am ochii închiși
Gândul veni pe neașteptate. Până atunci se rostogolise printre valurile unei mase nedefinite de amintiri și senzații – o mare de sunete, imagini și contururi lipsite de conținut, fără început și fără sfârșit. Un mediu cald, anesteziant, în care s-ar fi putut cu ușurință imagina plutind în derivă o veșnicie. Dar gândul acela se ivise de nicăieri
am ochii închiși
și îl auzise, îl auzise clar, răsunându-i în creier, iar asta însemna un singur lucru – începea să-și revină. Ceva se întâmpla. Încercă să se miște, fără niciun rezultat, în primul rând pentru că nu reușea să se „localizeze” cu precizie – apoi sosi un alt gând, pe care nu-l înțelegea – e prea multă lumină. Prea multă lumină? Cum putea fi lumină dacă avea ochii închiși? Era atât de puternică încât îi trecea prin pleoape sau de fapt se trezise deja? Și cum să se trezească un om în situația lui?
Ultima întrebare îi declanșă un adevărat vacarm în minte. Toate gândurile începură să vocifereze și să se îmbrâncească, căutând să se impună în prim-plan, să se impună brutal, prin forță, până când, în sfârșit, ceva le puse în ordine și începură să curgă unul după celălalt, murmurând încetișor, căpătând substanță pe măsură ce se ordonau pe unul dintre ecranele minții. Le simțea ca fiind ale sale, dar imediat ce prindeau formă îi deveneau cumva exterioare, înșirate cuminți la o oarecare depărtare, unindu-și semnificațiile ca niște copilași ce se țineau de mână, ajutându-l astfel să se întoarcă la starea conștientă. Se înfățișau cu toate amănuntele expuse, cu mecanismele dezvăluite, cu procesul formării lor clar, însă fără a-i oferi explicații sau îndrumări. Mai departe trebuia să se descurce singur.
Încercă din nou să se miște. Pe undeva simți o senzație vagă, o furnicătură ramificată într-o zonă pe care nu o putu identifica. Lumina îl supăra în continuare, mult prea intensă – exista o lumină, iar el era înconjurat de întuneric ori stătea în lumină și nu vedea întunericul din jur? Nu știa. Când ai ochii închiși, nu poți fi sigur de nimic.
Gândurile se întorceau unul câte unul, însoțite de imagini și amintiri, dar era ca și cum contactul cu acel spațiu prin care plutise amorțit până atunci le maturizase brusc, violent și le îmbolnăvea acum cu realitatea căreia el trebuia să-i facă față în curând. Ciudat. Realitate? Se trezea într-adevăr? Cum să se trezească? Se cutremură. Un om în situația lui nu putea, nu avea cum să se trezească.
Laura, se gândi el. Laura.
Murise. Murise în brațele ei. Murise în brațele soției sale, iar acum ceva din lumina care-l înconjura îi ardea pleoapele și obrajii, de parcă din ochi i s-ar fi scurs șiroaie de lacrimi. Îi vedea chipul plecat, palmele ei pe fața, pe buzele lui, în timp ce-i șoptea într-una Boris, Boris, unde vrei să pleci, Boris – ăsta era el, Boris, Boris Andronescu, Boris, împlinise de curând optzeci și șase de ani și murise în patul său de acasă, înconjurat de tot ce iubea. Avusese o boală, nu-și amintea exact detaliile, dar n-avea importanță, esențial era că ceva îi curmase existența, iar acum revenea la o stare de conștiență, la un prezent pe care mintea lui nu era-n stare să-l cuprindă, dar pe care corpul lui se pregătea aparent să-l accepte.
Nu simțise nicio durere.
Murise ușor, murise împăcat, înconjurat de secvențele fericite ale vieții sale ca de niște prieteni credincioși. Murise cu chipul cel mai drag din lume în fața ochilor, murise cu Laura alături, sărutându-i buzele și obrajii – în ultima clipă, îi văzuse fruntea înaltă, încărcată de riduri, firele de păr scăpate din coc, plutind în aerul nemișcat, gura schimonosită de plâns și de rugăminți – apoi îi simțise mâna cum îl strângea tare, tare, în timp ce el începea să se îndepărteze, să respire din ce în ce mai rar, înainte ca imaginea ei să încremenească, ca imortalizată într-o fotografie, pornind după aceea să se înnegrească pe margini, să-și piardă claritatea, pe măsură ce se făcea mai mică, tot mai mică, iar el își simțea ultima răsuflare, ultimul strop de viață părăsindu-i trupul – ultima răsuflare, prizonieră în spațiul acela unde trăise timp de optzeci și șase de ani, spațiul acela în care se mișcase și fusese viu. Silueta Laurei, minusculă, insignifiantă, apoi el încremenise timp de mai multe clipe în întuneric și se gândise la toată durerea celor pe care-i părăsise, la toată iubirea lor incapabilă să-l urmeze acolo unde se ducea.
Și unde se ducea?
O perioadă avusese senzația că alunecă printr-un tub elastic alcătuit din lumini, umbre, culori și contraste.
Îi trebui ceva timp să-și dea seama că toate constituiau secvențe din amintirile ori momentele vieții sale, așa cum fuseseră ele, mai bune sau mai rele. Deci e adevărat că în clipa morții îți vedeai zilele trecând prin fața ochilor, se gândea. Iată-l pe el în prima zi de școală – un puști micuț, uscat, cu urechi mari și privire șireată. Iată-l cocoțat în părul din curtea bunicilor, aruncând fructele coapte în găinile din ogradă, iată-l la liceu, timorat, respins de fata la care ținea atât de mult, iată-l în prima zi de armată… Momentul în care o cunoscuse pe Laura, venirea pe lume a primului copil, apoi a celui de-al doilea, imagini nenumărate, prea multe pentru a le vedea deslușit, însă pe care le simțea distinct în vreme ce aluneca prin acel tunel nesfârșit, toate aliniate, îndată ce le depășea, într-un sistem căruia nu-i cunoștea deocamdată funcția… Clasate după durată, importanță, consecințe în timp, loc ocupat în memorie, influență asupra sentimentelor, aranjate în spatele său de parcă s-ar fi grupat în așteptarea unui evaluator inimaginabil, aflat dincolo de sferele între care-i fusese înscrisă existența. Era oare posibil să existe rai? Să existe iad? Să existe o judecată supremă? Ca să facă ce? Cui i-ar folosi experiența unei vieți trăite sub amenințarea morții?
Era absurd.
Ridicolul ideii îl bântui o vreme, pe când tunelul devenea tot mai larg și alunecos, iar imaginile ce-l alcătuiau își pierdură claritatea, până deveniră doar niște fire spiralate de lumină printre care se deplasa acum atât de lent, încât îi dădeau impresia că sunt complet statice.
Pe urmă, nimic. Amorțire. Oceanul nesfârșit de umbre și amintiri confuze, începutul fără sfârșit, sfârșitul fără început, expirarea conștiinței, nepăsarea finalului. Moarte.
am ochii închiși
Revenirea la starea conștientă era însoțită de durere. Nu durerea obișnuită, fizică, ci o durere a memoriei. A minții. Avea certitudinea că ceea ce luase cu sine în clipa morții, întreaga experiență acumulată, o viață de suferințe, bucurii și senzații își forțează intrarea în ceva mult mai mare, într-un ansamblu care – oricât de ciudat ar fi fost – îi aparținea, de asemenea, într-o conștiință integrată într-un prezent de neînțeles deocamdată. Prezent ce-l cuprindea cu fire invizibile, încărcate de promisiunea unor revelații înspăimântătoare. Senzația era prea puternică să nu fie adevărată. Totul avea un scop. Ce scop? Realitatea îl aștepta încărcată de amintiri la care nu avea acces. Iar acesta era, într-un fel, un lucru mai îngrozitor decât tot ceea ce experimentase până atunci.
Nu voia, nu avea nevoie,
am ochii închiși
în acel moment, să-și sondeze cotloanele ascunse ale minții, nu era pregătit pentru zona aflată dincolo de ultimul hotar al memoriei. Tot ce trebuia era să se lase îndrumat de mecanismele acestui proces al revenirii la starea conștientă, pe care-l simțea chiar firesc pe măsură ce ideile-i deveneau tot mai clare și se substituiau senzațiilor amestecate cărora nu le putea găsi termen de comparație. Să fi fost doar o alarmă falsă? Alunecase într-o comă, iar acum se trezea? I-ar fi plăcut să creadă asta, însă prea multe lucruri se contraziceau. Trecutul, trăit timp de optzeci și șase de ani, tot ce se afla acolo, în el, era închis, sigilat, încapsulat de moartea ce-l silea acum să intre în ceva ce cunoștea deja. Scopul? Vindecare? Ori ispășire?
Obrajii îi ardeau.
Tot mai multe zone ale organismului său se trezeau și expediau senzații foarte îndepărtate, dar destul de clare pentru a-l sili să-și evalueze dimensiunile trupului, felul în care stătea așezat, relația cu mediul în care se afla în acel moment.
Nu, nu e lumină, își zise în cele din urmă. E o culoare. Este alb. Un tavan alb. Apoi: Am ochii deschiși.
Raiul și iadul nu mai aveau niciun sens.
Pe obraji îi curgeau noi șiroaie de lacrimi. Laura. Draga mea Laura…
Își plimbă privirea de-a lungul tavanului, încercă să se uite spre dreapta, apoi spre stânga, iar capul i se mișcă ușor, ușor de tot, ca și cum ar fi fost ajutat de-o mână grijulie.
Frica îl înghiți pentru o secundă, însă reuși s-o înăbușe, concentrat pe șuierul propriei respirații, devenind deodată conștient de aerul ce-i umfla, apoi îi pă- răsea plămânii. Respira normal. Normal. Ce s-a întâmplat cu mine? Continuă să-și rotească privirea prin cameră, îngrijorat. Conștiința îi plutea într-un spațiu uluitor de vast, încărcat cu toate lucrurile pe care urma să și le amintească, combinate într-un mod grotesc cu lucrurile pe care le cunoștea bine și și le amintea perfect, cele ce constituiseră esența vieții lui trăite și sfârșite. Ce însemnau toate astea? Unde ajunsese?
Imaginea soției îi curentă memoria – un instantaneu de-o claritate orbitoare, conectat cu milioane de fire întrețesute din culori scânteietoare la tot ce știa și ce nu știa – o poză ce încorpora în detalii de-o acuratețe dureroasă toate fazele vieții ei, așa cum o cunoscuse la 30, 40, 50, 60 de ani. O Laura completă, totală, legată de el și de fericirea lui. O punte ce conecta ceea ce trăise până atunci de prezentul în care se deștepta acum.
Instantaneul, oricât de dureros de detaliat ar fi fost, acționă ca un pansament mental și descoperi că nu mai era atât de îngrijorat de situația în care se afla. În regulă, își zise. Trebuie să mă liniștesc. Totul o să se lămurească, foarte curând. Simt asta.
Respiră încet de câteva ori, clipi, apoi își concentră din nou privirea asupra tavanului. Era un tavan perfect, fără nicio crăpătură ori denivelare, confecționat dintr-un material ce părea concomitent moale și rezistent. Degaja o strălucire alb-albăstruie liniștitoare, o lumină ce detalia de altfel întreaga încăpere unde se afla. Perfecțiunea plafonului îl neliniști puțin, așa că își coborî ochii mai jos, peste unul dintre pereții confecționați din același tip de material, mai jos, mai jos, până întâlniră o mică zgârietură oblică pe suprafața imaculată a zidului.
Privirea i se agăță imediat de ea și rămase acolo. Acea mică imperfecțiune inducea o stare de calm, era o oază ce chema la relaxare, un popas necesar și pentru o clipă se întrebă dacă nu fusese făcută intenționat acolo tocmai în acest scop.
Prin minte i se învolburară câteva amintiri bizare care încercau să se conecteze la cele existente deja, dar le ignoră clipind repede și continuându-și apoi explorarea. Nu găsi prea multe lucruri de studiat.
Camera nu era foarte mare, însă felul în care pica lumina și culoarea pereților, precum și materialul lor, contribuiau clar la impresia de spațiu și confort ce-l liniștea fără voia lui. Într-un colț îndepărtat, spre stânga patului unde stătea întins, se vedea un scaun, în apropierea lui o etajeră goală, iar deasupra acesteia un hexagon cenușiu strălucitor, după toate aparențele o oglindă. Scaunul și etajera făceau corp comun cu podeaua și peretele, păreau crescute de acolo – de fapt, toată încăperea crea impresia unui orgasnism straniu, acele obiecte părând doar niște apendice a căror funcție îi scăpa deocamdată.
Laura, unde-am ajuns? Laura, mă auzi? Dacă mă auzi, spune ceva, orice. O vorbuliță. Ajută-mă. Sfinte Dumnezeule, nu se poate întâmpla așa ceva…
Odată ce-și roti ochii prin întreaga cameră și deveni sigur că nu mai era nimic de văzut, poposi încă o secundă asupra micii zgârieturi din perete, îngăduindu-și un răgaz înainte de a-și îndrepta atenția asupra singurului lucru care-l preocupa cu adevărat – corpul său.
Stătea întins pe un pat foarte îngust, făcut probabil din același material ca pereții, îmbrăcat în haine albe – pantaloni și bluză cu mâneci lungi. În picioare avea ciorapi, dar mâinile îi erau dezgolite, așa că-și ridică palmele în fața ochilor, studiind uimit pielea fină, fără imperfecțiuni, trandafirie, sănătoasă, unghiile îngrijite. Își flexă degetele, le strânse în pumni, brusc conștient de forța și tinerețea lor. Nu arătau deloc ca mâi- nile pe care le știa el – mâinile unui om care muncise o viață întreagă, mâinile unui bărbat de optzeci și șase de ani ce murise cu puțin timp în urmă; arătau totuși într-un fel care-i aminti în mod surprinzător de ceva, așa că le coborî brusc pe cearșaf, speriat fără să-și dea seama de ce, cu inima bubuind în piept și picături reci de sudoare pe frunte.
Amintirile îl asaltau din toate părțile. Se adunau la periferia minții, căutând o cale de acces, dar îi lipsea tocmai cheia descifrării lor, astfel încât, pentru moment, nu putea face altceva decât să înregistreze prezența lor acolo. Așteptă întins, fără să se miște, până se liniști, iar respirația îi reveni la normal.
— V-ați trezit, domnule? Vă simțiți bine?
În prima clipă nici nu realiză că auzise cuvintele. Își închipui că răsunaseră doar în capul lui. Ecoul unei amintiri, ori poate rămășițele unei imagini pictate în culori atât de intense, încât să sugereze acele întrebări, însă odată cu vocea, în cameră se simți și un miros nou, ușor și mentolat, ca și cum glasul nu doar s-ar fi auzit, dar s-ar fi și aflat acolo, împreună cu el, într-o formă sau alta, foarte, foarte aproape, iar acum căuta locul de unde s-ar fi putut distinge mai bine.
Se ridică în coate, surprins și se uită în jur.
Chiar atunci își dădu seama că încăperea nu avea nicio ușă. Era pur și simplu un cub alb, scăldat în lumina aceea ciudată și atât. În același timp, conștientiză că așteptase cumva această intervenție, o așteptase pentru că era cerută de împrejurări, iar surprinderea lui era determinată numai de faptul că se produsese efectiv. Pentru că asta însemna că murise într-adevăr, după acei optzeci și șase de ani minunați, murise și nu avea s-o mai vadă niciodată pe Laura ori pe copii, nici casa în care trăise ori grădina unde-i plăcea să se relaxeze, că toate punțile erau tăiate, iar înaintea lui se aflau doar certitudini ce l-ar fi transformat în ceea ce simțea că este deja, definitiv și ireversibil. Dar, la urma urmei, ce naiba semnificau toate aceste gânduri?
Se agăță de inflexiunile vocii, convins că totul urma să se clarifice foarte repede. Poate prea repede.
— Vă simțiți bine, domnule? repetă vocea. Totul este în regulă? Mă auziți clar? Credeți că puteți suporta acestă conversație ori doriți câteva clipe de odihnă în plus?
Tăcere.
Se sili să vorbească.
Sunetul propriului glas nu-l surprinse, așa cum se aștepta, pentru că era într-adevăr vocea lui și o cunoștea bine. Numai că nu era vocea lui Boris Andronescu. Pentru simplul motiv că Boris Andronescu murise.
— M-am… m-am trezit, îngăimă el. Ce se întâmplă cu mine? Unde sunt?
Vocea ezită o secundă, apoi i se păru că aude un oftat ușor.
— Ne bucurăm să vedem că vă prezentați bine. Au existat anumite complicații, dar le-ați depășit cu succes.
— Complicații?
— Da.
— Am fost bolnav? Sunt la spital? încercă el.
Laura, unde ești?
— Nu.
— Și atunci?
— Ați fost bolnav, dar nu în sensul la care vă gândiți. Acesta nu este un spital, ci o instituție de corecție. De fapt, corecție e un cuvânt prea puternic. Limitativ. Reorientare, ar fi mai potrivit, cu toate că și acesta creează conexiuni nepotrivite.
— Laura, unde e Laura? Unde este soția mea?
Condescendența vocii îl agasa, dar, într-un mod foarte bizar, îl calma în același timp, astfel încât vorbele pe care le dorise aspre, poruncitoare, ieșiră rugătoare și lipsite de convingere. Își adună mai mult coa- tele sub el, se împinse în ele și se ridică în fund.
Hainele i se lipeau de corp, răcoroase și comode, adunate pe fiecare mușchi, pe fiecare încrețitură a pielii, încurajându-i efortul, de parcă ar fi fost concepute special pentru a-l susține în acele momente – iar materialul din care erau croite păru să se însuflețească, străbătut de dungi cenușii, asemănătoare unor ligamente ce se uniră în punctele esențiale ale articulațiilor sale, ajutându-l să se miște ușor, doar pe durata unei singure inspirații.
Se trezi deci stând în fund, privind drept înainte în spațiul acela cuprins de perimetrul cubului alb – drept înainte pentru că nu avea idee în ce direcție ar fi trebuit să privească ori dacă era necesar să privească undeva. Apoi așteptă încordat ca vocea să se manifeste din nou. Corpul i se mișcase fără efort și fără durere, însă toată suferința se afla încă acolo, captivă în el, și pulsa, pulsa tot mai puternic.
— Realizăm că treceți prin momente foarte dificile, spuse vocea, dar înainte de toate trebuie să înțelegeți că tot ce se întâmplă acum este normal. Starea de confuzie va mai dura o vreme, însă punctul critic a fost deja depășit, deși sunteți incapabil să „separați” anumite lucruri. Nu vă faceți griji, și aceasta se constituie într-o etapă firească. Informațiile pe care vi le vom oferi în continuare sunt necesare în această perioadă de acomodare – pot ajuta ori chiar grăbi vindecarea. Puteți să ne întrerupeți oricând doriți. Preocuparea noastră este binele dumneavoastră. Considerați asta mai mult o discuție, un prilej de a ajusta experiențele vieții „trăite” până acum, pe consecințele faptei dumneavoastră și modul în care vă va servi evoluția în continuare. De altfel, ați remarcat probabil că anumite amintiri au început să se întoarcă cu mare rapiditate. Nu vă împotriviți. În curând veți reuși să vă dați seama exact unde vă aflați.
Forțează, forțează, forțează.
Doare. Doare prea tare.
— Faptă? reuși să bolborosească. Fapta mea? Ce faptă?
Boris Andronescu e mort, Boris Andronescu e mort…
— Detaliile acesteia vor veni la dumneavoastră, ca și multe alte lucruri, la momentul potrivit, nu mai devreme. Deocamdată este esențial să parcurgeți această etapă. Nu trebuie să vă sperie ori să vă îngrijoreze nimic din ce veți auzi. Oricum, în timp ce vom discuta veți descoperi singur justețea afirmațiilor noastre, pentru că ele sunt în strânsă legătură – nu, sunt lubrifiantul procesului de adaptare.
Nu se întâmplă nimic din toate astea. Nu există nimic E doar ultima reacție a creierului meu pe moarte. Este ultimul meu gând.
Și dacă asta va dura la nesfârșit?
Dacă asta e moartea?
Își coborî privirea către picioare, apoi își strânse genunchii la piept și îi luă în brațe, uitându-se la pereții strălucitori. Vocea se auzea în continuare, dar el pierduse sensul ultimelor cuvinte.
Realizăm că treceți prin momente foarte dificile… Au existat complicații…
— Probabil, în acestă fază, sunteți conștient că numele dumneavoastră nu este Boris Andronescu, distinse din nou modulațiile calme ale vocii, ci doar titulatura sub care v-ați ispășit sentința. Numele dvs. real este Konstantin K., iar viața pe care vi se pare că ați trăit-o până acum a fost o condamnare impusă de faptele comise. Terra, Pământul pe care credeți că-l cunoașteți atât de bine, este un centru de reeducare. O închisoare. Un penitenciar. Un habitat extrem de complex, inspirat din istoria speciei noastre, construit astfel pentru ca reabilitarea infractorilor să fie deplină, completă și absolută.
Ceea ce vă spun acum prezintă o foarte mare importanță. Delictul comis, îndreptat împotriva societății noatre, a atras condamnarea supremă – un ciclu complet de viață pe Terra – naștere, existență sub pecetea bolilor și a îndoielilor distructive, moarte – tocmai pentru a învăța să apreciați valorile ce definesc rasa noastră și deasupra cărora ați pus semnul întrebării făcând ceea ce ați făcut și totodată să înțelegeți clar atributele cu care v-a înzestrat evoluția acestei societăți. Revelațiile dumneavoastră de după această sentință vor veni rapid și vă vor oferi înțelegerea de care ați fost lipsit, permițându-vă să vă reluați locul în angrenajul civilizației noastre, conștientizându-i de această dată perfect rolul în univers și scopurile exacte. Mă puteți urmări? Mă auziți clar?
— Da… aud… și înțeleg, spuse Konstantin K.
— Ați executat sentința între 24 martie 1937 și 16 aprilie 2023. Această perioadă a fost aleasă prin vot. S-a luat în considerație gravitatea faptelor dumneavoastră, modul de gândire, consecințele pe care conștiința dumneavoastră i le-a oferit, anii cuprinși în acest interval fiind considerați cei mai potriviți și încărcați cu acele dificultăți și suferințe perfecte pentru a ne asigura că asimilați corect gravitatea daunelor produse și pentru a pregăti recuperarea completă în urma experiențelor din această perioadă.
Vocea devenise mai calmă, mai blândă – toată această avalanșă de cuvinte o transformase într-o prezență aproape fizică.
Umbla ce colo-colo prin mica încăpere, urca și cobora, se învârtea în jurul lui, ținea cont de cele mai mici reacții, de fiecare tresărire, de fiecare fior ce-i traversa corpul, reglându-și intensitatea și debitul cuvintelor după bătăile inimii sale. Se auzea de sus, de jos, mergea de jur-împrejurul lui ori lansa tiruri de cuvinte în secvențe egale, începând din dreptul unei urechi și ducându-se către cealaltă, ca și cum ar fi încercat să găsească exact spațiul de unde mesajul ar fi pătruns mai repede în subconștient.
La un moment dat, în timp ce-i urmărea cadența, atent la îmbinarea cuvintelor și speriat de felul în care creau imediat conexiuni în memoria sa, avu impresia că vede o vagă umbră albăstruie ce se deplasa prin încăpere – ca o întrupare fizică a acelei voci. În starea lui însă, nu putea fi sigur. Rămase în continuare cu genunchii la piept, fără a îndrăzni să se miște, temător că dacă s-ar fi clintit din loc, toată acea iluzie pe care i se părea că o trăiește s-ar fi destrămat instantaneu pentru a dezvălui o realitate mult mai groaznică.
Vocea își continua tirada.
— Scopul condamnării este eliberarea. Nu trebuie să vă faceți griji sau să vă fie rușine că ați suportat această pedeapsă. Sunteți o făptură tânără, în realitate – aveți doar 128 de ani, exact vârsta la care apar aceste derapaje ce se constituie, din păcate, într-o adevărată boală a speciei noastre, fapt ce a dus – după ani de erori – la instaurarea acestei pedepse ce ne ajută să realizăm exact esența excepțională a calităților pe care le posedăm și fac posibilă evoluția noastră ca specie totală. Probabil este mai bine că s-a întâmplat acum și nu la o altă vârstă – acest lucru ar fi condus, la cineva cu datele temperamentului dumneavoastră, spre consecințe mult mai neplăcute. Nu sunteți singurul care a suportat acest supliciu, asta încerc să vă transmit – foarte mulți dintre noi sunt supuși aceluiași tip de greșeală și au mare nevoie de agonia vieții pe Pământ pentru a pricepe natura extraordinară a ființelor care am devenit.
Laura, unde ești? Și tu ai fost pedepsită? Ai trăit condamnată alături de mine, ai suportat toate acele zile ca pe o pedeapsă? Toată iubirea noastră a fost suferință, copiii noștri născuți din agonie? Dumnezeule, nu pot să cred, nu pot… Ai rămas acolo ca să mă plângi, să te sufoci sub apăsarea unor amintiri îndreptate doar în scopul reeducării? Ce rău ai făcut, Laura, ca să ajungi acolo, lângă mine? Ce ai făcut? Ne-am întâlnit întâmplător ori și asta a fost rezultatul unui vot?
Fragmente de amintiri. Străfulgerări conținând sute de emoții și imagini legate de acele emoții, dizolvate pe traseul conexiunilor ramificate în creierul său. Stare de nervozitate, bătăi rapide ale inimii, un trecut disecat, gata de a fi analizat, clasificat, asimilat. Și o întrebare:
— De ce nu mi-ați șters, pur și simplu, memoria? în-trebă, cu gura înfundată între genunchi. Nu ar fi fost o metodă mai corectă pentru a mă… reorienta?
— Vă amintesc că această metodă abjectă a fost folosită timp de sute de ani de înaintașii noștri, spuse vocea. S-a renunțat la ea din cauza rezultatelor nesatisfăcătoare. Nu conducea la evoluție, ci la noi probleme produse de incapacitatea de a asimila conse- cințele faptelor prin experimentarea unor episoade capabile să pună în adevărata lumină urmările infracțiunilor comise. După cum v-am spus, aceste goluri de memorie se vor netezi foarte repede. Vă vor conferi libertatea de care ați fost lipsit. Într-un anumit sens, v-ați născut încă o dată, dar cu o cunoștință indispensabilă a greșelii, lucru ce vă va permite să eliminați – chiar fără a realiza asta – orice tendință dis- tructivă ori rău îndreptat împotriva societății sau al propriei evoluții. Perioada de existență pe Terra, 24 martie 1937 – 16 aprilie 2023 – acești opzeci și șase de ani – au trecut de-a lungul unei singure săptămâni aici și manifestați toate semnele – în ciuda micilor neplăceri menționate anterior – că reabilitarea a fost totală, completă, absolută – așa cum se întâmplă, de obicei, la 100% din cazuri. Nu există erori. Ați decedat – Boris Andronescu a decedat – la ora opt seara, 24 aprilie 2023, iar în urma părăsirii organismului muritor, ce-a fost vehiculul de reorientare, au fost recuperate cu succes toate datele dvs. spirituale, noile expe- riențe procesate și analizate, confirmând justețea sentinței și succesul ei fără echivoc. Nu veți uita niciodată complet ce ați trăit acolo – acesta este și scopul – însă amintirile nu vor exista efectiv, ci vor fi distilate de conștiința dvs. în noțiuni clare, ce vor conferi o cu totul altă dimensiune existenței. Sunteți un om complet acum, în curând pregătit să pășiți cu încredere și mândrie printre noi – parte din societate, societatea parte din dumneavoastră. Gândiți-vă un timp la ceea ce ați auzit, lăsați realitatea să se așeze treptat și nu veți întâmpina niciun fel de dificultăți.
Laura, ce vor ăștia de la mine? Ce tot spun? Cum poate ceva depăși adevărul vieții trăite de noi? Nu e posibil, nu e posibil…
Odată cu ultimele cuvinte, cu toate că și până atunci fusese deosebit de blândă, vocea deveni dulceagă, superioară, aproape mămoasă.
Konstantin K. își ridică fața dintre genunchi, se uită cu atenție în jur, cu urechile ciulite și încercă să o localizeze, să o separe de decorul impersonal al camerei. Dacă ar fi reușit să-i afle sursa, s-ar fi năpustit chiar atunci asupra ei, s-o sfâșie în bucăți și s-o calce în picioare, iar după felul cum se deplasa prin încăpere, în dispoziția în care se afla el, nici nu se îndoia că acest lucru ar fi fost posibil.
— O să vă îngăduim câteva momente de odihnă, să puteți absorbi lucrurile auzite, apoi sunteți liber să vă întoarceți acasă, se auzi din nou vocea foarte, foarte aproape, de undeva din pavilionul urechii sale drepte. Fizic sunteți într-o formă optimă. Vi se va emite o uniformă simplă, conform cu statutul de cetățean reabilitat și cu faza evoluției dumneavostră. Totodată, ea vă va oferi confortul necesar pentru completarea procesului de adaptare, trimițând către noi date precise pe perioada în care veți fi încă supravegheat. O formalitate, dar face parte din reguli, nu trebuie să vă preocupe acest lucru. Executarea sentinței suferite se încheie cu calificativul maxim – vă veți putea relua fără probleme locul în sistemul nostru de viață. Soția vă așteaptă la ieșirea din instituție, împreună cu primul dvs. copil. Vă amintiți de ea în aceste momente, nu? De soția dvs. adevărată?
O amintire urcă din abisul memoriei cu o mare rapiditate, lăsându-le în urmă pe celelalte, ca o bulă într-un pahar cu apă minerală. Căută locul potrivit printre gândurile sale, apoi se sfărâmă de suprafața prezentului, proiectând puzderie de bucățele incandescente, încărcate de imagini, în toate părțile – imagini pe care creierul lui le preluă imediat și le închegă într-un instantaneu de o asemenea claritate, încât aproape se sufocă. În primul moment nu voi să ia în seamă amintirea. Încercă s-o ignore, să-i atribuie defecte care s-o descalifice, să distrugă adevărul ei, însă nu reuși. Instantaneul îi propunea silueta uscățivă a unei femei blonde, cu fața umbrită de borurile unei pălării, o femeie îmbrăcată în alb care ținea de mână un… un… Nu… nu… Scutură neputiincios din cap.
— Vă amintiți? repetă cu mare blândețe vocea.
— Da… da… sigur, murmură el. Îmi amintesc.
Deodată, se simți obosit și aproape imaterial. Ar fi vrut ca totul să dispară din jurul lui chiar în acel moment. Să ridice ochii, să vadă încăperea dezintegrată în sute de fâșii alb-albăstrui, patul pe care stătea dizolvat într-un abur incolor, iar corpul spulberat atom cu atom și înghițit de negrul ce reprezenta moartea acestui ultim gând al său, în care fusese închis ca un prizonier, moartea ultimului gând al creierului cufundat în neant. Dar nu se întâmplă nimic din toate astea. Vocea continua să monologheze, monoton, dar nu o mai auzea.
Privirea îi fu dintr-odată atrasă de o mișcare produsă pe peretele din stânga. Deasupra etajerei de sub oglindă apăruse ceva ce semăna cu un rând împăturit de haine. Îndată după aceea, pe zid se ivi un punct negru. Punctul se mări cu rapiditate, detașat foarte clar pe albastrul peretelui, ajunse până la mărimea unei mingi de tenis – după care din el se scurseră două dâre întunecate ce porniră la dreapta și la stânga, apoi coborâră, schițând conturul unei deschizături.
O ușă.
Konstantin K. își mută privirea de la etajeră la dârele de pe perete de mai multe ori, apoi, ascultând de-o comandă neștiută, își coborî picioarele peste marginea patului, cu amintirile explodându-i în flash-uri multicolore înapoia pleoapelor, de fiecare dată când clipea.
Nu-ți face griji, Laura, nu-ți face griji. N-o să te părăsesc. Dar trebuie să-mi dau seama ce înseamnă toate astea.
— Din acestă secundă, sunteți liber să mergeți acasă, spuse vocea. Peste o săptămână veți fi chemat aici pentru un ultim control de rutină. Îmbrăcați-vă și pășiți cu încredere spre ușă. Soția vă așteaptă. Și-a exprimat în nenumărate rânduri nerăbdarea și bucuria. Mergeți.
Deși circumspect, Konstantin K. decise să asculte. Se dezbrăcă, trase pe el uniforma găsită pe etajeră – îi venea perfect – pe urmă încercă să se uite în oglindă. Se abținu în ultima secundă. Nu voia să ridice capul și să privească chipul unui străin. Ar fi fost prea mult. Își netezi uniforma la piept, apoi, aruncând o ultimă privire în jur, se îndreptă către perete. La apropierea lui, dârele întunecate luciră scurt și din negre se făcură roșii ca focul. Într-o secundă, spațiul dintre ele păru să se subțieze, deveni străveziu, se ondulă, apoi fu absorbit în consistența zidurilor, creând în perete o deschizătură înaltă și îngustă.
Cu amintirile înnodate în creier într-un prezent cu care-i era teamă să se întâlnească, Konstantin K. păși înainte și se trezi într-un coridor puternic luminat. În dreapta ieșirii se afla un zid, așa că nu putea merge decât spre stânga – culoarul se întindea în fața sa, scăldat într-un alb supărător, care-l sili să plece capul în jos și să strângă din ochi.
Undeva, departe, la o sută – o sută cinzeci de metri, tremura o pată de lumină ceva mai caldă, bătând spre gălbui – probabil capătul și ieșirea. Konstantin K. făcu doi-trei pași, se uită înapoi, apoi continuă să meargă.
Din spate se auzea un murmur slab, neîntrerupt, un zgomot ce aducea cu ecoul unui glas – dacă n-ar fi știut mai bine, și-ar fi închipuit că vocea își continua discursul în cameră, fără să-i pese că nu mai era acolo. Ideea îi trimise fiori reci pe șira spinării. Tresări. Încercă să-și concentreze atenția asupra petei galbene din capătul coridorului, studiind din când în când pereții de care se mai sprijinea uneori. În afară de deschizătura pe unde ieșise și care rămânea tot mai departe în urmă, deși mergea foarte încet, nu se mai vedea nicio altă ușă, nicio crăpătură, niciun defect, nicio denivelare, absolut nimic. Doar culoarul tăcut, cu pereți înalți, perfect drepți, împingându-l să pășească spre o destinație unde îl aștepta adevărata sa viață. Cel puțin așa i se spusese. Creierul i se zvârcolea, bombardat cu imagini tot mai precise, iar amintirile se manifestau în secvențe de-o violență incredibilă, ame- țindu-l cu detalii neașteptate, de parcă ar fi încercat cumva să preia controlul – dar controlul a ce anume? Ce fel de control?
Se clătină, cu un ghem rece în fundul stomacului. Își trecu palma peste față și înghiți.
O să găsesc o cale să mă întorc la tine, Laura, gândi, în timp ce o transpirație înghețată îi strângea fruntea. O să găsesc o cale, iar până atunci, până atunci… Coridorul se termină brusc într-o încăpere doar cu o idee mai lată, însă foarte înaltă – constată mai târziu – și numai schimbarea intensității luminii îl făcu să-și dea seama că ajunsese la capătul lui.
Rezemă o mână de perete și se uită mirat în jur.
Parcursese distanța mult mai repede decât se aștep-tase. Nu-și amintea să fi făcut mai mult de douăzeci – douăzeci și cinci de pași – creierul său surmenat îl înșelase mai mult ca sigur asupra distanței reale. Tumultul amintirilor îl obosise, se simțea dedublat, străin, departe de el însuși, intrus în propria conștiință.
Un strigăt îl făcu să tresară.
Clipi derutat. Se strădui să evalueze dimensiunile încăperii, apoi observă în fața lui conturul unei uși și, lângă ușă, două siluete – una a unei femei înalte, blonde, îmbrăcată în alb, cu o pălărie mică pe cap, cealaltă a unui copilaș slab, cu o față prelungă și întrebătoare, aproape la fel de deschisă la culoare ca și hainele pe care le purta. Amândoi strigaseră în același timp în clipa în care-l văzură ieșind de pe coridor, iar acum alergau să i se arunce în brațe.
Se pomeni strângând la piept acele două trupuri străine, cu două vieți luptându-se în el – cea tocmai încheiată, aparent doar o pedeapsă menită să șlefuiască imperfecțiunile acesteia prezente, cu care nu știa ce să facă. Pentru prima oară se gândi la ce-i spusese vocea și se întrebă dacă nu cumva avusese dreptate, că acesta era doar un simptom al perioadei de acomodare. Dacă era așa, își dorea ca totul să treacă cât mai repede, fără durere, să se termine odată, iar viața să-l accepte din nou, oricare ar fi fost ea.
Imediat însă se gândi la Laura și i se făcu rușine, atât de rușine, încât îi veni să leșine. Femeia îi simți tremurul corpului. Se desprinse din îmbrățișare, îl apucă de mijloc, sprijinindu-l cu tot trupul, îl sărută pe buze, apoi îl strânse cu hotărâre, ajutându-l să-și recapete echilibrul.
— Ușor, ușor, dragule, ești încă foarte slăbit, îi șopti la ureche cu o voce subțire și clară – îi simțea răsuflarea pe obraz, atât de caldă, atât de caldă – încearcă să-ți conservi energia. O să te simți amețit încă o bună bucată de vreme. Crede-mă, știu. Amintirile se vor așeza foarte repede, aproape fără să-ți dai seama. Nu încerca să vorbești. Efortul n-ar face altceva decât să te deruteze și mai mult. Avem tot timpul în fața noastră. Singurele lucruri de care ai nevoie sunt o masă caldă, de prezența noastră și apoi un somn liniștit. Sprijină-te de mine, așa… Scumpule, ajută-l pe tati, e încă foarte obosit… haide… nu avem mult de mers. Știu cum te simți, știu prin ce momente treci, haide… nici nu-ți poți închipui ce griji ne-am făcut săptămâna asta…
Nu încercă să răspundă.
Gura îi era încleștată, mușchii paralizați, limba tare ca o bucată de plastic, interiorul obrajilor uscat, aspru, nu-și putea nici măcar mișca buzele, buzele pe care gura femeii lăsase, atunci când le sărutase, o urmă neplăcută de căldură, pătrunzătoare ca un fir însuflețit de febră. Își coborî privirea către băiețel. Îl ținea strâns de mână și se uita la el cu ochi mari, imobili, parcă fixați cu adeziv pe chipul de un alb cadaveric. Creatura aceea era copilul lui. Copilul lui adevărat. Primul lui copil. Câți copii avusese cu Laura? Doi? Da, doi. Și nepoți? Aveam șase nepoți, Laura. Șase. Și-al șaptelea era pe drum. Încă puțin și-am fi avut șapte nepoți, nu e uluitor? Atunci, cum pot fi toate astea reale? Cum?
Se clătină amețit, agățat de corpul femeii, cu buzele pulsând, apoi ceva ca o creangă uscată îi trosni în creier și-l făcu să se strâmbe de durere.
Noi amintiri îi devastară mintea, detașate cu rapiditate din zone până atunci nebănuite ale memoriei. Le simți cum forțează intrarea, aglomerându-se și împingând cu zgomote de os frânt, până ce depășiră obstacolele care le țineau îngrădite și parazitară toate gândurile care-l preocupau în acea clipă. Le asimilară, se hrăniră cu ele, crescură din resturile lor – toate concurând la alcătuirea unei viziuni atât de tăioase și de tulburătoare, încât sensul ei se devoră pe el însuși, dispăru instantaneu, iar lui nu-i rămase decât ecoul trecerii ei fulgerătoare – o durere albă, concentrată în spatele pleoapelor, care explodă după aceea ca o bilă de flăcări, incendiindu-i tâmplele și dezintegrându-i câmpul vizual. Se luptă să respire, sufocat, icni după aer, pe urmă se pomeni privind drept în ochii femeii blonde, care-l susținea cu fermitate și încerca să-i zâmbească.
— Așa… acum o să treacă… în curând o să scapi de toate astea. Nu te împotrivi. Doar câțiva pași… Vreau să-ți spun că am luat Croitorul până aici. Știu că nu prea-ți place, dar eram prea tensionată ca să conduc.
Ajunseseră în dreptul ușii. Avu timp să observe încrețiturile apărute pe suprafața ei înainte de a se retrage în același mod cu cea a camerei în care se trezise cu câteva ore în urmă. Dar trecuseră ore, ori doar câteva zeci de minute?
86 de ani… 86 de ani… 86 de ani…
Ceva asemănător cu o adiere de vânt îi răcori fața și îi descâlci gândurile. Era afară? Ușa se închise în spatele lor cu un clipocit și tresări fără să vrea. Femeia se împinse ușor în el, cu mare grijă, pe urmă îl sili să înainteze, în timp ce privirea obturată de ultimele rămășițe ale viziunii de mai devreme i se limpezea, ajutată parcă de rafalele tot mai puternice ale vântului, care aduceau cu ele un iz tonic, curat, aproape îmbătător.
Realiză că pășeau pe-un soi de platformă – nu putea să-i estimeze corect mărimea, dar nu era foarte întinsă – acoperită în parte de dantelele vaporoase ale unei perdele subțiri de ceață luminoasă, care se înălța până la nivelul gleznelor. Ceva mai departe se zărea conturul unei protuberanțe ciudate și, deasupra ei, pe fondul unui cer albastru-violet, Konstantin K. putu vedea clădirile unui oraș gigantic. Un adevărat amalgam arhitectonic, construcții înalte și subțiri, ridicate din materiale ce reflectau într-un mod straniu nuanțele cerului, fapt ce le conferea un aer de maiestoasă fragilitate, iar printre ele o mulțime de puncte ce se deplasau cu o mare viteză, prinzând din zbor reflexele lor colorate, puncte despre care își închipui că nu puteau fi altceva decât un soi de vehicule. Priveliștea nu-i stârni nicio reacție și nicio emoție – se simțea doar buimac, obosit și foarte îndurerat.
Vântul bătea tot mai tare.
Femeia îl îndrumă către protuberanța aceea bizară, ce vibra încet, agățată de marginea platformei. La prima vedere părea o creatură mare, lipsită de picioare, impresie întărită și de învelișul multicolor, în aparență organic – dar nu putu observa prea multe detalii și nici nu avu timp să-și pună întrebări, pentru că femeia blondă făcu un semn cu degetele, o porțiune a protuberanței se ridică aidoma unei elitre, iar ei pășiră înăuntru, întâmpinați de un aer umed, dulce, care aproape că îl făcu să vomite.
Nu-ți place să mergi cu Croitorul…
În interior nu se afla nimic în afară de trei umflături în formă de glob. Pereții transparenți, ce vibrau asemenea unor membrane sensibile, îi permiteau să vadă tot ce era afară – clădirile, platforma învăluită în ceață, silueta albă, impersonală a clădirii pe care-o părăsise, odată cu fosta sa viață și cu Laura, odată cu tot ce gândise și trăise, odată cu tot ce avusese o semnificație. Poate că ăsta e iadul, se gândi și, cumva, această idee îl liniști. Trebuia doar să-și ofere un răgaz, să se odihnească, apoi să reflecteze la ce avea de făcut. Nu-ți face griji, Laura, nu-ți face griji…
Femeia îl așeză pe unul dintre globurile din centrul acelui spațiu ciudat, apoi ea și băiețelul luară loc pe celelalte două. Imediat umflăturile își schimbară culoarea, se lățiră și se transformară, luând exact forma de care corpurile lor aveau nevoie pentru a se simți confortabil. Un zumzet scurt se auzi și o vibrație îi urcă prin tălpi, ceea ce însemna probabil că straniul „vehicul” se pusese în mișcare. Ridică palmele. Cu degetele răsfirate își masă tâmplele. O migrenă ușoară îi umbrea fruntea. Femeia se aplecă spre el, îi luă palmele în ale ei, apoi îl sărută.
— Ești bine, murmură ea. Ești bine. Știu că te simți rupt în două, știu că simți că părțile nu se potrivesc. Te gândești la tot ce s-a întâmplat acolo, te gândești la ei… te gândești la ea… Ai încredere, realitatea se va corecta, așa cum se întâmplă întotdeauna. Ai să realizezi cât bine ți-a făcut acestă ispășire, cât de îngrozitoare a fost viața pe care
(și brusc își aminti numele ei, numele soției sale, dar era ca și cum nici nu și-l amintea, mintea refuza să-l accepte, nu avea ce căuta în memoria lui – ieși din capul meu, ieși!)
ai trăit-o. E un lucru bun că s-a întâmplat acum și nu mai târziu. Ai nevoie doar de puțină odihnă. Totul se va întoarce la tine, o să găsești răspuns la toate întrebările, o să înțelegi de ce în lumea noastră e necesară această ispășire, de ce ne temem de ea și ne-o do- rim, totodată.
Laura, te iubesc…
Prin membranele transparente se vedeau edificiile orașului uriaș, trecând unul după altul, filtrând nuanțele fantastice risipite de cerul albastru-violet.
— În curând nici n-o să te mai gândești la ce s-a întâmplat. O să pătrunzi exact semnificația acestei experiențe, hidoșenia locului îngrozitor pe care l-ai pă- răsit. O să-ți dai seama de ce nimeni nu vrea să se mai întoarcă acolo vreodată. Auzi? Nimeni nu mai vrea să se întoarcă acolo.
Privi, cuprins în îmbrățișarea scaunului, liniile multicolore ale clădirilor, iar mâinile i se răciră în palmele ei. Închise ochii.
— Există un început pentru toate, murmură el, neauzit.
Povestirea face parte din volumul Întunericul de mâine
Autor: Robert Gion
Coperta: George Ionescu
Ilustrație copertă: Mircea Liviu Goga
Editura PAVCON, 2021
Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #171
Întotdeauna, dacă îl lași, întunericul va găsi o cale prin care să se strecoare în ființă. Are nevoie doar de o breșă minusculă, pe care, în timp, o va lărgi suficient de mult încât să se instaleze acolo cu totul… Și odată pătruns înăuntru, nu mai scapi de el, devorându-te de la interior spre exterior, ca o ciumă rea și neagră a sufletului!…
Un nou volum de povestiri horror marca Robert Gion, scrise cu sensibilitate și vivacitate literară, semn că autorul a crescut de la proză la proză, atingând, cu acest volum, nivelul maturității sale creatoare.
Volumul conține cinci povestiri:
– Întunericul de mâine
– Oglinda-de-apă
– În numele tatălui
– Marea Judecată
– Un nou membru al familiei
„Un horror de o profunzime pe care n-am mai întâlnit-o niciodată în proza românească! S-a dus direct în oase și m-a paralizat!”
(Constantin Pavel)
”Aceasta este acea carte pe care ai arunca-o cât colo, căci simți că îți zdruncină ființa, dar nu o poți face până nu îi storci și ultima fărâmă de savoare!”
(Stela Rădoi)
