Se spunea că nu trebuia să te uiți afară în noaptea de Ovidenie, căci lumina avea să te ducă la necaz.
Cândva, satele aveau mai puţine nume, iar pădurile, mai puţine margini. Cât timp ştiai unde te aflai şi ştiai de unde vii, aveai tot ce aveai nevoie. Aici era satul, acolo, pădurea. Cât timp nimeni şi nimic nu dădea prea îndelung dintr-una în alta, totul era bine.
Cândva, era un sat într-o vale de la munte. În sat – o casă, mică şi frumoasă, cu pereţi de lemn, cu acoperiş tare, cu flori şi ciucuri la obloane. Acolo, în casă, trăiau doi tâmplari. Soţia fusese fiică de pădurar. Soţul fusese fiu de făurar. Aveau patru copii.
Casa era caldă şi primitoare. Păcat că era cam aproape de codru. Părinţii – răbdători şi omenoşi. Păcat că erau cam reci din fire. Copiii – buni şi isteţi. Păcat unul dintre ei era Silvia.
Silvia nu era nici cea mai mare, nici cea mai mică din familie, şi îşi mai împărţea locul ăsta şi cu un frate, aşa că nu-i era tocmai uşor să-şi găsească un loc numai al ei în casă. Era când prea tăcută, când prea repezită, când prea visătoare, când prea simţitoare, ca şi cum încerca să-şi pună în fiecare dimineaţă o altă piele, ca să vadă care avea să-i vină.
Se prea poate să-şi fi dorit ceva anume, în sinea ei, dar asta nu i-a fost dat nimănui să ştie.
Căci asta era povestea.
Cândva, era o casă lângă codru, iar casa avea o uşă, iar uşa avea o scobitură. Cândva, cineva spusese că avea de gând să o schimbe înainte de sosirea iernii. Iarna aştepta după colţ odată ce trecea noaptea de Ovidenie, dar aerul era rece şi balamalele îngheţau dimineaţa, însă aşa se întâmplă — sticlarul bea din căni de lemn, croitorul rămâne cu genunchii rupţi, iar tâmplarul stă cu uşa crăpată în prag de iarnă.
Se spunea că în noaptea de Ovidenie sufletele pierdute își găseau pentru o clipă drumul înapoi acasă. Așadar, deși nu știau unde se aflau, știau măcar de unde veniseră. Aici, pădurea, acolo, satul. În noaptea de Ovidenie, marginile pădurii erau tulburi. Morții bântuiau prin ogrăzi. Toate obloanele erau trase.
Silvia rămăsese singură lângă vatră. Avea în mână un fir de busuioc uscat. Pe tot restul îl puseseră pe la uși și ferestre, îl ascunseseră pe sub prag și prin perne. Nu știa cum și când rămăsese singură, dar toată casa era tăcută. Lumânarea de pe masă aproape se stinsese, iar căldura o îmbia la somn. Și totuși Silvia stătea. Pe scaun, lângă vatră.
I se păruse că zărise o scânteie albastră prin scobitura ușii.
Se spunea că în noaptea de Ovidenie puteai găsi comori în pădure, dacă știai să le cauți. Se spunea că erau ascunse sub flăcări albastre. Se spunea că sub flacăra de Ovidenie îți puteai afla cea mai ascunsă dorință a inimii.
Se prea poate ca Silvia să-și fi dorit ceva anume, însă se prea poate și să nu. Flăcările n-aveau nevoie de mult ca să se ațâte. Le fu de-ajuns să ghicească o dorință frântă de ceva în adâncul ei — și o avură în vrajă.
Își puse însă firul de busuioc în piept înainte să se apropie de ușă. Apoi Silvia se aplecă, și, cu un ochi, privi înafară.
Nu codrul era aproape de casă, ci casa era aproape de codru. De după ușă, Silvia putea vedea locul în care bruma serii se preschimba în negură sub umbra copacilor. Nu era niciun mort în curtea lor, niciun suflet rătăcit, deși luna cădea vălurit în aer. Dar acolo, mult după intrarea în pădure, era o scânteie atât, atât de mică. Lucea albastru.
Silvia atinse clanța, iar clanța o mușcă cu dinți de ger, așa că Silvia se trase înapoi și-și puse pe umeri cojocul mamei, iar în cojoc ascunse jungherul tatălui. Își legă bine cizmele, își prinse părul. Apoi atinse clanța iar, și iar fu mușcată, însă de astă dată ușa se deschise, iar Silvia păși afară.
Flacăra nu se depărtase, însă tot departe era. Silvia păși în pădure, iar umbra i se prefăcu în brumă.
Merse îndelung. Se pierdu printre copaci, se regăsi, clipi în negura pădurii și aproape crezu că uitase să-și deschidă ochii, când nimic nu-i apăru în față. În afară de flacără. Ședea acolo, la capătul unui drum imposibil de dibuit, în mijlocul unei cărări care părea fără de sfârșit.
Silvia înaintă, tot mai și tot mai adânc, până ce își simți oasele devenindu-i gheață și hainele-i, ferigi, zornăind cu frigul și cu vântul ce urla a iarnă. Merse și merse, până crezu că avea să cadă din picioare, iar focul tot rămase licărind în depărtare.
Se spunea că flacăra de Ovidenie îți făcea sufletul să se piardă.
Silvia de abia mai pășea când, din negura codrului ce o împrejmuia, afară ieși o figură ca de lup, dar mult mai mare, cu spatele cât brazii și fiecare labă cât un mormânt. Păşi spre ea, iar Silvia se făcu stană. Apoi își ridică privirea și, odată ce ajunse cu ochii la crengile care se contopeau cu cerul înstelat de deasupra, în negură apărură alte două făclii albastre.
Însă, de astă dată, Silvia știu că flăcările erau ochii Filipului cel Mare, paznic și frate al lupilor din codru, prăznuit și ei tot de Ovidenie. Fără rost, Silvia își puse o mână peste jungherul ascuns în cojoc.
Filipul cel Mare o privi îndelung înainte să o întrebe:
— Ce îți dorești atât de tare?
Silvia ezită, iar asta aproape rupse vraja flăcării, căci doar acum își dădu seama că nu avea niciun răspuns înlăuntrul său. Și era atât de departe de casă, cu frica și gerul clocotindu-i în oase.
— Nu-mi doresc nimic.
Filipul cel Mare se mai apropie de ea, disipând puțin din negura din jur ca să o vadă mai bine, iar Silvia văzu și ea, la rândul ei, cum piciorul stâng din față al lupului fusese retezat ca trunchiul unui copac, căci atât de gros era. Şchiopăta puțin în timp ce-i dădea târcoale.
— Atunci pentru ce-ai venit atât de departe, pe urma unui amărât licărit?
Vorbele-i erau vuietul vântului printre crengi, strâmtoarea codrului ce făcea ca orice sunet să pară mai tare, mai aproape decât era. Silvia ezită din nou, dar vraja nu se rupse, căci de după umărul Filipului, ea văzu din nou flacăra în depărtare.
Totuşi, picioarele nu o ascultară, fiind îngheţate de mult. Sufletu-i părea gata să i se smulgă singur din piept, vrând să-şi continue căutarea, însă Silvia era încă legată de el. Încă îl ţinea cald în piept, deşi sângele îi devenise tot mai rece.
Filipul cel Mare se aplecă, până ce ochii săi de foc albastru o priviră direct într-ai ei.
— Ce sperai să găsești?
Silvia îl privi și ea îndelung. Undeva înlăuntrul său, găsi o sămânță de adevăr, cea mai adevărată pe care o avea. Cu vocea uscată de ger, Silvia îi zise:
— Voiam doar să găsesc.
Filipul se trase înapoi. Cu el, și frigul din oasele Silviei se dădu deoparte, ca o mantie nevăzută, iar Silvia îşi simţi din nou mâinile, picioarele, mintea care îi susura ca un izvor neîncetat de temeri şi rugăminţi. Mintea care voia să o ducă acasă. Ochii însă o ţineau în faţa lupului. Nu degeaba, de altfel, se spunea că ochii dădeau direct în suflet.
De-abia simţi cum căzu dintr-o vrajă într-alta, atunci. Fu mai atentă la felul în care Filipul se dădu la o parte, pentru a-i arăta din nou drumul către flacăra de Ovidenie.
— Atunci o să te las să găsești, îi spuse el.
Din negură, se preschimbă și el în brumă, dispărând printre crengi și frunze. Silvia însă nu băgă de seamă. Ochii îi erau deja ademeniți iară de flacăra albastră, pașii îi erau ghidați de vocea lupului, iar pădurea o înconjura ca o peșteră.
— Dar să mă cauți, apoi, ca să-mi spui ce ai găsit.
Fără să mai simtă deloc frigul, Silvia porni din nou la drum, lin, printre copaci. Știa unde trebuia să ajungă, așa că nu se mai grăbea. Putea să vadă lumina de la capătul cărării oriunde și-ar fi îndreptat privirea. Nu se mai împiedică, nu mai alunecă, nu mai tremură, însă nici nu se mai uită îndărăt, la cărarea ce-ar fi dus-o înapoi acasă.
Se spunea că în noaptea de Ovidenie puteai să te întâlneşti cu trei năluci în codru.
Cu sufletul pierdut al vreunui mort care avea să încerce să te piardă şi pe tine, cu Filipul cel Şchiop care avea să te mănânce până la oase, sau cu Silvia cu ochii scânteind mereu a foc albastru. Iar de o vedeai pe cea din urmă, trebuia să stai deoparte şi să o întrebi: Ce ai găsit?
Şi că ea avea să-ţi spună, continuându-şi drumul: Încă mai caut.
Unii spuneau că, atunci când Silvia avea să-şi găsească flacăra, dorinţa avea să-i fie atât de mare, încât tot timpul avea să se închege, iar lumea avea să devină cât o nucă. Alţii spuneau că n-avea să găsească nimic, căci sufletul i se risipise de mult, şi fără el nu mai avea nimic în ea cu care să spere. Alţii spuneau că atunci când ar fi aflat-o, Filipul cel Mare avea să vină iară şi să o întrebe. Apoi că Silvia avea să fie mâncată cu tot cu oase, pentru ca sufletul să i se poată întoarce în pământ şi să-şi găsească calea de apoi.
Însă, până atunci, anii trec. Timpul moare și reînvie, și lumea odată cu el. Sufletele își găsesc sau pierd cărarea, și se întorc de Ovidenie, iar Filipul cel Șchiop le veghează pe toate. Și așteaptă.
Cât timp ştii unde te afli şi de unde vii, ai tot ce ai nevoie. Aici sunt satele, acolo, pădurea.
Iar Silvia rămâne în codru.
