Fii atent aici, pe stînga era o benzinărie, McKlosky’s, mi-am reparat și eu mașina la Rick, poți să crezi că am avut și eu odată mașină și carnet de șofer? Un moșulică cu barbișon alb și față rotundă, ai fi jurat că era cinstea întruchipată cînd te uitai ce puțin te încărca pe oră.
Îți trebuia să mai schimbi și tu ca omu’, o bucșă, niște capete de bară. Înainte erau doar pivoții, acum se schimbă cu totul… cînd dai prin pietre, prin borduri, se strică, că sînt proaste, dă-le naibii! McKlosky le cumpăra de la A-part, să vezi ce tobe de eșapament din foaie de vezi prin ea vînd ăia cu o sută, dar la garaj apărea cu trei sute. De acolo se îmbogățea al naibii moș și se mai mîndrea și cu cea mai ieftină manoperă din tot orașul!
Așa e, crezi că dacă nu mai e acolo, benzinăria a dat faliment, și eu tot așa m-am bucurat, dar ține-te bine pe picioare: acum vreo douăzeci de ani s-a mutat alături, unde era sediul Scotia Bank înainte. Să încremenesc aici dacă te mint, acum e șef fiu-su sau poate nepotu-său. S-a întors lumea cu fundu-n sus, pleacă ditamai banca și vine garajul. Sau uite biserica asta, St. Elias. Nu mai vine nimeni la slujbe, dar au sala asta de festivități în spate și merg bine închirierile pentru petreceri, botezuri, nunți, cert e că nu mai are de ce să treacă autobuzul pe aici, i-au modificat traseul. Lumea nu citește, nu știe, sînt măcar doi-trei pe zi care se pun să aștepte și cînd află de la mine cum stă treaba, măcar doi dolari tot îmi dau.
După garaj încep casele astea lipite gated community, eu am stat pe rîndul al doilea, prima la stradă, 583 Ridgewood. Pe două nivele, dacă nu pui la socoteală și demisolul cu intrarea prin garajul subteran – că atunci sînt trei. Brăduți, aleile astea dintre ele cu zone verzi bine întreținute, zici că ești în Elveția, la munte. Era zonă bună tare înainte să se umple cu refugiați. Cum a început să dea parcul pe dinafară de băsmălite înfășurate în negru au căzut prețurile pe aici cu treizeci la sută. Da, și poate e alt motiv pentru care a decăzut și biserica asta. S-a supărat Dumnezeu că i-am lăsat locașul de izbeliște. E hrana mai de preț decît sufletul și e îmbrăcămintea mai importantă ca trupul? Uite așa rîde diavolul cînd îi vede locul mișunînd de necredincioși – cu dinții lui spurcați pe două rînduri, negri ca învelitoarea Bibliei.
Am zis să închiriez demisolul, cum vă zic, intrare separată, baie separată, doar că nu venea cu spațiu de parcare. Ani de zile l-am avut pe unul, Atif, lucra la spital, eu credeam că era asistent medical, ca la final de tot să aflu că era tehnician la RMN, mașina aia de vede cancerele prin tine. M-am prins repede că-i pederast, tot venea ba unul, ba altul noaptea la el în vizită, mereu bărbați, ani de zile m-am făcut că nu înțeleg. Cînd l-am dat afară, i-am găsit un flacon gol de Viagra pe numele lui sub pat. Că mobila era a mea și la mutare nu s-a uitat el pe dedesubt. A fost aiurea cînd l-a pus pe unul a doua zi să mă sune dacă închiriez, că pe el așa îl mințisem, să facă bine să plece că m-am hotărît să nu mai închiriez. Pe vremea aia nu eram credincios și îmi păsa mai mult de părerile unuia sau a altuia decît de opinia lui Dumnezeu.
Vis-a-vis de mine locuia un preot anglican, părintele Barton. Era la vreo șaizeci de ani, cu o burtă imensă și nu l-am văzut niciodată îmbrăcat altfel decît în hainele lui preoțești. Nici măcar o dată. De cîteva ori, cînd uitase să-și tragă perdelele, l-am văzut luînd cina cu șchioapa de nevastă-sa și să înțepenesc aici dacă nu era îmbrăcat cu redingolă neagră și cămașă cu guler de preot, încheiată cu albul ăla la gît. Cred că doar pasiunea asta o mai aveau, mîncarea. Amîndoi aveau gută. Se legănau cînd într-o parte cînd în alta, rar mergeau împreună. Odată m-am nimerit cînd sunau niște tineri cu un sondaj și a răspuns ea la ușă, foarte amabilă, am trecut repede în baia de la etaj, de unde prin geamul deschis puteam auzi toată conversația lor. Soțul meu e în cler, le-a zis ea mîndră. Am înțeles că există biserici care folosesc chiar și termenul „industria lui Dumnezeu”.
Oricum, părintele Barton mi-a spus să fiu mai atent cu Atif că a auzit el niște zgomote ciudate. Peste alee, geamul de la demisolul lui Atif, de fapt al meu, dădea în curticica lui Barton.
Parcă văd curțile noastre, erau toate din ciment și eu am fost singurul care și-a pus carpetă verde de exterior peste toată curtea de trei sute de metri pătrați. Masa de patio și scaunele, plus doi brăduți mari în ghivece. Jurai că ești la mare. Erau cîte două șiruri de case, apoi alei șerpuitoare și alte șiruri de case, o sută patruzeci în total, iar curțile lor, fund în fund, erau delimitate de garduri din scîndură de cedru. Porțiunea mea de gard am spoit-o cu lac, așa că mult timp și-a păstrat galbenul ăla plăcut pe cînd ale lor toate s-au înnegrit după nici doi ani.
Lipită de mine locuia o fostă profesoară de limba engleză, pensionată. Elegantă, cu ochi albaștri, fusese o frumusețe cu nasul pe sus și cred că de-asta rămăsese singură; de fapt, mint, avea două pisici la care ținea, pentru că nu le lăsa niciodată afară decît în lesă. Nu dădea niciodată bună ziua iar dacă o salutam, se făcea că nu aude. Cine știe cum se auzea prin zidul comun ce făcea Atif cîteodată noaptea după ce lua prea multă Viagra, mai ales dacă nenorocita, ca să economisească banii de aer condiționat, stătea vara tot în demisol, unde era mult mai răcoare decît la etaj.
Dacă își imagina că Atif făcea ce făcea cu mine, nici nu mă mir că nu mă saluta.
Parcă îi văd pe toți, și pe Atif, și pe profesoară, și pe Patricia, obeza de la următoarea casă, mi se întipăresc bine în minte oamenii cu care am de-a face. Uite, de exemplu, tu ai mai fost pe aici. Sînt sigur că ai mai fost pentru că nu uit nici o față. Ți-am spus că nu mai trece 42 prin stația asta? Vezi? Deja ai așteptat cinci minute și ai mai fi așteptat juma’ de oră.
Nu merită cinci dolari o jumate de oră din viața ta pe care ți-am salvat-o? Zău că merită! E adevărat ești cam tinerică, încă nu pui preț prea mare pe ea că te gîndești că ți-a rămas de trăit o grămadă. Dar poți ști? E ceva garantat în viața asta? Nimic nu e, cu atît mai puțin chiar ea, viața. Vestea bună, află de la mine, e că există viață și pe lumea cealaltă. E sută la sută sigur ce spun, corpul o să-ți putrezească, sufletul nu. Am această dovadă, o să ajung cu povestea și acolo, la gemenele Winfred. Mă crezi sau nu, eu de fapt am vrut să demonstrez exact contrariul: că nu există viață de după moarte și astfel am pierdut tot ce aveam.
Da, despre necazuri vreau să-ți povestesc mai mult – ai timp să te așezi puțin aici lîngă mine pe cartonul asta? Nu ți-ar veni să crezi ce puțin a schimbat jumătate de secol strada asta deși pe oameni i-a cam curățat. Doar scările la biserică erau un pic altfel, cîndva le-au refăcut ca să pună și o rampă de acces pentru handicapați. Au dispărut și doi frasini imenși cînd a fost infestarea aia, în doar cîțiva ani gîndacii de frasin au șters complet specia asta de copac, erau foarte populari înainte. Îi recunoșteai că, de multe ori, creșteau cîte doi, ca niște îndrăgostiți. Nu știu de ce la casele astea nu locuiau îndrăgostiți, nici acum nu văd. Doar la casa din spatele meu au locuit niște tineri dar s-au mutat repede, înainte să nască ea.
Îmi amintesc că într-o zi însorită, exact cînd mă uitam în direcția lor de parcă știam ce-o să urmeze, ea a dat în lături, cu ambele mîini deodată, draperiile fereastrei de la dormitor și a apărut complet goală și superb de gravidă în fața geamului scăldat de razele soarelui. Goliciunea ei efectiv m-a orbit. M-a văzut, ne-am uitat cîteva secunde unul la altul, apoi s-a răsucit pe călcîie și s-a depărtat, lăsîndu-se înghițită de umbră. După cîteva zile am observat că apăruse semnul Casă de vînzare. Nu cred că are mutarea vreo legătură cu faptul că o privisem eu goală, mai degrabă cred că nu era un mediu propice creșterii unui copil.
Avea burtă mare și unele babe o întrebau dacă așteaptă gemeni.
Lîngă ea stătea Wendy, președinta asociației de locatari, o femeie singură și acră dar mereu cu zîmbetul pe buze. Ea m-a somat să-mi dau jos antena parabolică de pe gard, tocmai după ce descoperisem că prind un canal de sport pe gratis. Nu era voie prin contract să instalezi antene, doar știam. Wendy arăta ca un balon înțepat cu acul, doar coafura ce mai rămăsese de ea și o Toyota Camry nouă și roșie. Nu se înțelegea deloc cu Patricia, pentru că în ciuda avertismentelor ei, aia lăsa mîncare din abundență pentru păsări, la care veneau de fapt multe veverițe. Mai tîrziu Patricia a început să hrănească pisici vagaboande care se aciuau noaptea în garajul lung, subteran. Am uitat să spun că deasupra garajului, de-a lungul lui, se aflau curțile caselor. Așa e și acum – mă mir că nu s-a prăbușit atîta amar de beton vechi, dar pot să jur că se va întîmpla foarte curînd, poate chiar azi. E cum vrea Dumnezeu.
În fiecare septembrie, pe poienița pe care o vezi acolo, avea loc un „picnic al locatarilor”, să nu-ți imaginezi altceva decît hot dogs și hamburgeri, iar în ianuarie se închiria sediul bisericii pentru ședința generală.
Rar lipsea cineva pentru că era unica ta șansă să afli pe ce se cheltuiseră atîția bani, de ce e nevoie să crească iar întreținerea și, la sfîrșit, să votezi un alt consiliu director, ceea ce le dădea tuturor falsa impresie că se va schimba ceva.
Le era greață unuia de altul ca de vomă așa că majoritatea veneau exact la fix sau întîrziau, altfel, indiferent de locul unde nimereai, în cele cîteva minute pînă se lua oficial cuvîntul, îi bîrfeai în șoaptă pe cei care nu puteau să te audă. Pe oricine, dar cel mai sigur, datorită distanței, erau cei din consiliul director, aflați tocmai în față, pe podium. Wendy mereu în centru, la cei cincizeci de ani ai ei strălucind de tinerețe pe lîngă Craig Graham, părintele Barton, David Duncan și Christopher Wheeler. Graham era singurul prezentabil și decent. Duncan se ocupa de licitațiile pentru toate proiectele de întreținere și apoi de selecția contractorilor. Probabil că mai făcea de-o pensie doar din șpăgile de licitații.
Îți spun o chestie: toată lumea era pornită rău de tot pe consiliul director, dar oricine ajungea să facă parte din el se liniștea ca prin farmec.
„E absurd să creșteți iar întrețierea. Pe ce se duc banii? Nici măcar nu avem piscină comună!”
„Avem garajul subteran și trebuie întreținut. Toată structura, profilele triunghiulare, ați văzut cum a înflorit rugina pe ele.”
„Nici măcar nu avem și noi o ușă de garaj comună, una cu cheie electronică. Poate să intre oricine, oricînd. Mie într-o noapte mi-au vandalizat mașina, mi-au smuls sigla Mercedes”.
„Și sînt zeci de pisici care, cum începe iarna, cum intră acolo. În partea unde am eu mașina miroase a urină de cazi pe jos.”
„Asta și pentru că Patricia hrănește pisicile vagaboante!”
„Să nu mai scoatem gunoaiele afară decît exact în noaptea dinainte să vină gunoiul. Pentru că așa atragem animale, cu mirosul de gunoaie.”
„Bravo! Și în rest unde să ținem gunoiul, în casă?!”
„Să creăm serviciul ăsta de patrulă prin garaj pe timp de noapte.”
Uite așa se ciorovăiau ca niște ciori bătrîne pe care croncănitul le face să uite de frig.
În afară de pensionari, toată lumea avea serviciu bun, costau o căruță de bani casele alea, dacă nu le moșteniseși de la părinți – doar Marianne și gemenele Winfred nu aveau o sursă clară de venit. Aa, și Patricia, care fusese învățătoare, dar o comisie de sănătate o pensionase devreme pe motiv de obezitate. Se vedea pe ele că o duceau prost cu banii. La Patricia în casă am fost. Ca să se mențină pe linia de plutire invitase o mătușă bătrînă să stea cu ea și se mai ajuta din pensia numărul doi. Marianne avea o fată adolescentă, frumușică, dar cum s-a făcut frumușică cum și-a pus niște belciuge hidoase în nări și și-a vopsit părul în albastru. Trăia din pensia alimentară și se gîndea cu groază că, dacă fie-sa nu lua la facultate, îi oprea fostul bărbat robinetul cu bani.
Tu ai auzit teoriile astea despre gemeni: că ăia indentici trebuie separați la școală, altfel stau tot timpul împreună și ajung să nu mai socializeze cu nimeni? Ca două pisici care se ling una pe alta în continuu, exact așa erau gemenele Winfred, și astea trecute de cincizeci de ani, păi da, se duseseră la școală cînd nu se știau încă toate astea. Încă părinții au luptat să le lase împreună, nu știau ce rău o să le facă mai tîrziu. Că o să fie vai și amar de viețile lor.
Nu mai știu dacă eu am spus alea și moarte or să stea împreună, cred că da, eu, sau Patricia sau mătușă-sa, doar noi trei eram atunci.
Gemenele o duseseră ok atîta timp cît trăiseră domnul și doamna Wifred.
Nu munceau. Ce angajator să le ia pe amîndouă, să le dea un birou comun ca să facă același lucru pe două salarii?
Cînd le vedeai mergînd cu capul în jos, îmbrăcate în blugii ăia demodați și lălîi de la atîtea spălări, cu gecile lor multicolore, decolorate la fel, tunse scurt (îmi imaginez că învățaseră să se tundă una pe alta), știai că încep pelerinajul pe la ușile vecinilor mai în vîrstă, un fel de clientelă a lor și numai a lor, oameni la care făceau curat sau dădeau zăpada din fața casei încă de cînd fuseseră adolescente. Nu cereau o sumă fixă, fiecare dădea cît îl lăsa inima, iar dacă erau refuzate nu se supărau deloc, erau de o umilință deplină.
Acum mi-o aduc aminte și pe doamna De Vries, care stătea la casa învecinată cu popa, o bătrînică olandeză simpatică și voioasă, sau cum să spui de cineva care la optzeci și cinci de ani încă merge pe bicicletă? Bicicleta ei avea coș de sîrmă în față și acolo punea cumpărăturile, uneori își lua singură flori. Băiatul ei murise de tînăr, plecase la vînătoare iarna pe Ski-doo, în ținuturile din nord. Nu se întorsese niciodată, trupul lui rămăsese negăsit și, cînd am întrebat-o de ce nu se întoarce înapoi în Olanda, unde e incomparabil mai cald, mi-a răspuns zîmbind enigmatic că preferă să se știe îngropată pe aceeași placă tectonică cu fiul ei, nu separați de ditamai oceanul Atlantic. Doamna De Vries nu le refuza niciodată pe gemene, cît-necît, întotdeauna le deschidea ușa, le dădea o mică chestie de făcut ca să nu se simtă pe deplin cerșetoare.
Domnul Barton le-a deschis ușa de cîteva ori, le-a întins niște bancnote și le-a îndemnat să ia banii și să plece, că nu avea nimic ce să le dea de făcut.
Nu au luat banii și nici nu au mai sunat la el.
Erau niște creaturi necăjite gemenele Wifred, și știi de ce? Pentru că nimeni nu le percepea ca pe niște ființe, toți ne uitam la ele ca la niște ciudățenii. Să le fi văzut cum erau, și tu te-ai fi uitat la fel… Fețele alea galbene de la mîncarea nesănătoasă și prea puțină pe care o băgau în ele, dioptriile imense, mai mult cu două numere la ochiul stîng decît la cel drept (pînă și prescripțiile la lentile le aveau la fel!) privirea lucie care ieșea din ochii lor albaștri, o privire, cum să-ți spun, fără viață, de parcă așa se născuseră, de la bun început pe jumate moarte. Dacă le oferea cineva o ceașcă de cafea, atunci dintr-odată, amîndouă exact în aceeași secundă, ori acceptau ori refuzau. Era imposibil să spună una da și cealaltă nu. Ca și cum reprezentau împreună un singur creier, jumate era Jane și jumate era Anne, iar între ele existau ramificații de neuroni plutind în aer, mereu păstrînd legatura.
Ședința a fost în ianuarie 1983 și, cam după o săptămînă, Patricia m-a invitat pe la ea, la o cafea. Aprecia cu cît talent îi disecam pe toți după cîteva zile, atunci cînd toate detaliile îmi erau încă proaspete în cap. Ce m-ar fi urît ea dacă ar fi știut că imediat după ședință, eu singur, în secret, rezolvasem problema pisicilor vagaboande din garajul subteran ademenindu-le cu conserve de curcan. Erau patru, au încăput cam înghesuite în cușca ruginită pe care am aruncat-o de pe puntea cea mai avansată a debarcaderului, că la marginea rîului apa înghețase deja. Știți cum face o pisică înainte să se ducă la fund? Nici nu miorlăie, nici nu țipă, doar hîrîie din piept de frică. Știau că or să moară dinainte să deschid portbagajul ca să le scot. Hîsîiau și zgîriau zăbrelele ca niște șerpi cu dinți și gheare, m-ar fi făcut praf pe degete dacă nu aș fi ținut cușca de mîner. Dar altă soluție nu exista, bine ne avertizase chiar David Duncan la ședință „este exclus să angajăm o firmă de exterminare, cum mulți proprietari au pisicile lor; ar fi deajuns ca pe lîngă alea vagaboande să se amestece una bună – răspunderea și despăgubirile pe care le-ar avea de plătit corporația noastră ar fi de neimaginat.”
Am uitat să spun că în loc de asociație le plăcea să spună corporație.
„Vrei și niște biscuiți de casă? Mătușa i-a făcut!” m-a îndemnat Patricia
Normal că nu voiam jegoșii lor biscuiți aduși pe farfurii unsuroase, atinși de degete peste măsură de slinoase. În casa unei femei obeze toate obiectele strălucesc de parcă le-ai dat cu osînză, pînă și pereții, nu ți se pare? L-am luat la disecat întîi pe părintele Barton, mereu atent să nu-mi scape ceva în legătură cu burdihanul lui în care ar fi intrat și Titanicul, cum nu puteam vorbi de funie în casa spînzuratului. Îi imitam de minune frazele întortocheate și limbajul ales cu grijă, de pastor școlit la universitatea Saint Paul – patru ani de facultate de teologie care după atîta amar de vreme încă dădeau pe afară. Am rîs de ratata aia de Marianne care, în prostia ei, se autopropusese pe lista consiliului director. Votul era public și, cînd Wendy întrebase „cine e pentru Marianne?”, doar fie-sa a ridicat mîna.
„Și te-ai uitat la gemene? De la căldură parcă se topiseră, aproape că se contopeau!”
Piftia aia tremurătoare de Patricia hohotea și mai că mi-ar fi plăcut să văd cum ar fi făcut dacă în toiul rîsului i-aș fi destăinuit cum i le omorîsem pe cele patru protejate din garaj.
Atunci s-a auzit soneria. Patricia se mișca foarte greu pe scări (din bucătărie pînă la ușa de la intrare erau șase trepte de coborît) așa că m-am oferit să deschid.
Erau chiar gemenele Wifred și, cu toate că știau, nu s-au mirat absolut deloc că eu am deschis, în loc de Patricia sau mătușă-sa cum ar fi fost firesc.
Chipurile lor exprimau dezolare pură, abstrasă de-a lungul timpului din acel chin perpetuu de a se expune zilnic privirilor curioase ale noastre, tuturor. Dezolarea era atît de pronunțată încît părea o trăsătură fizică, ca o buză de iepure. Bineînțeles că ar fi preferat să stea împreună singure închise în casă, dar iată că nevoia le forța să iasă. Poate că, dacă cineva le-ar fi trimis strictul necesar vieților lor simple, de călugărițe în penitență, ar fi trăit într-o simbioză perfectă, fericite să fie împreună și să comunice prin gîndurile lor telepatice. Dacă oricare dintre ele ar fi fost un timp mai lung singură, cu siguranță s-ar fi sinucis, asta mi se părea că văd pe chipurile lor, că s-ar fi sinucis, dacă nu ar fi fost acea piedică a prezenței celeilalte. Amîndouă aveau părul șaten, moale și ciufulit, păreau două păpuși ieftine, de cîrpă, cu capetele din ipsos, niște păpuși cu care un copil nepăsător se jucase urît și le cam ciobise pe ici, pe colea, fețele. Blugii lor, ca întotdeauna, erau ca niște saci grotesc de mari și la fel erau și puloverele, cu niște manșete lărgite de la prea mult suflecat.
„Am vorbit cu părintele Barton”, le-am spus, „nu vreți voi să faceți treaba de patrulare noaptea prin garaj? E foarte ușor, la niște ore fixe trebuie să dați o tură de la un capăt la altul, și sînt bani frumoși, să știți.”
Mi-au mulțumit în stilul lor, simultan, și de-abia după ce am împins la loc ușa peste garniturile de izolare ale tocului, am început să mă stresez că mă luase gura pe dinainte să promit ceva, cînd nici măcar nu eram în relații bune cu părintele Barton. Dar promisiunea joacă un rol capital în felul cum s-au derulat lucrurile în continuare, așa că trebuie să mă laud cu, zic eu, singura mea faptă bună.
Vino mai aproape, copile, că altfel pierzi jumate din ce spun cînd își ambalează retardații ăștia motoarele, de parcă n-ar vedea că străduța noastră, după ce că e la vale, se și înfundă în trei sute de metri. Colo unde se înfundă, pe stînga, am stat eu, la 583 Ridgewood, am și sunat o dată de curiozitate, să văd ce suflete umplu spațiul ăla acum, oare lor le-o merge bine? Ai fi uimit să fi văzut cîte a văzut casa aia, dar na, tu nu ai nici doișpe ani iar casa a fost construită în ’55.
Patricia m-a îndemnat să-mi termin cafeaua pînă nu se răcește, așa că m-am așezat înapoi la masă. Avea un aparat de cappuccino primit de la colegii de serviciu în ultima ei zi de muncă și folosea numai apă filtrată dintr-un cofer Brita, zicea ea că așa o să o țină mai mult mașinăria. Îți spun eu acum, cinci ani mai tîrziu mașina aia de capuccino încă făcea niște cafele pe cinste, tuturor celor care au venit la ea la priveghi le-a plăcut.
Nici nu mai știu cum, stînd la taifas cu ea, a venit vorba de moarte, oare cum Doamne am ajuns să vorbim despre asta, pornind de la gemenele Wifred, pe care sigur le-am bîrfit puțin? Între timp venise și mătușa Patriciei care era pe jumătate surdă dar purta aparat auditiv – nu știu de ce îmi făcea scîrbă să-i văd plasticul ăla roz-pal ieșindu-i din ureche, mereu orientat spre mine, de parcă mă filma cu el. Am spus că știu foarte clar cum se simte moartea, pentru că am trăit experiența morții în tinerețe, pe drept cuvînt o trăire năucitoare, imposibil de uitat.
„Și cum se simte moartea?”
Haha, exact asta m-a întrebat și ea, copile, cum se simte moartea! Îți spun, deși ești cam mic să afli. Moartea se simte ca și cum viețile tuturor continuă neperturbate înainte, cu singura diferență că tu lipsești cu desăvîrșire din aluatul frecat în malaxor. Eliminat pentru totdeauna! Moartea e ceva extrem de personal, îți aparține numai ție și doar tu faci mare caz de ea.
Exact așa simțisem după o lovitură la cap care-mi cauzase o comoție cerebrală. Mă trezisem uitîndu-mă la un teren de fotbal, era o zi superbă de vară și jucătorii galopau transpirați, aruncînd în spate bucăți de pămînt și iarbă din crampoane, iar un amic stătea aplecat în fața mea și mă tot întreba cum mă simt. I-am spus că perfect, pentru că nu-mi aminteam să se fi întîmplat ceva rău – nu-i înțelegeam îngrijorarea. Șocul a venit de-abia cînd am realizat că, deși privisem tot timpul meciul, nu înregistrasem două goluri și, de altfel, nimic din ce se întîmplase acolo în cele douăzeci de minute ulterioare loviturii primite în ceafă. Era ca și cum, pentru douăzeci de minute, murisem. Cel puțin creierul așa mi-a fost: mort.
Mătușa Patriciei nu a fost de acord cu mine.
„Cînd mori, nimeni nu-ți arde una în cap!”
„Ce vreți să spuneți?” am cerut eu explicații.
„Că se poate să îți pierzi cunoștința viu fiind, dar e imposibil să îți pierzi cunoștința după ce mori. Din contră, deabia atunci ai senzații în permanență, cum nici măcar nu mai ai nevoie să dormi.”
Îți dai seama că m-am folosit de faptul că adusese vorba de somn ca să mă scuz: se făcuse tîrziu și a doua zi eram schimbul unu la bandă, munceam la un abator – muncă solicitantă, fiind șef de secție.
„Stai”, m-a oprit ea și de-abia atunci am privit-o pentru prima oară mai cu atenție. Arăta cum arăt eu acum, cu părul alb, ridată bine și cu o față de bărbat. Pînă și nasul tot așa îl avea: mare și borcănat. M-am răsucit întrebător spre ea, chinuindu-mă să păstrez contactul vizual, pentru că nările ei largi deschise se deschideau și se închideau ca un al doilea rînd de pleope cerînd parcă și ele o parte din atenție.
Doar mi-a spus că-mi poate demonstra că există viață de după moarte și mi-a mai zis că, din păcate, trebuia să vin într-o duminică sau o sîmbătă, cînd părintele Barton era la slujbă.
„De ce cînd e el la slujbă?” am întrebat-o uimit.
„Pentru că prezența lui la nici douăzeci de metri de mine ne perturbă!”
Stai, nu pleca, povestea o să se termine în curînd, și e un final bun, o să-ți placă. Nu te uita că sînt rupt în coate și am căciula asta ponosită pe cap, cu tot soarele care e – la noapte, cînd cei ca tine dispar sub pătură, nici nu-ți închipui ce curent bate pe aici. Vezi plopii ăia șapte? Le auzi frunzele cum foșnesc? Ei, nu o să mă crezi, dar ei, plopii ăia, crează vînt atunci cînd, cu rădăcinile lor, trag apă și seva dulce avansează repede în sus pe trunchi, frunzele încep să vibreze de plăcere și așa se formează primele adieri. Așa ar și rămîne, o adiere, dacă nu ar fi ditamai pîlcul. Tot accelerează adierea de la unul la altul pînă o face vînt. Vorbesc serios, o fabrică de vînt sînt plopii ăștia! Hai, ți-a trecut un pic spaima, copil frumos? Vrei să-ți zic mai departe? Îți spun, că văd că tu ești singurul care mă apreciezi. Altfel cine ți-ar zice ție povești? Tableta? Ce, știe tableta aia vreo chestie care să se compare cu ce-o să afli de la mine acum, dacă ai curaj și nu fugi înainte de sfîrșit?
Nu ți-am spus ce dezavantaj mare au casele astea. E garajul. Te gîndești că, fiind subteran, te scutește să dai la zăpadă, asta nici n-o contest, dar problema e că fiind doar unul trebuie să-ti cauți chiriași fără mașină, altfel unde o parchezi pe a ta? Cu Atif am avut noroc că nu avea, dar după aceea l-am avut pe Jeff, și a trebuit să mă interesez ce se poate face.
Nebuna cu pisicile nu avea mașină dar nici picată cu ceară nu m-ar fi lăsat să parchez pe locul ei. În schimb, săracele gemene închiriau spațiul lor pentru cincizeci de dolari pe lună. Încă nu apucasem să vorbesc cu ele despre asta dar știam că, dacă chiar le puneam o vorbă bună la David Duncan sau la părintele Barton, atunci aș fi avut mari șanse să le conving să-l elimine pe Azimir, sîrbul cu două mașini, de la 783, în favoarea mea.
Totuși mi-am adus aminte că nici Patricia nu avea mașină, cum nu se inventase mașină care să o cuprindă pe ea. Nu strica să o întreb de locul ei de parcare. Dintotdeauna stătuse gol. Așa că mi-am făcut iar drum pe la ea, de parcă diavolul mă îndemna să bat din nou la ușa unde el, cu cîteva zile în urmă, sădise sămînța curiozității folosind mîna unei vasale. De ce să nu recunosc, mă atrăgea să o văd din nou pe bătrînă așa cum, cînd treci pe lîngă un accident grav pe autostradă, te atrage să arunci o privire scurtă în spate după mortul întins pe caldarîm.
În exterior, toate casele aveau exact aceeași arhitectură, doar că unele erau mai mici iar altele mai mari. A ei era cam jumătate cît a mea. Cînd se mutase, bătrîna își adusese și din lucrurile ei așa că sufrageria lor arăta ca un depozit de mobilă veche și desperecheată. Bătrîna locuia în demisol, dar acolo nu coborîsem niciodată.
Dormitorul Patriciei era la etaj, dar cum îi era greu să urce scările, moțăia tot timpul pe o canapea trasă lîngă fereastra sufrageriei. Era imposibil să treacă cineva pe aleea aia fără să știe Patricia cine a fost. Iar cînd sunai la ușă, îi auzeai vocea prin geamul întredeschis: intră, e deschisă! Era de treabă Patricia, zîmbitoare și jovială, într-un fel de bon vivantism (o spun clișeic) pe care toți grașii îl au. Era ca și cum s-ar fi scuzat în continuu că am surprins-o mîncînd prea mult.
Știi ce zic, sînt sigur că și tu ai un gras din ăsta în clasă, nu-i așa? Doar că voi, la școală, nu aveți voie să vorbiți pe șleau, cum au voie bătrînii ramoliți ca mine, nu-i așa, copil simpatic ce ești?
Am urcat scările, i-am spus să nu se ridice de pe canapea și am întrebat-o despre ceea ce mă interesa.
S-a scuzat înroșindu-se la față.
Venea destul de des o asistentă medicală pe la ea să-i ia tensiunea și mai știu eu ce alte chestii să-i facă, uneori și pe mătușa o mai vizita cîte o prietenă – trebuia neapărat să păstreze locul pentru ele, altfel ar fi plecat val-vîrtej de grija amenzii de parcare. Lasă, Patricia, nu face nimic, o să apelez la gemenele Wifred, am spus. În cabinetul de băuturi avea o sticlă de Bombay Sapphire, la care dintotdeauna încercam să nu mă uit prea lung că, dacă m-ar fi invitat să trag o dușcă nu aș fi putut zice nu, și chiar atunci, parcă din pămînt, m-am trezit în spate cu bătrîna, îndemnîndu-mă să mă servesc cu un pahar de gin.
„Toarnă-ți tu cît vrei în paharul ăla, e spălat, și-ți aduc acum apă tonică din frigider.”
Și-a turnat și ea un strop, apoi și-a tras un scaun lîngă fotoliul meu.
Avea o prezență ușor intimidantă în felul atent, direct, în care mă studia fără să se ferească. M-a întrebat data de naștere și i-am spus-o.
„Ești scorpion”, mi-a zis. „Tu ori o să crezi imediat ce-o să-ți spun, ori nu vei crede niciodată. Ai o duritate ieșită din comun, ai avut probleme în copilărie, ți-ai pierdut unul din părinți foarte devreme. De cîteva ori ai fost aproape să iei viața cuiva. Am dreptate?”
„Aveți dreptate”, am îngăimat, aruncînd o privire spre Patricia.
„Nu-ți face griji în privința ei, doarme.”
„Închide ochii și gîndește-te intens la cineva care ți-a fost drag și pe care l-ai pierdut.”
Am închis ochii și m-am gîndit la bunici dar, ciudat, nu era un simplu gînd, ci erau imagini, exact cum ar fi într-un vis. Eram în fața casei lor de la țară, îi auzeam venind dinspre drum, apropiindu-se de poarta casei (îi vedeam printre scîndurile gardului verde) pe care bunica prima o deschidea. A intrat și s-a bucurat că mă vede în curte, dar eu în loc să mă bucur m-am îngrozit, pentru că fața ei era de o mie de ori mai ridată decât atunci cînd murise. Totuși îi recunoșteam bine ochii, pomeții, buzele, nasul, doar că arăta ca o mumie vie, iar asta mă speria. Cu toate astea știam că era bunica și că nu-mi putea face rău așa că am îmbrățișat-o, și dintr-o eschivare de a o privi direct, m-am aplecat și i-am sărutat mîna – ceea ce în realitate nu făcusem niciodată. Apoi am auzit scrîșnetul pietrișului sub pantofii bunicului și m-am înfiorat gîndindu-mă, dacă bunica arată așa, atunci el, care e cu zece ani mai în vîrstă ca ea, cum o să arate?! De frică am deschis pleoapele.
Doi ochi întunecați mă priveau cu o intensitate neîntîlnită de mine pînă atunci.
M-am gîndit că sigur trecuse mult timp de cînd închisesem ochii și că, odată cu apa tonică, îmi turnase ceva prafuri în pahar.
„La cine te-ai gîndit?”
„La bunica”, am zis, pentru că doar pe ea o văzusem.
„Bunica ta îți transmite prin mine că, înainte să moară, i-ai promis ceva și îți reamintește că nu te-ai ținut de cuvînt. Cel puțin așa cred că spune. Are dreptate?”
„Da”, am recunoscut înmărmurit.
Prin odaie plutea un miros ciudat, de urzici proaspăt rupte și mă simțeam turtit în fotoliu, ca și cum presiunea atmosferică ar fi fost uriașă.
Cînd făcea mîncare de urzici, bunica spunea că în nici un caz nu trebuiesc culese din cimitir. Îi plăcea tare mult mîncarea asta, ei. Ce interesant mi se pare că mîncărurile lor preferate, pe care le uram cînd eram copil, au devenit favoritele mele la bătrînețe. Mîncare de ciuperci, măsline cu pîine proaspătă, urzici, da, ai auzit bine, urzici – se fierb și se gătesc exact ca spanacul.
Bătrîna mă privea așa cum ai privi o insectă printr-o lupă uriașă, cu o amplificare fără sfîrșit. Nu mai aveam gînduri secrete, nu mai aveam identitatea mea, brusc mă înșfăcase cu niște mîini invizibile, mă răsucea și examina după cum voia.
În timpul ăsta, Patricia dormita în continuare pe canapea.
Am sorbit ultima înghițitură de gin, am rostit un mulțumesc general, în șoaptă, apoi am dat să plec.
„Uite! Dacă vrei să știi cine am fost eu”, mi-a spus, întinzîndu-mi o pagină de ziar vechi. „Și să nu uiți să mi-l aduci înapoi data viitoare”, m-a averizat tot ea, pe un ton parcă sfîrșit de oboseală.
Am parcurs cei treizeci de metri care despărțeau casele noastre ca un somnambul și m-am regăsit în patul meu. Mi se părea că tocmai mă trezisem și că nu fusesem niciodată la Patricia. Gălbuiul camerei mele rotea un același crepuscul de praf lunar și aș fi fost convins că visasem tot, dacă pe noptieră nu mi-ar fi căzut ochii pe ziar.
Era acolo un articol semnat de un jurnalist local, un sceptic, ca și mine, la tot ce avea legătură cu viața de apoi și dialogul cu spiritele. Asta își dorise să demonstreze, că toți așa-zișii „inițiați” sînt niște farsori și ședințele de spiritism, simple mascarade.
Tatăl său fiind pe moarte îi venise ideea unui „experiment” cu care muribundul căzuse de acord: în haina în care urma să fie îngropat, să i se pună în buzunarul stîng o minge de ping pong iar în buzunarul drept o brichetă. Doar ei doi știau de existența acestor două obiecte iar cînd tatăl a murit, jurnalistul a rămas singurul om viu care știa că în sicriu, alături de cadavru, la trei metri sub pămînt, se aflau rătăcite o minge de ping pong și o brichetă.
La scurt timp după aceea, autorul articolului contactase trei ocultiști, toți trei fiind dintre cei care susțineau cu tărie că pot comunica cu spiritele.
Unul dintre cei trei numise corect cele două obiecte.
Articolul se încheia cu o notă de regret ce indica deopotrivă tulburare și neîncredere la adresa rezultatului care, într-un fel, îi zdruncinase din temelii convingerea că nu există viață după moarte.
În centrul articolului, într-o poză alb-negru, apărea Patricia la vreo zece ani, tot grasă, de mînă cu mătușă-sa, în fața unei case, probabil cea în care copilărise. „Cu toate că Stella Devis mi-a răspuns cît se poate de corect”, încheia el, „în adîncul ființei mele nu-mi pot alunga suspiciunea că există totuși o explicație rațională. Eu știam ce sînt acele obiecte. E oare posibil ca doamna Devis să-mi fi citit gîndurile, să fi văzut clar în mintea mea exact ceea ce eu nu voiam sub nici un chip ca ea să afle? În buzunarul stîng e o minge de ping pong, în buzunarul drept e o brichetă.”
Dacă mă crezi, atunci am aflat că o chema Stella.
În noptea aia am dormit groaznic de prost și m-am trezit cu zgîrieturi adînci pe antebraț iar falangele a două degete erau julite ca și cum în somn dădusem cu pumnul în perete. Nu mi se mai întîmplase niciodată să mă zgîrii singur dar uite ce am pînă și acum pe mine, sînt tot plin pe mîini, uneori, închipuie-ți, și pe față. Am visat că eram o pisică mare și că trebuia să mă lupt pentru supraviețuire cu alte pisici încă și mai uriașe. Cînd m-am spălat pe dinți, gingiile mi-au sîngerat și, privindu-mă în oglindă, cu roșul sîngeriu care-mi păta smalțul, mi s-a făcut frică de propriul chip încercănat. La serviciu am sunat că nu mă simt bine, aveam dreptul la șapte zile de medical pe an, după care am ieșit din casă și, timp de vreo două ore, mi-am găsit de lucru încercînd să nu mă mai gîndesc la ciudățeniile alea care speram că o să înceteze de la sine, așa cum se oprește un sughiț sau zbaterea unei pleoape.
„Ce dracu”, îmi ziceam, „e doar o babă nebună și nimic mai mult! De ce mi-a dat ziarul? Nu ca să-mi arate, vezi Doamne, cine a fost, ci că încă este cineva. Poate că-i bătrînă, dar nu-i nici pe departe moartă, doar am văzut ce-i poate pielea.”
În fața casei gemenelor m-am oprit șovăind, nu știam dacă să sun sau să nu sun iar în secundele alea cîteva, cîte or fi fost, spre mirarea mea, pentru prima oară în viață am văzut-o ieșind din casă doar pe Jane sau pe Anne – era imposibil de făcut diferențierea.
„Cum de ești singură?”, nu m-am putut stăpîni să întreb.
„Mă duc pînă la farmacie. De cîteva zile, Anne nu se simte prea bine.”
Cum zice lumea cînd moare cineva? Nu-mi vine să cred, arăta în putere, parcă o văd cu ce viteză urca dealul spre magazinul lui Shorty, cum de s-a dus așa dintr-odată? E adevărat… mai auzi și De-abia se mai ținea pe picioare, bine că s-a îndurat Dumnezeu să o ia la el! Și recunoaște, toți morții cu care ai avut de-a face, dar absolut toți, se încadrează într-una dintre variantele astea două.
Nu pot să spun lucrul ăsta și despre gemene.
Erau complet neancorate la viața asta. O greșeală a naturii și cel mai trist era faptul că poate în alte circumstanțe ar fi fost ok. Alți părinți, altă școală, altă copilărie – nu știu. Cert e că știam că Jane nu are de unde să aibă bani de înmormîntare. Și mai știam și ce se zicea. În cazul gemenilor identici care au fost tot timpul împreună, cînd moare unul, la scurt timp va muri și celălalt.
„Nici gînd să cred ce scrie în articol”, i-am spus apoi Stellei Devis dîndu-i înapoi ziarul. „Dar uite că s-a ivit o modalitate să-mi demonstrați că mă înșel!”
„Să demonstrez ce?”
Păi da, să demonstreze că nu ia obiectele alea din capul unuia viu, unul care știe despre ce e vorba. Era foarte simplu, cu un al doilea experiment îmbunătățit. Și tot ce a trebuit să fac pentru a o conving pe săraca Jane a fost o chetă de ajutor de înmormîntare pe care am organizat-o chiar eu; s-au strîns ceva bani.
Am pus-o să jure că nu va spune la nimeni ce obiecte i-a vîrît soră-sii în buzunarele taiorului albastru cu care o îngropase. Nici măcar mie.
Așa cum am prevăzut, la două săptămîni după Anne s-a stins și Jane.
În noaptea priveghiului m-am dus iar la Stella Devis: „Uite, e șansa ta să strălucești cu adevărat, Stella. Iată că gemenele sînt amîndouă moarte. Întreab-o acum pe Jane cu ce obiecte a îngropat-o pe Anne.”
Am așteptat-o să-și revină din transa pe care eram aproape convins că o mima.
„În pumnul lui Jane e un bilețel. O să-ți fie greu să-i descleștezi mîna dar, după cum ți-am spus în seara aia, ești scorpion, și ți-ai ales să nu crezi. Înainte să moară, a scris pe bilet obiectele cu care a îngropat-o pe soră-sa. De fapt sînt două păpușele identice, le-a cumpărat mama lor cînd era gravidă cu ele și le-a ținut cu ea pe tot timpul sarcinii, pentru că își dorea foarte mult să aibă gemeni. Doar că, în loc de doi băieți, cum voia, a făcut două fetițe. Nu a ținut niciodată la ele cu adevărat, iar bărbatu-su nu le putea suferi.”
Știu, te uiți la mine și crezi că sînt nebun că mă opresc cu povestea aici. Dar crede-mă, copil frumos, e spre binele tău. Restul chiar te-ar face să te piși pe tine în pat la noapte.
Și nu ai fi cam mare să pățești rușinea asta?
