, întrebându-se unde și dacă așa ceva chiar era posibil: o lume în care să ucidă trupuri vii pentru carne moartă. Degetele uscate alunecau peste blana câinelui din pântece, pe la muchia lumii foșneau cuibarele în cap, țestoasele râcâiau neliniștite. Era prea puțin loc pentru toți.
Lumea lor se revărsa în lumea de dincolo.
Culegătorii erau mult prea aproape.
Când s-au întors de la Bunu’, erau prea mici pentru a mai putea face dragoste, deși pofta încă mai sălășluia în ei ca o umbră a unui instinct care cândva tronase puternic peste trupurile lor. Încă mai țineau minte ce trebuia făcut, dar membrul său era prea pricăjit și mic, interiorul ei, prea îngust și uscat. Au plâns, simțind din nou cum trupurile lor alunecau de la ei, cum se îndepărtau și se preschimbau în altceva. Nu mai știau exact când s-a întâmplat, dar amândoi aveau impresia că trebuia să fie în acele zile, după vizita la Bunu’, când cățelul, icnind de prea puțin loc în pântece, s-a strecurat tremurând din el, l-a lins îndelung pe mână și pe față, și a coborât în adâncurile blocului turn, apoi pe străzile umbrite ale Cetății, în căutare de alt pântece în care să-și încolăcească spinarea lungă și să-și ghemuiască picioarele scurte sub corp. Băiatul nu a plâns, ci s-a bucurat trist pentru câine și a zis:
– A plecat.
Sperând ca ea, fiind mult mai mică decât el, să înțeleagă la ce se referea.
Tot în acele zile, a auzit ouăle din cap spărgându-se și a văzut printre pleoapele întredeschise familia păsărească îndepărtându-se în zbor spre Golf, picurând cerul cu nuanțele multicolore ale penelor, apoi dispărând. Ar fi putut fi doar un vis.
Și tot atunci a știut că trebuiau să plece și ei, că nu mai era timp de pierdut. Tocmai visase al treilea și ultimul vis înainte de viață, unul greu de descifrat pentru mintea sa de copil, unul în care bănuia că stătea alături de ea – ea trebuia să fie, trebuia –, lângă o cutie ca cea în care o visase pe bunica sa necunoscută, dar mult, mult mai mică și mai îngustă. Simțise că cei doi, care trebuiau să fie ei, erau îmbibați până la înec de o mare nedreptate, dar care anume, nu putea spune.
A strâns în pumn moneda primită demult, nici nu mai știa când, de la cineva care ținuse la el, nici nu mai știa cine, a ridicat pruncul dintre perne și a pornit spre Golf cu umbrele Culegătorilor pe urmele sale.
A ajuns la mal chiar în prag de reflux și a scuturat blând trupul iubitei sale, din care cele câteva țestoase încă în viață s-au prăvălit pe țesătura robei Barcagiului, făpturi care îndată s-au strecurat pe sub falduri, bucuroase de aer, de loc și libertate, și au dispărut în adâncuri.
Barcagiul a întins o mână osoasă, apoi alta, și alta, și alta…
6.
Încă un pic, părea să-i spună în gând, șoptind prin os, cu fruntea sa mică lipită de fruntea ei și mai mică. O ținea strâns și alerga, picioare târâte printre brațe carbonizate întinse spre ei, alerga să ajungă la capătul podului. Auzea limpede Culegătorii, auzea cutia de lemn și curelele de piele lovindu-se în fugă, auzea pașii acestora neobosiți, deloc atenți la liniștea celor morți, zdrobind sub ghete țesuturi arse și uscate. Încă puțin, iubirea vieții mele. Încă puțin.
A văzut pietrele și pietrele l-au văzut pe el. Fumul s-a spulberat și rocile s-au întors monolitic, să privească un băiețel alergând cu un bebeluș în brațe. Rocile au început să-și șoptească ceva, șoapta lor era ca vântul care șterge suprafețe de piatră, iar unii chiar au râs, râsul lor era ca apa care macină suprafețe de piatră.
Băiatul s-a oprit pentru o clipă, cât să-și tragă sufletul, cât să-și limpezească privirea, cât să îndrăznească să priceapă că acolo, dincolo de pod, dincolo de Golf, dincolo de Cetate, nu trăiau oamenii-plantă, deci nici tatăl său, și că acolo nu era scăparea lor.
– M-a mințit. Mama. M-a mințit.
În fața lui, cât cuprindea cu privirea, o întindere uscată și cenușie de cețuri și pietre mari, umblătoare, roci care lăsau dâre în pământul nisipos și-și șopteau mirări ca brize scurte și răcoroase. Toate pietrele s-au întors spre el, după care, ca și cum ar fi înțeles, s-au dat din calea lui ca din fața unui lepros, iar când au tremurat a dezgust, firicele de praf au înmulțit nisipul de sub burțile lor netede. Băiatul a auzit cutia de lemn căzând în spatele lui, a încercat să fugă, dar un braț l-a oprit, un altul i-a luat copilul din brațe, iar în acel arc desenat prin aer totul a alunecat: loc, și timp, și tot ce zace între. Trupurile lor s-au micșorat și mai mult, devenind aproape nevăzute, infinitezimale, celule unicat, și s-au prăvălit în bezna fetidă a cutiei.
7.
S-a trezit într-o baie de strigăte, și lacrimi, și sânge, și urină, și excrement, în sforțări de trup străin și palme, în secerări de tuburi de carne și spulberări de bășici opale și umede, sub priviri străine și speriate. Chiar înainte ca privirea să i se încețoșeze și mintea să-i alunece spre un bob încă neformat de cuget, și-a auzit vocea de dincolo, din vechea Cetate, glasul de dincoace de oameni-piatră, de Pod, de Golf, de Bunu’, cea din apartamentul lor în care cândva trăise alături de ea, de un câine-cald, de păsări și țestoase. Iar vocea i-a spus doar atât:
– Acum, găsește-o!
Cortona, 2017
Povestirea face parte din volumul Câteva feluri de a dispărea – link aici , publicat în n’autor, colecția de literatură română a Editurii Nemira
Data apariției | 30 oct. 2019 |
---|---|
Colecția | n’autor |
ISBN | 978-606-43-0638-8 |
Format | Paperback |
---|---|
Dimensiuni | 130 x 200 mm |
Nr. pagini | 224 |
© editura Nemira 2019