Tăcere. Afară, nimic nu părea să tulbure tihna miezului de noapte. Şi totuşi, ceva se schimbase: liniştea devenise ostilă, ameninţătoare. Doi paşi până la fereastră, o privire strecurată după faldurile draperiei. Maşina poliţiei rămăsese acolo, în stradă, însă oamenii locotenentului Eric Norton aveau capetele lăsate pe spătare, ca şi cum ar fi dormit.
Dar erau morţi.
Atunci, i-am simţit pe ceilalţi. În mişcare, grăbiţi, agili – şi bine coordonaţi. Unii în holul de la intrare, alţii în lift, al treilea grup pe scara de incendiu. Însă nu erau pompieri, nici garda naţională într-un exerciţiu de evacuare a clădirii. Veneau după mine.
Dincolo, Eric dormea în fotoliu, cu pistolul pe genunchi, surd la toate. Am dat să-l trezesc, dar când i-am atins umărul m-a scuturat un curent electric. Şi groaza, deruta, m-au paralizat.
„Crezi că poţi hotărî cine trăieşte şi cine nu?“ am auzit un glas înăuntrul minţii.
De fapt, puteam.
Când au năvălit bărbaţii în negru, călcând peste uşa dărâmată cu lovituri de cizmă, eram pregătită. Ei aveau cagule, vizoare de noapte, arme cu laser ce ţeseau un păienjeniş de raze roşii. Şi eu aveam ceva de partea mea: timpul.
L-am împins pe Eric din calea gloanţelor şi, împreună, am căzut, ne-am rostogolit sub plasa de lumină. Într-o clipă am fost din nou în picioare, trăgând de locotenent să se ridice, să mă urmeze. Însă nu voia, era greu, atât de greu… – şi, când m-am aplecat, am văzut vitrina spartă, ciobul care îi retezase carotida.
Strigătul meu a încremenit totul: schijele de lemn şi tencuială, bondarii din oţel împotmoliţi în plasa păianjenului de lumină, un bărbat cu un picior în aer, într-o echilibristică precară, altul împingând cu umărul văzduhul, al treilea… Să-i ţin aşa o clipă, zece, o veşnicie?!
Pe fereastra de la bucătărie, prin balcon, veneau alţii, paturi de armă aveau să facă ţăndări geamul sufrageriei, după care… Nu puteam trece de ei; n-aveam cum să fugim, unde să ne ascundem. Orice aş fi făcut, viziunile sfârşeau la fel: cu Eric mort, cu mine târâtă, trasă, împinsă spre duba ce aştepta în stradă, cu motorul pornit.
N-ai cum negocia cu destinul, nu poţi mitui soarta.
Uneori însă, nici nu trebuie.
Pistolul Beretta era în buzunarul hanoracului, unde îl lăsasem. L-am luat, l-am armat atentă. Apoi m-am întors la Eric, ocolind statuile îngheţate în poziţii imposibile, ca într-un muzeu suprarealist al figurilor de ceară. L-am încleştat de braţ, scuturându-l.
– Porţi vesta? l-am întrebat scurt.
Încuviinţa, nedezmeticit pe de-a-ntregul, când am lăsat din mâini firele Timpului.
Şi toate s-au petrecut deodată.
Bărbaţii în negru şi-au ieşit din inerţie doar pentru a încremeni din nou, perplecşi, uitându-se cum gloanţele se înfig în pieptul locotenentului. Le vedeam pupilele dilatate, albul ochilor umplând găurile de la cagule, însă pe chipul lui Eric nu era uimire, ci altceva – înţelegere, disperare, neputinţă?
L-am văzut căzând, apoi bărbaţii au fost asupră-mi: unul mi-a smuls arma, altul mi-a răsucit braţele, brutal, de parcă voia să mi le smulgă din umeri.
Al treilea s-a apropiat pe la spate; i-am simţit răsuflarea în ceafă şi m-am înfiorat – asta era ceva nou… Însă abia când acul seringii mi s-a adâncit în carne, am început să mă zbat; prea târziu, inutil.
Şi am ştiut că pierdusem.
