Cristian condusese jumătate de zi fără oprire, sperând să ajungă mai repede acasă. Avusese o zi plină, fără niciun pic de satisfacție și tot ce-și dorea era să se tolănească pe canapeaua din sufragerie, în fața televizorului, cu un pahar de vin în mână. Doar că socoteala de la plecare nu se potrivise deloc cu cea de pe șoselele patriei, așa că întunericul de sfârșit de noiembrie îl prinsese pe drum, ochii îl usturau și capul îi bubuia de parcă un batalion de tancuri își făcuse poligon de luptă printre circumvoluțiunile creierului său. Oprise la o cârciumă ordinară, la marginea Craiovei, băuse o cafea pe care o simțise făcută cu praf de pușcă în loc de zahăr și se întreținuse vreo douăzeci de minute cu câțiva drojdieri locali, cărora le plătise câte un pahar de votcă ieftină, în semn de mulțumire că-i umpluseră timpul cu poveștile lor. În munca lui de agent de vânzări era obișnuit să viziteze toate bodegile, toate cotețele numite pompos „magazin mixt”, unde mirosul de alcool se amesteca înfiorător cu cel de tutun ieftin, de haine nespălate, urină și cine știe ce alte arome, de-i mutau nasul din loc. Dar așa își câștiga banii, avea copil de crescut, Mateiaș în curând urma să se ducă la grădiniță, deci era nevoit să înghită în sec, să respire mai rar și să meargă mai departe.
Ieși în întunericul rece al nopții, aproape împiedicându-se de o pisică neagră ce-i tăiase calea. Semn rău, ‘tu-i morții mă-sii! spuse bărbatul și scuipă în direcția animalului de trei ori. Își aminti că ultima dată când o mâță îi tăiase calea era să facă una cu pământul o babă surdă ce răsărise de nicăieri și se găsise să traverseze tocmai când el scria un mesaj nevestei.
Puse mâna pe o piatră și o aruncă spre animalul care îl studia tacticos, de la o distanță sigură. Deschise portiera și simți un curent de aer rece ieșind din pământ și încolăcindu-i-se de șira spinării. În plopul lângă care-și parcase bătrâna Dacie Papuc, auzi cucuveaua cântând a moarte. Alt semn rău, ‘tu-i morții mă-sii de pasăre. Acum se găsi? Să merg dracu’ încet și cu grijă. Să nu-l las pe Mateiaș orfan, la vârsta asta… Se închină la icoana Sfântului Gheorghe omorând balaurul, spânzurată de retrovizoare, lângă odorizantul cu miros de liliac și, sigur pe ajutorul divin, învârti cheia în contact.
Trânti o înjurătură când observă că nu avea mapa cu facturi și chitanțe pe scaunul din dreapta și se bucură că nu apucase să plece. Sigur nu le-ar mai fi găsit dacă își amintea de ele mai târziu. Le-ar fi luat vreun drojdier pârlit și ar fi aprins focul cu ele sau s-ar fi șters la…
Un bărbat negricios la față, într-o vestă îmblănită, se lovi de el dezechilibrându-se și îl fixă cu ochi tulburi, fără nicio strălucire în ei, pesemne loviți de cataractă. Înainte ca agentul de vânzări să spună vreun cuvânt, negriciosul îl cadorisi cu un Pleacă dracului de-aci! horcăit cu o gură în care trecerea timpului și, cu siguranță, câțiva pumni nu-i lăsaseră prea mulți dinți. Izul de usturoi, transpirație și haine nespălate îl făcu pe Cristian să strâmbe din nas cu dezgust. Poate altădată i-ar fi trosnit una după ceafă, dar acum n-avea chef să-și prindă mințile cu toți nebunii. Îl urmări câteva secunde cum se căznește să meargă cu bicicleta printre jaloane invizibile.
Se îndreptă grăbit spre colțul cel mai îndepărtat al coșmeliei, pe care îl părăsise cu câteva minute în urmă. Barmanița, prinsă într-o discuție cu vreo doi flăcăi afumați care-i făceau avansuri, nu debarasase încă masa jegoasă de plastic. Mapa îl aștepta acolo, așa cum o lăsase, iar de pe scaunul alăturat, ducând la buze un pahar de plastic, cu cafea ieftină, îl privea o femeie în rochie albă, subțire și cu papuci de vară, total nepotrivită pentru vremea de afară.
Cum dracu’ a ajuns asta aici? Ce țâțe și ce craci, cum n-au venit hăndrălăii ăia pe capul ei?
— ‘nă-siara. Ale matale-s istea? N-o umblat nimeni la dânsele. Nu stai olecuță cu mini?
Ia uite-o și pe asta! Ori e dilie, ori o dădu bărbatu-su afară din casă. Sau o fi venit la vreunu’ și o prinse nevastă-sa.
Cristian șovăi pentru o clipă, se gândi că mai avea mult de mers, că ar fi trebuit să plece, dar tare ar fi vrut să știe care dintre cele trei variante era cea corectă. Mai ceru și el o cafea. Hăndrălăii, reduși la tăcere când fuseseră amenințați cu poliția, plecaseră, așa că barmanița se conformă destul de repede. Însă nici nu catadicsi să o bage în seama pe femeia în alb.
Cred că astea nu se suportă. Cam așa-i la țară, cum e una mai răsărită, cum restul țațelor…
Noua parteneră turuia ca o moară stricată, de parcă era nevorbită de ani de zile: ba că se schimbă vremea și, după cum arată semnele, urmează iarnă grea, ba că nu știu cui i-a sărit în cale un cerb speriat și ăla a intrat cu mașina într-un canal, ba că n-a mai ieșit de mult în lume. Din toată pălăvrăgeala, bărbatul reținu doar că se numea Ileana și că nu era din zonă. Se mulțumi să se holbeze pe furiș la pieptul care se umfla în ritmul respirației și la piciorul dezgolit de rochia ruptă. Carnea albă și tare, fără pic de celulită, purtând câteva zgârieturi și urme de rugi, aproape că-i lăsa gura apă. Față ușor ovală, încadrată de fire cafenii, cârlionțate, care i se prelingeau pe spate, cu ochi de culoarea cerului întunecat, cu nas puțin cârn și gura cu buza de jos mai groasă decât cea superioară. Simți cum începea să-i fiarbă sângele în vene, armatele de hormoni ținuți înlănțuiți își cereau drepturile. Tare, tot mai tare. Mai ales că nu se mai atinsese de nevastă de jumătate de an.
Cristian ar fi vrut să mai stea la cârciumă, dar se făcuse deja ora închiderii. Se ridică în picioare și, când răsturnă de pe masă paharul aproape gol de cafea, se aplecă puțin în față. Din decolteul larg fu izbit de imaginea sânilor dezveliți, cu sfârcuri rozalii și întărite. Să-mi bag… Își mușcă buzele și-și luă la revedere, căutând prin cotloanele minții imaginea soției lui, prima lor noapte împreună, comparând involuntar nurii Marcelei cu cei ai femeii de lângă el.
— Mă iei și pi mini pân’ mai-ncolo?
Ileana era tânără, frumușică, părea cam ușuratică, o companie bună pentru următoarele zeci de minute, el avea să meargă încet, din cauza nopții și a cucuvelei. Nu-și dădu seama cum ajunseră afară amândoi, lângă mașina lui. Luminile magherniței se stinseră, auzi zgomot de uși ferecate pe dinăuntru. În lumina lunii, era lună plină, și a stâlpului de iluminat, Ileana câștigă orice comparație cu soția care, la ora aceea, dormea deja cu copilul.
Kilometrii se scurgeau cu viteza unui melc amorțit. La fel de amorțite păreau și casele pe lângă care trecea, la multe dintre ele luminile fiind deja stinse. E abia unșpe jumate. Ăștia se culcă odată cu găinile. Ce dracului să facă pe vremea asta? Vreme de numărat bani. Sau de făcut copii. Cristian își aminti de ratele la bancă pentru renovarea apartamentului și că, de doi ani de când i se născuse copilul, dormea pe canapeaua din sufragerie. Și în răstimpul ăsta, nevastă-sa uitase că mai e și femeie, iar el bărbat. În urmă cu vreo șase luni, în timp ce o pusese capră, ea fusese preocupată mai mult să-l convingă să-i cumpere o mașină de spălat nouă. Că aia veche troncănea ca Dacia lui, că era plină de calcar, că soră-sa își cumpărase una, că alea de la Whirpool sunt cele mai bune… Nu-i ascultase toate trăncănelile, se ridicase și se dusese la baie să-și rezolve singur problema. Când se întorsese, Marcela adormise. De atunci, tot mâna dreaptă îi rămăsese cel mai bun prieten.
Se uită spre femeia de lângă el, rochia Ilenei se ridicase cam mult, dezvelind coapsele albe, pline, așa cum văzuse pe CD-urile cu filme porno pe care le mai împrumuta de la colegii cu aceleași probleme familiale ca el. Moldoveanca tocmai îi spunea că era nemăritată, că nu avusese noroc în dragoste și că toți bărbații pe care-i cunoscuse profitaseră de naivitatea ei.
Norocoșii!, oftă el, alungând câteva imagini cu ea tolănită goală pe capota mașinii. Cu fața vopsită în portretul unui om învins, căruia firele de păr albe începeau să i se arate cu o precocitate ieșită din comun, se apucă să cotrobăie prin torpedou după un pachet de țigări, câștigat ca bonus pentru vânzările de luna trecută. Aprinse una, trase cu sete și expiră zgomotos, punând în acel oftat toate frustrările acumulate în ultimii ani. Urmări câteva clipe cum fumul de țigară se prelingea prin geamul pe jumătate deschis și se gândi să-i ofere și ei una.
Un indicator îi aminti că se apropia de Radovan, iar în depărtare se ghicea silueta întunecată a pădurii. Știa legenda locului, o auzise în diferite variante, dar nu putea să creadă așa ceva. După ce conduci aproape o zi întreagă fără oprire, cu ochii cât cepele, ajungi să vezi și Sfânta Treime, nu numai mirese sau fetișcane rătăcite prin pădure. Se întinse să deschidă torpedoul ca să pună pachetul de țigări la locul lui, dar mâna întâlni piciorul dezgolit al Ilenei. Rece, ca o bucată de gheață. Cum naiba? Doar mă trec nădușelile de la atâta căldură. O fi așa rece toată?
Degetele i se încleștară pentru o clipă pe genunchiul femeii. Și-ar fi dorit să ajungă mult mai sus, pe sub materialul subțire, însă nu îndrăzni. Nu fusese niciodată genul de bărbat direct și întreprinzător cum era prietenul său Popescu, el îi mai povestea la o bere despre escapadele cu domnișoare care făceau autostopul. Se întrebase mereu dacă ceea ce-i spusese amicul său era real, acum se afla și el într-o situație asemănătoare. Se priviră în ochi, el cerându-i aprobare fără cuvinte. Buzele ei întredeschise nu scoaseră niciun sunet, iar lui Cristian i se păru că se curbează ușor într-un zâmbet vulgar.
Ar fi putut să-mi spună să iau mâna, să-mi spună să opresc, că mă dă pe mâna poliției. Dacă-i zic lui Popescu, râde de mine… Ce-am avut și ce-am pierdut…
O rafală de vânt năvăli peste el, făcând iconița să cadă din locul unde era agățată. Un fior îl răscoli până în străfundurile sufletului. Tresărind, apăsă frâna până la fund. Scârțâit de cauciucuri, miros de ars și de panică. Înaintea farurilor chioare ale Daciei, o arătare diformă și monstruoasă ridicase o mână, mai degrabă o gheară, spre el.
Opri la doi metri de bețivul căzut de pe bicicletă în mijlocul drumului și se îndreptă nervos spre el. Omul se căznea să se ridice, însă nu părea să aibă vreo șansă în lupta cu gravitația.
— Bă, dobitocule! Ești nebun? Puteam să te calc, dracului. Te omoram și înfundam pușcăria. ‘tu-i ceara mă-sii de treabă!
Prima dată simți damful de usturoi și transpirație, apoi văzu ochii opaci, ca ai peștilor congelați, ai bărbatului pe care îl întâlnise la bar. De la tâmplă i se scurgea un mic firicel de sânge. Omul se șterse cu căciula de blană și, începu să se vaite de durere.
— Domnu’, mă poți duce pân’ acas’? Se rupse lanțu’ și mai am vreo zece-cinșpe kilometri. Fusei la un nepot pe lângă Craiova, mă cinsti cu niște vin, apoi mai făcui un popas la cârciumă și mă prinse noaptea. Bine că-i vreme bună, au zis la radio că se strică azi. Muma să-i mai creadă…
La dracu’, găsesc și eu una bună și dă norocul peste mine. Da’ nu pot să-l las pe ăsta aici, o să înghețe peste noapte. Și dacă moare, poate dă vreunu’ vina pe mine, că mi-a văzut mașina în zonă. Și mai am și un far crăpat, că n-am avut timp să-l repar. Morții mă-sii, taximetrist mă fac…
Trânti bicicleta în portbagaj pomenind toți morții și sfinții pe care-i știa, și aproape că-l aruncă pe rănit ca pe un sac de cartofi pe bancheta din spate. Ileana era în continuare netulburată. Cred c-a avut de a face cu mulți bețivi la ea acolo, că tot văd la știri.
Se aștepta ca bețivul, odată ce a dat de căldură, să își dezlege limba și să trăncănească până l-ar fi durut gura. Evident, era și posibilitatea să-l ia somnul. Însă cel din mașina lui stătea țeapăn, cu căciula în mână, fără să scoată niciun cuvânt. Ochii lui îl priveau din retrovizoare, ficși, ca ai unui psihopat. Observă că ținea o mână în vesta groasă, flaușată. Tăcere, ca de mormânt.
Individul de pe bancheta din spate începu să se foiască. Părea să caute un reper numai de el știut. Pe șosea nu erau indicatoare, nici mașini. Deschise gura să spună ceva însă o tuse de tuberculos care se grăbește în întâmpinarea morții îl opri.
— Tuse păcătoasă, o să mă bage-n pământ! Da’ mergi mai încet, domnu’, că matale ești prea tânăr să dai ortu’ popii. Mai dăunăzi a făcut unu’ pană și s-a rostogolit în pădure. Și-acu’ un an, un băiat din satul vecin a oprit să ia pe unii la ocazie. Păcatele lui, n-ar fi trebuit să facă asta. I-au tăiat gâții ca la pui și i-au dat foc la mașină. Parcă totu-i blestemat pe-aci. Da’ dumneata iei des la ocazie? Că n-am bani să-ți dau…
Ultimul lucru de care avea chef Cristian era un interogatoriu făcut de un inchizitor duhnind atât de tare încât odorizantul mașinii nu avu de ales decât să se recunoască învins. Dacă n-ar fi avut femeia lângă el, i-ar fi răspuns așa cum merita, însă risca să fie considerat un bădăran. Voia să-i facă impresie bună Ilenei.
— Nu, nu iau des la ocazii, se strădui șoferul să pară calm. N-am nevoie de banii tăi. Mai bine te-ai duce să te tratezi.
— Ehe, nici dracu’ nu mă mai repară la vârsta asta! O să mor ca un guzgan, singur. Vreau să fiu îngropat acasă, mi-am făcut groapă în curte, pun ban pe ban să-mi iau și un sicriu, mi-am făcut crucea singur, tre’ s-o dau unuia să scrie numele meu cu litere frumoase. Auzi domnu’, crezi că e mai bine ca scrisu’ de pe cruce să fie alb sau negru? Că io nu mă pricep, nu mi-a plăcut cartea… Lumea s-a înrăit, domnu’, nu știu cât ne mai rabdă Dumnezeu… Să vezi, băiatu’ ăla omorât avea și el doi copii, mai avea unu’ pe drum. Ce câine de om ăla care l-a tăiat… Și nici nu l-a prins poliția, o umbla brambura printre noi. Doamne apără și păzește! Ești însurat? Te-așteaptă cineva acas’?
Ce-l fute grija pe ăsta? Morții mă-sii, mai bine-l lăsam în stradă. Așa-ți trebuie, Cristiane, când vrei să faci o faptă bună! Poate o sperie pe asta, mă gândeam să încerc și eu ceva, că n-o fi fost capăt de țară. Bine-n morții lui că n-o ia la întrebări…Sper să nu vrea să coboare ea înainte, că-l omor pe jegos cu mâna mea. Mâine, ziua mea liberă, trebuie să curăț mașina…
Aruncă o privire spre Ileana, o surprinse când își umezea buzele cu limba și își netezea rochia peste abdomen. Femeia îi zâmbi cu subînțeles, iar în mintea bărbatului imaginea soției cu copilul în brațe i se părea că se îndepărtează ca un tren care pleacă din gară.
— Auzi, domnu’… lumea zice că când te duce popa la groapă tre’ să ai țoale noi. Așa o fi? Că-mi trebe bani și pentru asta atunci… Acolo, la dreapta! Mergi drept înainte până treci de biserică și cimitir, prima casă… Îi cam prost drumu’, că n-a venit cu asfaltarea.
Ai să-mi bag! Parcă-s într-un film prost. Unu’ luat de pe stradă îmi cere să-l duc undeva pe un drum neiluminat, lângă cimitir. Are și-o groapă deja săpată. Brr, ce ochi are! O avea cuțit acolo în mână? Mâine, la știri nevastă-mea află că un bărbat și-o femeie au fost hăcuiți în cimitir și-apoi vede poza mea…. O să creadă că aveam amantă sau că am luat o curvă la autostop. Sau poate că nici măcar nu ne găsesc, ne-aruncă în groapa lui.
Buricele degetelor îl dureau de cât de tare strângea volanul, mașina tresărea ca un cal muribund care încearcă să se ridice. Un miros de tămâie, lumânări și lemn putrezit intră prin geamul deschis. În retrovizoare, ochii albicioși nu-l slăbeau. În dreapta, Ileana se încăpățâna să nu spună nimic, privind drept în față, absorbită de un ecran imaginar. Un gând răutăcios îi plantă în cap lui Cristian ideea că poate cei doi erau complici. Că poate se gândiseră că se întorcea cu bani de la clienți și că aveau să-l jefuiască. Dacă ea și cu șontorogul îl ademeniseră pe băiatul ăla și-l omorâseră? Poate de aia nici nu se băgaseră în seamă cei doi, să nu se dea de gol. Semnele rele! Doamne-ajută!
— Acolo, după colț, domnu’! Să-ți deie Dumnezeu sănătate și viață lungă! Ajută-mă să deschid poarta, că nu văd.
Cu gândul la viața lungă pe care spera să o trăiască, șoferul scoase cheia din contact, având grijă să fie sigur că Ileana observă asta. Luă bicicleta din spate, și-l pofti pe bețiv să meargă înainte. Poteca până la poartă se vedea clar, însă preventiv alese să să păstreze câțiva metri între el și omul cu ochii de macrou congelat. Se întrebă dacă n-ar fi trebuit să ia levierul cu el.
Poarta se deschise cu o tânguire ca un urlet de moarte, iar Cristian răsuflă ușurat. Dădu să plece, dar tresări când piciorul îi fu agățat de ceva, un fel de funie. O mână osoasă se opri pe brațul lui și cu coada ochiului, zări o bucată de metal strălucind.
Agentul de vânzări înțelese într-o clipă ce simte un iepure prins în lumina lanternei vânătorului. Orice gând de ripostă i se transformă în praf și speră ca lovitura să fie precisă și moartea rapidă.
— Linguri, rânji bețivul. Le-am luat de la nepot, să nu mai dau banii pe ele. Așa suntem noi, oltenii, nu plecăm cu mâna goală. Domnu’, ai mare grijă, că-i lună plină, ascultă bine ce-ț’ zâc io. Ți-o da Ăl de Sus scăpare, că vin nori grei. Nu opri nicăieri pân’ acasă la nevastă! Doamne-apără și păzește!
Ceapa mă-tii de nespălat! Era să mă piș pe mine. M-am găsit eu să fac pe bunul samaritean. După ce că mi-ai împuțit mașina, îmi mai spui și ce să fac și ce nu… Sper că moldoveanca n-a luat-o la fugă, aia mi-ar mai lipsi.
Când intră în mașină și o văzu, Cristian se gândi că poate e în stare de șoc, așa cum stătea, cu mâinile împreunate și frângându-și degetele, cu privirea tulbure și răsuflând ca un alergător de maraton. I se păru că are buzele mai roșii ca înainte și că-și aranjase și părul. Ce mufă de centuristă! Nici n-ar mai conta dacă e dilie sau nu. De unde-o veni? Oare toate moldovencele sunt curve, așa cum zicea Popescu?
Cu picioarele încă tremurând pe pedale și cu mâna încleștată pe schimbătorul de viteze, bărbatul se îndepărtă de acel loc al groazei. Încă îi stăruia în minte imaginea unei gropi săpate în grădină, sub bolta unui corcoduș, cu o cruce cioplită neîndemânatic și cu numele său trecut cu vopsea albă. Sau neagră, nici el nu se putea decide care-i mai potrivită. Oare ce-o fi gândit celălalt bărbat când simțise lama ascuțită trecând ca arcușul unei vioare peste jugulară? O fi încercat să fugă, o fi rămas paralizat cum rămăsese el cu câteva clipe înainte când crezuse că-și găsise sfârșitul?
Doamne Dumnezeule, ce spaimă! Ptiuuu, ce porcărie!
Scoase din nou pachetul de țigări din torpedo și își aprinse una. O rugă și pe Ileana, însă îl refuză. Femeia deveni din nou vorbăreață și începură amândoi să glumească timid pe seama bețivului, de problemele lui existențiale. Câteva cuvinte aruncate cu subînțeles de el, glume cu aluzie sexuală, păreau să fi fost primite cu dezinvoltură și chiar cu interes de moldoveancă. Chiar roși puțin când tânăra îi spuse că i-ar fi plăcut ca el să fi avut drum pe acolo înainte să se însoare. Dar niciodată nu-i târziu, adăugase ea în timp ce-și făcuse de lucru cu aranjatul rochiei care îi căzuse destul de mult de pe umeri, lăsând să se vadă aproape în întregime un sân dezgolit.
Sfântă pulime, nu mai pot! Asta mă termină ca pe țigară…
La o curbă luată din scurt, mâna femeii i se sprijini în poală, iar el se cutremură ca un adolescent când vede pentru prima oară o femeie goală. Să-mi bag, mi se-ntări ca o rangă, o să fac gaură-n pantaloni cu asta lângă mine. O fi simțit-o așa, tare? Că parcă mi se pare că începe să rânjească așa, ca o proastă. Cum o fi s-o fut? Da’ cum îi spun asta, că parcă mi-e rușine. Doamne, ce nemernic sunt! Om însurat, cu copil de doi ani. Și cu diavolu’ ăsta lângă mine. Bag pula, poate să mă refuze, da’ nu vreau să rămân prost. Oricum, cine să știe?
— Vrei să coborâm puțin?
Pentru o clipă, Cristian crezu că mai e cineva cu ei în mașină. După alte câteva, realiză că el pusese întrebarea și începu să tremure de emoție. O parte din el, din ce în ce mai mică, dorea ca femeia să-l refuze, să nu-și înșele soția. Ar fi fost oarecum împăcat să știe că a încercat, dar, asta e, n-a mers. Văzu gura ei deschizându-se și rostind câteva cuvinte, dar parcă era într-un film mut. O rugă să repete.
— Spuneam că mâine plec și nu mai dau pe-aci vreo zece ani…
Ochii bărbatului se fixară asupra unei cicatrici pe sânul drept al Ilenei, acoperit neglijent de rochia prin care se vedea ca printr-o perdea. Mâna ei o luă pe cea a bărbatului de pe schimbătorul de viteze și i-o strânse între picioare.
Ce dracu să fac cu nebuna? Marcela mă așteaptă acasă, probabil deja a adormit cu Mateiaș. Totuși, când mai prind o ocazie de-asta? Ce țâțe și ce craci are… Las telefonul în mașină, nu risc să mă sune nevastă-mea… Oricum, n-o s-o mai văd pe asta niciodată. Trebuie să mă descarc și eu. Sunt bărbat, ce pana mea! Doar cinci minute, n-o fi mare lucru și n-o să afle nimeni…
Mașina se opri cu un scârțâit de roți pe marginea șoselei, cât mai aproape de șanț, iar Ileana se îndreptă hotărâtă spre o potecuță pe care el n-ar fi văzut-o nici la lumina zilei. Cristian simți un fior de groază. Nu s-ar fi gândit că ar fi oprit vreodată în acea pădure, tot timpul încercase să o străbată înainte de apusul soarelui. Și iată că acum testosteronul îl conducea spre întunericul străjuit de trunchiuri noduroase de copaci, pe o potecă ce părea să nu aibă capăt, acoperită cu frunze la fel de moarte ca rațiunea lui. Tânăra începu să șovăie și se opri. Brațele bărbatului îi încolăciră trupul pe la spate și începu să-i frământe sânii, în timp ce ea își înclină capul într-o parte.
Asta are friguri, ce mama dracului? Zici c-a dormit în frigider.
Gândul i se pierdu în tropăitul hormonilor când ea îi băgă mâna în pantaloni și începu să-l maseze. Ar fi vrut s-o trântească pe covorul de frunze uscate și să nu se grăbească, însă știa că nu ar fi putut s-o privească în ochi. Și nici n-ar fi vrut s-o sărute. Ascultase destule opinii ale bărbaților plimbați pe la curve, dar declarau sus și tare că singurele femei pe care le priveau și le sărutau în timp în asemenea momente erau soțiile. Cumva, sexul fără tandrețe nu era chiar înșelat.
O trânti de un trunchi gol de copac și îi ridică rochia, pipăind, palpând, icnind ca orice condamnat prea mult timp la abstinență. Îi trecu prin cap pentru o clipă că n-are prezervativ, că poate se pricopsește cu o boală venerică de mai mare rușinea.
Asta e, în viață trebuie să le faci pe toate.
Avusese dreptate, l-a terminat ca pe-o țigară.
— Cristian, ti însori cu mini?
Dacă l-ar fi lovit cineva cu un buștean după cap, bărbatul n-ar fi fost mai surprins. Fața îi deveni străvezie, iar gândurile începură să se miște din ce în ce mai lent, ca rotițele unui ceas care încetează să mai funcționeze. Vru să scoată niște cuvinte, dar corzile vocale nu-l mai ascultau. Simți cum sângele se transformă în bucățele de gheață, iar oasele îi deveniră de plastilină. Câțiva spini i se prinseseră de haine ca niște tentacule venite din Iad special pentru el.
— Zi-mi, mă iei di nevastă? Haidi, răspundi odată, pân’ nu vin ceilalți… Boieru-i di vină, îți jur…Or să mă spânzure, i-am făcut di rușini… Haidi, ia-mă di nevastă!
Vocea ei își schimbă tonul, de la lasciv la rugător apoi deveni poruncitor, iar la sfârșit, plină de teamă. Oameni cu fețe slute și murdare, cu chin și suferință întipărite pe ele, răsăreau de după copaci, tăcuți, ca niște năluci. Lui Cristian i se păru că luna care apăruse plină ca o minge de fotbal îi adusese cu ea pe acei țărani îmbrăcați în costume tradiționale albe, ce se holbau la el așteptând un răspuns. Un preot în sutană neagră, cu o pălărie mare și întunecată acoperindu-i tot chipul, apăru ca din senin lângă ei cu o Biblie sub braț și o lumânare pe jumătate arsă în mână.
— Haidi, omule, răspundi odată! N-avem timp di căscat gura! Ei, drăcia dracului, toți sunteți la fel! Vreți doar să vă bateți joc di biata fată! se auzi o voce precipitată de femeie de undeva din spatele lor.
— Dă-i pace, muiere, lasă omul să se gândească! se răsti popa. Că, dacă-l grăbești, o să refuze ca ăilalți. Numa’ la măritiș vă stă mintea…
Hohote de râs izbucniră de după trunchiurile de copaci, în timp ce, la lumina lunii, continuau să apară din neant cele necesare pentru nuntă: câteva rânduri de mese într-un luminiș, cu bănci lungi, acoperite de preșuri, un ceaun mare de unde se împrăștia miros de sarmale calde, în jurul căruia trebăluiau două-trei femei în vârstă, doi bărbați ce înjunghiaseră un porc și-l tranșau undeva mai departe.
Mirosul de mațe calde aburinde, de piele pârlită și de transpirație, precum și arătările care se agitau în jurul căldării uriașe îi întoarseră stomacul pe dos. Un ghem de vomă îi urcă pe gât pentru o clipă. Scuipă zgomotos, în dezaprobarea celor din jur.
— Hai, flăcău, nu tă spăria! Iote ce mândrețe de fimeie! De nu și-ar fi bătut boieru’ joc di ia… Muierile istea și-o cată și când o găsesc… rânji un mustăcios cu ochi tulburi înfundați adânc în orbite, cu cuțitul cu care înjunghiase porcul încă în mână. Ia zi bă, Vasilică, n-am io dreptate?
Un copilandru plin de sânge uscat pe față, cu o claie de păr îmbâcsit, ținând în mână o bucată de șorici, dădu din cap hlizindu-se și bolborosind el știa ce.
Doamne-apără și păzește! Nu trebuia să iau nebuna asta la ocazie. Doamne, scapă-mă de primejdie, nu mai fac cât oi trăi! Nu trebuia să opresc în pădurea asta blestemată. Trebuie să scap, Dumnezeule, să ajung la mașină!
Cristian simți cum prinde puteri și cum picioarele i-o iau la fugă fără ca el să aibă vreun control. Și nu avu control nici atunci când se împiedică de niște crengi și se rostogoli izbindu-se de un colț de masă. Simți o durere ascuțită în șoldul drept, iar dinții îi clănțăniră când se loviră zdravăn unii de alții.
Niște mâini îl ajutară să se ridice, și un bărbat care ar fi putut să-i fie tată îi întinse un pahar cu tărie. Mirosea a țuică arsă, dar fu binevenită. Niciunul din cei trei care stătuseră la masa răsturnată nu se încadrau în peisajul de mai înainte. Unul dintre ei părea un șofer de tir burtos și transpirat, cu un prosop aruncat după gât și maiou cu găurele, altul părea un soldat într-o uniformă cu însemnele Republicii Socialiste România, cu un chipiu verde decolorat și ținând strâns în mână o raniță veche, iar cel ce îi înmânase paharul era un domn mai în vârstă, cu o mină de om educat, îmbrăcat într-un costum gri, cu vestă și cravată.
— Tinere, trebuie să accepți. Altfel rămâi aici, pe vecie, ca noi.
— Am nevastă, omule! Vreau să scap dracului de-aci, aruncă printre scuipat cu sânge Cristian.
— Și dacă ai nevastă, de ce-ai venit, mă, cu asta-n pădure? se răsti șoferul de tir. Dacă vrei să scapi cu viață, acceptă, și când intră luna în nori fugi cât vezi cu ochii. `nțeles, colega? Fugi de mănănci pământul! Dumnezeu să te ajute…
— Ia-l mai ușor, că-i speriat acum, interveni bătrânul, oferindu-i un alt pahar de țuică. Tinere, trebuie să fugi, n-ai altă șansă. Altfel ajungi ca noi. Dacă refuzi, ăștia or să te hăcuiască și n-o să mai știe nimeni de tine. Ăla cu cuțitul de înjunghiat porci abia așteaptă să-l folosească. Și dacă scapi, trimite pe cineva să ne adune oasele de sub movila asta. Măcar o slujbă să avem la căpătâi…
Nefericitul viitor mire se sprijini de un fag uriaș și se chirci la pământ, cu capul în palme. Inima îi bătea să se spargă, ochii alergau haotici în toate direcțiile, în timp ce simțea că oasele i se înmuiau din nou. Iar sfera luminoasă se ridica deasupra întregii păduri, ca o vestitoare a apocalipsei. Semnele… Trebuia să ascult semnele… Tatăl nostru Carele ești în ceruri… ‘tu-i Dumnezeii mă-sii de bețiv, ăla o fi încercat să mă avertizeze, da’ eu am gândit cu alt cap!
— Ileană, și ista ți-o fugit, fă? Nu știu ce le faci de-ți fug toți, măi fimeie…
Bătrâna care vorbise se aplecase asupra lui Cristian arătându-i niște gingii goale, șlefuite de timp și o mustață de ar fi făcut invidios orice adolescent dornic să treacă pragul bărbăției.
— Ia zi, omule, o iei de nevastă pe Ilenuța noastră? Haidi răpejor, că nu-i timp de pierdut, îi cu burta la gură…
Cum mama dracului? Când am pipăit-o avea burta plată ca o scândură, acum e… Prea multe pentru o noapte, Doamne iartă-mă! Pare să fie ultima șansă. Sper să mă creadă.
În spatele hârcii se iveau alți și alți nuntași, unii cu chipuri neterminate, fără ochi, fără nas, fără gură. Dacă nu i-ar fi apărut în minte chipul bețivului, cu ochii învinși de cataractă privindu-l din oglinda retrovizoare, cu căciula strânsă în mână, bălmăjindu-i ceva despre luna plină, Cristian nu s-ar fi încrezut în sfaturile a trei stafii. Îi trecu prin cap că poate cel pe care îl luase la autostop era o apariție divină și că fusese supus la un test. Poate Ăl de Sus voia să-i dea șansa de a-și răscumpăra păcatul.
— O iau, o iau pe Ileana de nevastă, reuși să se bâlbâie printre hohote de plâns bărbatul. Doamne-ajută să intre luna-n nori… Fă o minune… Trebuie să scap de-aici. Nu vreau să crească bietul Mateiaș fără tată. Futai mi-o fi trebuit mie… Ce-or râde ceilalți copii, că-i orfan…. Ș-apoi dacă Marcela se mărită din nou, e greu cu tată vitreg… Da, babo, o iau de nevastă pe Ilenuța. Să vină popa!
— O zâs da! O ia pe Ileana! Auzi, fă, pregătește-te de nuntă! Nu mai sta așa, că-ți vine sorocu’!
Murmure, șoapte și forfote îl învăluiră pe cel hotărât să-și joace șansa. Chiote de oameni veseli îi răspunseră dinspre mulțime și niște țigani lăutari apăruți de nicăieri începură să cânte în gura mare, acompaniați de acordeon: „Ce mai soare luminos, ce mai ginere frumos… Ce mai lună luminoasă, ce mai mireasă frumoasă…”
Lună luminoasă. ‘tu-ți luna mă-tii, intră odată în nori! Ah, vânt! Înseamnă că or să vină și nori… Să văd unde e poteca aia, să nu mă rătăcesc… Până atunci să trag de timp, să nu dau de bănuit…
— Să vină mireasa, să facem slujba! urlă năluca în sutană. Hai odată, că Domnul nu stă după sărmanii de noi! Ginerică, vino aici! Petrică, unde-i, mă, vinul sfințit? Nu l-ai băut, da? Hai, pregătește odată anafura! Și apoi spune-le groparilor să facă o pauză! Mișcă, putoare, arză-te-ar focul!
Atitudinea poruncitoare a preotului îi aminti bietului mire de cea a socrului său, când făcea pregătirile de nuntă cu Marcela. Atunci, tatăl femeii îl bătuse prietenește pe umăr și-i zisese că dacă se desparte de fie-sa și mai face nuntă cu altă femeie, îi dă foc la casă. Se stăpâni cu greu să nu izbucnească într-un râs nebunesc.
— Nașii, cumnații de mână, pe unde umblați? se agită popa, lovind cu Biblia în masă. Ați adus lumânările? Unde-i mireasa, nu e gata? Of, muierile…
Un norișor trecu prin fața lunii, iar flăcăul care se străduia să toarne vinul pentru împărtășanie deveni, pentru o clipă, străveziu sub ochii umpluți de groază și speranță ai lui Cristian.
În spatele agentului de vânzări se încolonară un cuplu mai în vârstă, în straie de sărbătoare, femeia cu batic înflorat, el cu pălărie cu pană de păun, ținută ceremonios în mână. Patru flăcăi, cu o panglică roșie așezată oblic pe piept, cu un nod sub brațul drept, cu obrajii îmbujorați de importanța evenimentului, îl flancară din toate părțile. Și din spatele lor ieși ca o umbră, în rochie albă, Ileana. O floare de crin i se odihnea după ureche, și un buchet mare format din patru asemenea flori îi acoperea abdomenul, care devenise la fel de proeminent ca al Marcelei când fusese însărcinată în cinci luni. Mireasa îi zâmbi fericită și îl apucă pe soț de mână. Crini. Patru crini, ca la mort. Ăsta-i al treilea semn rău, dacă mai era nevoie. Doamne, adu norul ăla mai repede, nu știu cât mai pot să mă prefac când țin în mână sloiul ăsta…
Mintea îi hoinări la familia sa, la ce vor spune oamenii când vor fi aflat cum a murit, dacă vor afla vreodată, e loc destul și pentru el în pădurea asta, cum nu i-a găsit nimeni pe cei trei care l-au sfătuit să fugă, probabil nu-l vor găsi nici pe el, nu va avea parte de o slujbă la căpătâi și… Fu trezit de aplauzele nuntașilor și tras în hora miresei. Se alinie după nași, după tânărul care ținea bradul împodobit, prinse de mână un alt țăran, la fel de cald ca un ghețar și începu să-și miște picioarele în ritmul horei. „Ce mai soare luminos, ce mai ginere frumos… Ce mai lună luminoasă…” Privirea bietului mire se ridică spre mingea argintie, spre care mici norișori se zbenguiau ca o turmă de miei. Și imediat după ei, un nor cât o zi de post se pregătea să acopere toată pădurea.
Acum e momentul, să fiu pe fază… Doamne-ajută! Nu mai fac în viața mea din astea…
Cristian se smuci din mâinile petrecăreților care începeau să se dizolve ca fumul de țigară și se năpusti cât îl ținură picioarele spre potecă. Auzi voci strigându-l, recunoscu glasul ascuțit al Ilenei, dar bătăile inimii, ca niște salve de tun, reușiră să acopere toate zgomotele din jurul său.
Trebuie să scap, încă puțin… Mașinile pe șosea, luminile… Trebuie să ajung acasă, acasă la Mateiaș. Uite mașina, de-ar porni din prima… Cheile, ce dracului am făcut cu ele? Dă, Doamne!
În urma sa, la marginea pădurii, începeau să se ivească nuntașii, din fuioare de aburi care ieșeau din pământ. Cheia era în contact, hormonii îi întunecaseră judecata și uitase să încuie. Altădată ar fi considerat asta o ironie divină, acum n-avea timp să gândească prea mult. Din spatele Daciei Papuc îl priveau dezaprobator țăranul cu cuțitul de înjunghiat porci, de pe lama căruia se scurgeau picături mari de sânge, și alți doi bărbați dezbrăcați la bustul gol, cu lopeți în mână. Groparii. Fugi! îi răsună în minte îndemnul primit de la celelalte victime ale Ilenei din Pădurea Radovanului. Fugi! îi șopteau copacii, pietrele, frunzele, ceața și vocile unor oameni fără chip.
Și mașina porni de la prima cheie, exact când norul cel mare pierdea bătălia cu luna. În mijlocul drumului, cu burta la gură, cu buchetul de crini făcut praf și rochia murdară, îl striga cea de-a doua lui soție. Călcă accelerația cu toată puterea, trecând printre două năluci care îi blocaseră calea, iar ochii miresei îl priviră din oglinda retrovizoare, mari, tulburi, mustrători, în timp ce groparii și cel cu cuțitul o înconjurau agitându-se furioși. Pentru câteva clipe, ar fi putut jura că aude strigătul deznădăjduit al femeii părăsite, iar apoi se lăsă liniștea.
