Maria, fiind o fată conștiincioasă, își scria tema la română. Alungase toate gândurile dezordonate pentru a rezolva un exercițiu banal; în mijlocul unei fraze, însă, rămase cu stiloul în aer când își aminti o dată. Ziua respectivă nu avea legătură cu nicio sărbătoare, doar îi apăru, brusc, în minte. Atunci, se opri din scris și își deschise calendarul de pe telefon.
Pe ecranul spart al acestuia, apăru mare numarul 18, ceea ce arăta data respectivă. După ce se gândi o clipă, își aminti că atunci își propusese să-și plimbe bunica în Grădina Botanică, una dintre cele mai apreciate locații din orașul Iași. Iar când Maria își propunea ceva, era ca și făcut, așa că nu mai ezită nici o secundă și își sună bunica.
– Alo? Alo, Maria? Tu ești, puiule? o întrebă femeia.
– Da, da, eu sunt! Ai uitat, bunico, că trebuia să te scot azi la o plimbare în Grădina Botanică? Ți-am zis acum două săptămâni că e Expoziția de Primăvară, zise Maria.
– Cum să uit, dacă te aștept deja de jumătate de oră? îi reproșă bunica.
Normal, Maria uitase că timpul vârstnicilor pensionari e mult mai diferit decât al său, așa că își îndreptă ochii, de curiozitate, spre ceasul în formă de pisică de pe perete și observă că nu era prea târziu. Închise repede telefonul, se îmbrăcă cu o pereche de pantaloni largi și un tricou, apoi se încălță și porni spre casa bunicii sale.
Drumul spre aceasta, chiar dacă trecea prin oraș, ba chiar foarte aproape de centrul său, arăta ca o uliță de țară: se auzeau găini cotcodăcind, pisici zburdau dintr-o parte în alta, copii se jucau de-a lungul străzii neumblate de mașini zgomotoase. Totul în jurul său era de parcă ar fi intrat într-o buclă de timp și s-ar fi întors în copilăria ei, petrecută la bunici.
Coborî Maria dealul care ducea spre casa bunicii sale și ajunse în fața porții.
– Intră, intră, că e deschisă poarta! se auzi vocea femeii din interiorul locuinței.
Maria intră în curte, auzind niște troncănituri, bubuituri sau ceva de genul ăsta. Se uită în stânga și în dreapta și, în final, realiză că zgomotele se auzeau de deasupra ei.
– Ce cauți, bunicule, acolo? urlă Maria ca să se facă auzită.
– A sărit tabla de pe casă și trebuie s-o pun la loc, că în ăștia tineri nu-ți poți pune încrederea nici măcar să-ți aducă un pahar de apă la patul morții, că ți-l dă mai degrabă să te înece cu el decât să-ți umezească gâtul, îi spuse bunicul, cocoțat, într-un mod caraghios, pe acoperișul casei.
Într-o clipă, apăru și bunica, dichisită, îmbrăcată într-un compleu bleumarin, dată cu ruj mai mult pe dinți decât pe buze și îmbibată cu miros de amestec de apă de colonie și mâncăruri pe care le gătise ea, probabil, în timpul zilei.
– Cam urât te îmbracă mamă-ta, zise bunica, studiind-o din cap până-n picioare. Astea-s haine de mers în hambar, la calul Gerilă, că, oricum, de l-ai invita să mănânce jar, nu l-ai prea convinge în ținuta asta. Nu mai zic că vi-s cam mari țoalele, domnișoară, completă bunica râzând.
Acesta este unul dintre multele motive pentru care Maria nu o scotea pe bunica sa în locuri publice, deoarece, cu câtă ușurință reușea să o jignească pe nepoata sa mult prea iubită, cu atât mai mult reușea să-i jignească pe oamenii din jur, de-asemenea, cu voce tare.
– Hai, lasă, bunico, că nu mergem să defilăm acum. Mergem într-o plimbare, așa ca fetele, zise Maria, încercând să schimbe subiectul.
Bunica nici nu-i ascultă toată propoziția, că se și pomeni ieșind pe poarta curții. Maria o urmă și, apoi, coborâră împreună strada, pentru a ajunge pe cea principală.
În mersul lor sacadat, Maria zări în stație tramvaiul nouă, cel care ducea înspre Copou.
– Hai, bunico, acela e tramvaiul nostru! strigă Maria la bunica sa, în timp ce o prinse de mână, ca s-o tragă dupa ea.
– Stai, măi copilă, că doar știi că nu pot alerga! Ce, nu mai sunt și alte tramvaie? Îl așteptăm pe următorul, zise femeia nonșalantă.
Maria bufni nervoasă, deoarece, totuși, ca și adolescentă nu voia să-și petreacă întreaga zi alături de bătrână, având și alte activități pe care ar fi vrut să le îndeplinească.
După ce ajunseră în stație, urmă o așteptare îndelungată, în care bunica îi explică Mariei, cât de important este să știe, în detaliu, rețeta ei de ardei umpluți, care se transmise din generație în generație.
Într-un final mult așteptat, tramvaiul sosi și cele două își ocupară locuri cât mai aproape de ieșire.
– Odată, demult, și bunicul tău a fost vatman, zise bunica, uitându-se pe geam, melancolică.
Maria nici nu apucă să spună ceva, că femeia începu să plângă.
– Ce ai, bunico? întrebă Maria.
– Îmi amintesc cum era pe timpuri, când stateai cu lunile la mine, iar acum abia de mai treci să mă vezi, zise bătrâna, bufnind în hohote de plâns, făcând oamenii din jur să întoarcă privirile spre ele.
– Dar am și eu școală acum, bunico! Ți-am mai explicat că acum sunt mare și am o grămadă de obligații! interveni Maria. Plus că, de fiecare dată când vin la tine, ai obiceiul să mă jignești, să râzi de mine și să mă întreru…
– Ți-ai pensat sprâncenele? o întrerupse bunica.
Maria tăcu, nervoasă, tot drumul, până ajunseră în stație. Cele două coborâră din tramvai și se îndreptară spre Grădina Botanică.
– Sărut mâna! i se adresă Maria, doamnei de la casierie. Dorim și noi două bilete!
Doamna, amabilă, le înmână biletele și apoi cele două înaintară în Grădina Botanică.
Deoarece afară deja se înserase, atmosfera părea de vis! Toate florile, colorate în diferite nuanțe, parcă decupate de pe paleta unui pictor, parfumau calea, încât bunica nu mai avea de ce să se plângă.
Din fericire, serele erau încă deschise, așa că deciseră să le viziteze. Înăuntru, o sumedenie de flori grațioase, de toate mărimile, formele și culorile, păreau să le aștepte. Doar Maria și bunica sa se aflau acolo, așa că liniștea le acompanie în admirarea expoziției.
Miresmele florilor invadau nasul Mariei, de parcă ar fi vrut să-i fure mințile. Pe fundalul mut se mai auzeau doar greierii, în cântecelele lor de prevestire a verii. Totul părea un vis.
În continuare, ele vizitară și sera cu micuțul bazin în care peștișorii aurii străluceau atât de tare, încât păreau rupți dintr-un basm în care rolul lor ar fi fost să împlinească dorințe.
După o plimbare îndelungată în serele fermecătoare ale Grădinii Botanice, Maria își rugă bunica să o însoțească și la lacul cu rățuște.
În timp ce mergeau spre lac, Maria își dădu seama că luna, asemenea unui felinar, era singura care le lumina drumul.
Ajungând în locul cu pricina, bunica se așeză alături de nepoata sa pe o bancă. Amândouă admirau, fermecate, cerul înstelat.
La un moment dat, Maria înaintă spre lac și se așeză pe malul său. Și, în timp ce se juca cu o creangă în apă, observă un lucru ciudat: stelele și luna, care ar fi trebuit să se oglindească în lac, nu se vedeau, ca și când lacul ar fi fost mat. În timp ce trecea bățul prin apă, lacul începu să se transforme într-un fel de mâl negru, care se fisura ca o gelatină moale. Maria privi, confuză, la fenomenul straniu din fața ei, în timp ce un miros de ambrozie se făcu simțit în aer. Timp de câteva minute, ea se uită într-un punct fix, încercând să-și explice situația, dar pe urmă, își dădu seama că la a-și pune întrebări se pricepea, însă la a găsi și răspunsuri la ele, nu prea. Imediat se ridică în picioare întorcându-se la banca unde își lăsă bunica să se odihnească, dar aceasta, între timp, dispăruse.
Maria se panică și o căută cu privirea peste tot în jurul ei, fără să scoată vreun cuvânt. Când realiză că ar fi de folos să vorbească, începu să țipe:
– Bunico! Bunico! Unde ești ?
Însă bunica, nicăieri. Își scoase telefonul din buzunar și descoperi că era descărcat. Panicată, începu să alerge în jurul lacului, în timp ce o striga pe bunica sa, cu speranța de a o găsi.
Umblă disperată Maria, vreo jumătate de oră, însă bătrâna parcă intrase în pământ. Așa că, in cele din urmă, fata decise să o ia în direcția treptelor ce duceau spre ieșirea din Grădina Botanică, dar și acestea se făcuseră nevăzute.
Cu speranța pierdută, Maria, întristată și confuză, dorind ca totul să fie doar un vis urât, se cuibări pe o bancă și închise ochii.
– Ce faci, Maria, aici? se auzi o voce.
Maria tresări buimacă de somn și își zări bunica.
– Bunico! strigă Maria.
– Ce faci puiule, te-a luat somnul? întrebă femeia râzând.
Maria sări s-o îmbrățișeze însă se simți înțepată.
– Au! Înțepi! zise Maria, uitându-se mai atent la bunica sa.
În lumina lunii, zări că, din brațul bătrânei, ieșeau niște țepi.
– Ce ai pe mână? întrebă fata înspâimântată.
– Ce am pe mână? întrebă și bunica, uitându-se la brațele sale în jos. Ce-s astea?!
– Nu știu, eu te întrebam pe tine! zise Maria.
– Vai, cred că am făcut o alergie! exclamă bunica. Ar fi trebuit să plecăm la timp, dar n-am mai găsit drumul!
– Știu, nici eu nu l-am găsit. Cred că va trebui să așteptăm până dimineață, că e prea beznă în jurul nostru, zise Maria.
Bunica și fetița se așezară din nou pe bancă, privind spre cer. Maria se uita atât de atentă încât, dacă ar fi văzut-o cineva, ar fi zis că încerca să ajungă, cu puterea minții, în spațiu. Era absorbită de frumusețea cerului, deoarece nu-l mai văzuse niciodată așa grandios.
După ceva timp, își îndreptă privirea spre bunica sa, care adormise; pielea bunicii căpătase o culoare verzuie. Se frecă la ochi, crezând că nu vedea bine și, când privi din nou, observă că bunica sa pierduse tot părul pe care îl mai avea pe cap, iar în locul său îi crescuse un fel de țesut roșu.
– BUNICO! urlă Maria în gura mare.
Bunica se trezi și se uită încremenită la fată.
– Ești verde! Și nu mai ai păr! zise disperată fata.
– Hai, mai lasă-mă, copilă, că abia ațipisem și eu, iar ție îți arde de glume, zise bunica închizând ochii la loc.
– NU MAI DORMI! Rămâi trează! strigă Maria.
Atunci, bunica observă și ea că avea picioarele verzi – toată pielea îi devenise verde.
– Văleu! Ce-i asta? se miră bunica.
Treptat, pe cap începuse să i se dezvolte acel țesut roșu. Maria îl atinse ușor cu degetele și-l simți precum niște fâșii de catifea. După alte câteva minute, acestea căpătară o formă circulară în jurul capului bătrânei.
– Acestea-s… petale… zise Maria.
Țepii bunicii erau tot mai proeminenți, iar culoarea pielii ei devenise de un verde observabil și din avion.
– Mărioara bunicii, ce-i asta? întrebă femeia înspăimântată.
Mâinile îi tremurau și din ochi îi curgea un șiroi de lacrimi. Maria o strânse de mână, apoi se ridică în picioare.
– Ajutooor! Ajutoor! Cineva să ne ajute! urlă fata.
Sărmana striga cu privirea ațintită pe bunica ei, căreia deja îi ieșiseră ochii din orbite și gura i se închisese pe dinăuntru de parcă ar fi cusut-o cineva, transformându-se, treptat, într-o plantă. Deși Maria era o fată descurcăreață, spontană și intuitivă, rămase fără ași în mânecă, dar cu o singură dorință: ca totul să fie un simplu coșmar.
Se așeză pe bancă, lângă ființa care odinioară, îi fusese bunică și își culcă, pe picioarele ei, capul gingaș de copil, ignorând țepii ieșiți din pielea bătrânei ce-i înțepau obrazul. Femeia își îmbrățișă nepoata, cu grijă să nu o rănească.
Înainte ca Maria să închidă ochii, bunica murmură ceva, iar mirosul puternic de ambrozie le făcu să intre într-un somn adânc.
*
– Ce faci aici? se auzi o voce groasă.
Maria își deschise ochii și văzu în fața ei un bărbat dolofan cu barbă, îmbrăcat într-o salopetă și ținând o furcă în mână.
Brusc, se ridică în picioare și se uită în jurul ei. Totul părea normal, pentru o dimineață răcoroasă de primăvară. Însă Maria nu se lăsă păcălită de aparenta atmosferă primăvăratică și își aminti tot ce se întâmplase în timpul nopții. Înfuriată, se repezi spre acel om străin și strigă din răsputeri:
– Ce ai făcut cu bunica mea?!
– Ce bunică, fetiță? îi răspunse el uimit. Zi mersi că nu am anunțat autoritățile să-ți dea o amendă că ai rămas peste noapte aici.
Maria îl privi cu dispreț și plecă spre lac. Apa nu mai era ca în noaptea precedentă. Acum își vedea reflexia ca într-o oglindă.
– Hai, ieși de aici mai repede, că, dacă te prinde șefa, ai încurcat-o, zise bărbatul.
Fetița se întoarse spre el și zări, lângă piciorul lui, geanta bunicii.
– Bunica! țipă fata și căzu în genunchi, îmbrățișând geanta cu ochii închiși.
După ce-și ridică privirea din pământ, se uită pe bancă și zări un trandafir cu petale roșii de catifea. Fata simți un fior, iar mâinile începură să-i tremure.
Luă trandafirul în palmele ei firave apoi se întoarse cu privirea la bărbat și îl văzu rânjind straniu, cu ochii goi.
– Poți să-l păstrezi dacă vrei, poate va crește mamaia ta înapoi dacă îl pui în pământ, zise el râzând.
Caniola Esther
Clasa a VII– a, Colegiul Național de Artă ,,Octav Băncilă’’ Iași
