Tricofobia(timp de citire: 18 minute)

(…) probabil făcea și asta parte din ceva mai important, dar trebuie să recunosc că pe Ramona am găsit-o la sfârșitul lunii, într-o după-amiază de sâmbătă, căzută în bucătărie, cu un prosop murdar înfășurat în jurul capului, cu gleznele legate cu sfoară de unul dintre picioarele mesei și cu sfârcurile perforate de-un fir subțire de sârmă galvanizată, trecut pe sub masca chiuvetei, apoi prins de elemenții caloriferului. Avea corpul acoperit de vânătăi și arsuri de țigară. Pe coaste se vedeau mâzgălituri făcute cu pixul – și întreg tatuajul care-i ascundea umărul drept, urcând într-o spirală plină de frunze pe gât și răsucindu-se la ceafă, fusese scrijelit cu o lamă de ras.

O adevărată rețea de tăieturi îi acoperea bărbia și maxilarul. Pe-o coapsă, răsucită și prinsă într-un rest de elastic, atârna o bucată de chilot deșirat, iar între degetele picioarelor strângea un petec de pânză de care încă se ținea un nasture.

― Iisuse…

L-am chemat pe Bobu din sufragerie și împreună i-am dezlegat picioarele, apoi am împins masa la perete. Chiar și în lumina slabă care pătrundea printre storurile întredeschise se vedea cât păr îi crescuse pe corp în ultimele săptămâni.

La subraț se lățeau smocuri mari, năclăite de transpirație. Pielea coapselor era infectată și roșie împrejurul firelor, iar pe areolele sânilor se iviseră mai multe rânduri negre de cârlionți, mânjite de praf și sânge. Pe de altă parte, Bobu abia se mai ținea pe picioare de beat și a și alunecat de vreo două ori în mizeria de pe jos – frigiderul uitat deschis se dezghețase, peste tot erau numai bălți și felii de pâine și roșii căzute de pe masă. Coșul de gunoi stătea cu fundul în sus, golit în ușa holului ce ducea la intrare, iar Ramona zăcea goală, cu picioarele desfăcute pe gresie și-i întrezăream corpul printr-o puzderie de cerculețe și descărcări colorate care-mi fulgerau în colțul ochilor.

― Omule? Ce facem acum? a întrebat Bobu. Nu e ca data trecută. Adică… uită-te și tu!

N-am răspuns.

Am băut un pahar cu apă de la robinet, apoi am încercat să-i trag Ramonei sârma galvanizată din sfârcuri. În cele din urmă am desprins-o de calorifer, i-am înfășurat-o pe după umeri, am apucat-o de ceafă și, cu Bobu ținând-o de glezne așa cum putea, am târât-o până pe canapeaua din sufragerie, în mijlocul ambalajelor de chipsuri și a sticlelor goale de bere.

La televizor se vorbea despre efectul nociv al dietelor cu sare de mare și mușețel iar asta, tot așa, făcea parte din ceva mai important – ascultam cu o ureche și mă uitam la coapsele păroase ale Ramonei, la genunchii loviți, la buzele străbătute de crăpături și la pleoapele umflate, pline de vinișoare, la șuvițele îmbâcsite ieșind de sub prosopul legat cu nod la ceafă, trăgând în sus pielea frunții, și-apoi la Bobu care căzuse într-un fotoliu și abia mai respira, cu cămașa fleașcă de transpirație, stând cu brațele lui subțiri, pătate de pistrui, încrucișate pe burtă.

Pubisul Ramonei, zgâriat sub firele de păr, băltea într-un clei gălbui scurs din cele câteva răni de dedesubtul buricului. Corpul îi încremenise ciudat pe canapeaua desfăcută. Brațele îi atârnau în lături, capul pe-o parte, iar pielea părea a izola ceva mucezit, puhav, care cuprindea încet oasele, prinzându-le într-o strânsoare crudă și jilavă. Printre buze îi vedeam vârful limbii.

― Ce facem acum? a zis Bobu.

M-am așezat pe covor, lângă soba rece din colțul camerei. Am închis ochii, înghițind puțin câte puțin cocoloșul ce mi se ridica din stomac și m-am uitat pe fereastră afară, la copacii de peste drum și la acoperișurile acoperite cu țiglă ale caselor.

― Nu putem face altceva decât să așteptăm, i-am răspuns după o vreme.

Spre seară însă, părul acoperise deja canapeaua, covorul, și creștea într-o blăniță deasă și pufoasă de jur împrejurul picioarelor măsuței televizorului.

Îl simțeam furișat între degete, înconjura încheieturile – urca pe antebraț în fire lungi, contopite în dreptul umerilor, făcea bucle pe sub tricou, ieșind prin mâneci, îmi înconjura mijlocul cu o centură groasă, împletită. Încercuise canapeaua și se răsucise de câteva ori în jurul bibliotecii, imobilizând-o într-un punct de sprijin solid, de unde se răsfira spre cele patru colțuri ale încăperii, în borduri lățoase și albe de mătreață.

Înghițise chiar și piciorul lui Bobu până dincolo de genunchi și urcase într-un moț castaniu, ciufulit, în fața ferestrei, printre dantelele perdelei, smulgând din tavan șina cornizei.

Sub greutatea genelor încurcate în ramuri rugoase la căpătâiul patului, amestecate cu părul de pe țeastă și strecurate pe după tencuiala zidurilor până deasupra tocului ușii, pleoapele Ramonei cedaseră, scufundate în lichidul noroios al orbitelor.

Părul dintre picioare se lungea acum bogat și sârmos în fanteziile unei tufe arborescente, ca un umbrar peste trupul înfășurat în panglicile smocurilor de la subraț.

M-am descurcat cum am putut din încâlceala firelor, l-am scuturat pe Bobu, apoi, după ce l-am ajutat să-și scoată ciorapii și pantofii, ne-am dus la bucătărie și ne-am așezat la masa împinsă spre bufet de-un vălătuc scămoșat, plin de coji, care, după ce adunase toate carpetele de pe hol, își vârâse un vârf printre balamalele ușii bucătăriei.

Geamurile erau astupate în întregime. Bobu a luat o sticlă cu vin, și-a turnat un pahar și l-a dat peste cap. Și-a mai turnat unul, apoi mi-a pus și mie într-o cană cam jumătate, după care a azvârlit sticla-n chiuvetă și s-a uitat la mine cu niște ochi urduroși, ca niște găuri într-o bucată de ficat putred.

Părul se târâse după el, îl agățase iarăși de glezne. Urca încet în susul gambelor, spre coapse. Am luat un cuțit din suport, l-am tăiat și-am tăiat și șuvițele ce-ncepuseră să iasă din masca chiuvetei. După care m-am așezat pe-o rămășiță de scaun, dar simțeam vag cum părul mi se înfășura pe încheieturi – stomacul îmi ticăia ușor, își memora fiecare contracție și-o rechema la nesfârșit, părul se strecura fâșâind pe sub ușa bucătăriei și mă gândeam la sânii Ramonei, la sfârcurile roșii gâtuite în strânsoarea șuvițelor, la carnea găurită de firele tari înfipte în pereți, pe urmă o rază de lumină a sclipit scurt într-un colț al geamului, s-a stins pe-un cârlionț negru care a coborât până deasupra mușamalei și-a început să se unduiască lângă farfurii, zvârcolindu-se și alunecând pe-un scaun.

Am căutat cana.

În buzunar mai aveam o singură țigară. Am aprins-o cu o brichetă de pe bufet și m-am lăsat pe spătar.

― Dracu să mă ia!…

Părul scosese din balamale ușa bucătăriei. O răsturnase pe hol, lângă frigider, și-acum se umfla în ghemotoace dese pe sub aragaz și prin apropierea chiuvetei, pe sub scaune și între ușițele bufetului, trăgând afară, pe gresie, farfuriile și tacâmurile.

Vedeam cu un ochi țigara aprinsă în colțul gurii, cu vârful înroșit sub firele de fum.

S-a auzit apoi un zgomot puternic de sticlă spartă, ceva m-a izbit în ceafă, iar Bobu a început să se miște și să se agațe de scaune.

Își schimonosea fața, întindea mâinile și picioarele, tot voia să-și tragă înapoi coatele. Din când în când se repezea în direcția ușii, cu ochii holbați – mă uitam la el de pe scaun, cu vârful înroșit mereu mai aproape de gură, răsucit ca o sârmă – Bobu îmi arăta subsuorile, pieptul, spatele, dădea din cap, făcea din buze semne dezordonate, de parcă ar fi vrut să motiveze ritmul după care își conducea trupul de la masă spre bufet și către fereastra spartă acum – pe de altă parte, mie îmi venea să vomit, dar nu-mi mai vedeam mâinile, de parcă mai conta, iar Bobu întinsese un picior peste pervaz, cu genunchiul îndoit în afară și se ținea de celălalt, prins între bufet și perete, străduindu-se să-și păstreze echilibrul.

Ce-mi tot spunea nu știam, dar îi simțeam răsuflarea, ajungea până la mine, îmi trecea peste umeri – izul de alcool și pește la conservă și păstăi cu usturoi și pânza cămășii destrămată, fugindu-mi din fața ochilor în damful de transpirație și mirosul de vin, zburând pe fereastră, în franjuri, odată cu ghivecele de flori și suportul pentru tacâmuri.

La dreapta, din peretele crăpat, apăruse o gâlmă zbârlită de păr, se târa spre chiuvetă. Bobu încerca să se refugieze în craterul brusc deschis în gresie, înțepat de furculițe și cu părul infiltrat în pielea spartă la articulațiile coatelor. Piciorul rămas în rama ferestrei flutura agitat de șuvițele ieșite-n curte ca iedera pe ziduri. Ambele mâini îi erau acum imobilizate deasupra penisului. Părul îi escalada pieptul, îi pipăia nările, iar pielea jupuită de la coate se legăna găurită; limba ruptă se lățise pe obraji trasă de două fire strecurate pe după mânerele dulăpiorului cu condimente și pielea cedase la șolduri, apucată de-un smoc ca un cârlig, insinuat pe toată lățimea șalelor.

Un os însângerat mi-a trecut brusc pe lângă ureche și s-a înfipt în capacul ridicat al aragazului.

Bobu se uita la mine acum din două părți ale bucătăriei odată și, venit din hol, un nor de mătreață și cojițe aproape m-a orbit, bufnind prin spărturile ușii.

Am strâns cuțitul în mână și m-am repezit pe culoarul de la intrare. O sticlă goală de vin m-a izbit în spinare, apoi, furată de-un suflu invizibil, s-a năpustit în frigiderul făcut bucăți. Am călcat pe resturile cuierului și peste o grămadă de tablouri, am apucat o clanță și m-am târât în sufragerie. Curtea casei dispăruse între geamuri și uși, pereții casei culisaseră, dușul curgea cu presiune pe patul din dormitor și el înfipt cu picioarele în soba ce vărsa șomoioage de mâzgă și păr îmbâcsit. Am mai parcurs un metru, m-am oprit.

Un obiect mișcător, strălucitor și pocit mi-a șters o mână și s-a scurs pe-o conductă ce țâșnea din parchet, așa că am pășit către o spărtură ce trecea pe lângă mine și m-am aruncat pe partea cealaltă. Părul mi-a atins gleznele. Mi-am croit drum printr-o movilă de cutii de carton, evitând o mulțime de cazmale și greble apoi, cu umerii zgâriați, m-am rostogolit de-a curmezișul unei țevi și pe lângă o ladă goală, după care am luat-o la fugă pe-un scurt coridor barat de un gard de sârmă și am cotit la dreapta. Pulsul îmi alerga în sus și-n jos, din creștet până-n tălpi.

După ce-am tăiat din nou firele încleștate de încheieturi, m-am zbătut și-am ieșit prin cadrul unei noi spărturi, pe după o sfărâmătură din gard. Respiram mult mai bine – în apropierea mea a apărut o fisură prin care s-a strecurat vuind un șomoiog de păr și-a descoperit curba unei clanțe spânzurate de-un rest de ușă. Imediat m-am agățat de ea, am apăsat-o și m-am prăbușit, înconjurat de-un nor de mătreață și praf, peste canapeaua din sufragerie, apoi am zburat cu ea în brațe prin ușile deschise ale garajului.

O clipă am văzut strada din fața casei, încovoiată ca o curea șerpuind, pe urmă un val de mizerie s-a ridicat, mi-a bufnit în față și câteva secunde am înaintat orbește, cu gura plină de gustul tencuielii, împiedicându-mă de scânduri și bucăți de moloz.

― La dracu’, la dracu’, la dracu’!…

Îndată ce-am reușit să deschid ochii, m-am năpustit prin spațiul dintre cele două uși și m-am trezit dintr-o dată afară, pe aleea din fața casei. Gardul se prăbușise. Am sărit peste resturi și un zăngănit înfiorător a urcat înapoia mea, însoțit de-un zgomot de prăbușire, apoi un suflu puternic, fierbinte, m-a izbit în ceafă și m-a proiectat în stradă.

Auzeam, indistinct, urlete, aveam impresia că văd uneori umbre care se agitau printre casele vecine, asfaltul încins începuse să crape, crevase negre se multiplicau sub picioarele mele cu o viteză incredibilă. M-am împiedicat și-am luat-o la fugă, târând după mine zdrențele hainelor sfâșiate de suflul exploziei. Pulsul se stabilise în gât, iar de acolo izbiturile inimii îmi răsunau în țeastă și-n piept, atât de puternic încât amețeam și-mi pierdeam echilibrul la fiecare bătaie.

Curând, am văzut casele de la marginea orașului, stația de benzină, lanurile de porumb. Am cotit și-am luat-o direct prin câmp, cu frunzele tăioase brăzdându-mi obrajii și umerii – fugeam fără oprire, încă aveam senzația că pământul cedează sub picioarele mele.

Am alergat așa până mi-am pierdut suflul, apoi, aproape fără simțire, m-am lăsat o clipă în genunchi, cu fruntea în palmele care mă usturau.

Ieșisem din porumb, în fața mea se întindea un lan de grâu și dincolo de el se vedea un pâlc de copaci – siluetele cenușii ale trunchiurilor, frunzele scuturate de vânt. M-am ridicat și m-am pus în fund. Hainele atârnau fâșii, mă iritau, le-am scos pe rând și le-am aruncat deoparte. Gol și cu corpul plin de zgârieturi, m-am tupilat într-o adâncitură căptușită cu iarbă și mi-am întins picioarele, cu spatele rezemat de malul scund de pământ. O secundă am stat așa, dar când am deschis ochii răsărea soarele. Dormisem acolo toată noaptea. Aveam mâinile și coapsele înțepenite, dar în rest nu mă durea nimic, pulsul se liniștise, îmi vuiau numai un pic urechile.

După un timp, mi-am luat inima-n dinți și am pornit înapoi, către oraș. Am ajuns în fața casei după aproape o oră. Nu era țipenie de om pe stradă.

M-am furișat în pielea goală printre dărâmături și-am căutat un loc pe unde să ajung înăuntru, sucindu-mi gleznele printre foi de placaj și fragmente de lambriu. Lângă ușa spartă a bucătăriei, o veioză încremenise în echilibru, susținută de-un prăjitor de pâine și-o cratiță roșie. Am împins-o cu piciorul și-am intrat.

Stricăciunile erau atât de numeroase încât nu le puteam înregistra pe toate odată, iar fiecare în parte mă obosea.

Într-un colț, în preajma chiuvetei răsturnate, am zărit o bucată din Bobu, nu știu exact ce era, deocamdată nu avea prea mare importantă, întreaga atenție mi se concentra pe restul de scară sprijinit de peretele holului. Cu mare greutate am urcat la etaj și-am luat pe rând toate camerele.

Pe Ramona am găsit-o în dormitorul mic, uscată și stafidită, cu picioarele desfăcute încadrând un aparat de radio. Părul se ofilise, se desprinsese de pe cap și de la subsuori, vulva era rece și cheală, ca o bucată de scoarță veche. Încă avea sârma trecută prin sfârcuri. Când m-am apropiat și-am atins-o, corpul a vibrat ușor și-a scos un foșnet de iarbă uscată.

M-am aplecat, am apucat sârma și-am încercat s-o ridic. Sânii au cedat și s-au desprins din piept, lăsând în urmă două găuri negre, cu margini zdrențuite. Țâțele uscate se legănau pe sârmă – corpul Ramonei era complet gol, fără urmă de organe ori oase, o coajă deshidratată, rigidă, săpată de riduri. Mi-am pus sârma cu sânii pe după gât, am ridicat-o în brațe și-am reușit să cobor cu ea la parter, lăsând-o apoi în ceea ce mai rămăsese din sufragerie. Începuse să-mi fie sete și foame; în drum spre bucătărie am dat pe jos de-o bucată murdară de pâine, era destul pentru moment; am intrat printr-o spărtură din zid, am început să-l caut pe Bobu.

Nu știu dacă era tot, însă am găsit mare parte din el printre dărâmături și-am cărat tot ce-am putut afla în sufragerie, lângă Ramona – căram bucățile încă mustind de sânge cu o oală găurită de sarmale, le duceam și le vărsam pleosc, pleosc lângă Ramona, pleosc, pleosc, pleosc. Când am fost sigur că nu mai era nimic printre dărâmături, am aruncat oala, am luat un cuțit de tranșat pe care-l ochisem mai devreme căzut după masca chiuvetei și m-am întors în sufragerie.

― Așa… acum e bine…

Soarele intra printr-o gaură din tavan, lumina ca-n palmă tot spațiul încăperii, dinții Ramonei luceau între buzele despicate, mațele lui Bobu sclipeau încolăcite.

Am băgat cuțitul în burta Ramonei, am tras de sus în jos – foarte ușor se rupea – apoi am lărgit gaura și-am început după aceea să pun bucățile din Bobu, una câte una, în coaja corpului uscat. Nu a durat mult.

În clipa-n care m-am uitat la sânii înșirați pe sârmă, am avut o ezitare, dar în cele din urmă am decis să-i las deoparte, apoi am strâns cum am putut gaura peste fâșiile de carne și-am săltat corpul stafidit în brațe. O ceață fumurie mi s-a așternut imediat peste ochi – s-a risipit încet, pe măsură ce pășeam clătinat către bucătărie și pe urmă afară, în grădină.

Se încălzise. Corpul din brațele mele se muia, sângele curgea printr-o fisură din șale, îmi picura pe coapse. Am ales un loc la poalele unui măr, am săpat acolo o groapă și-am așezat, cu mare grijă, cadavrul umplut cu bucățile de carne pe fundul ei.

― Uite-așa… Acuma trebuie doar să…

După ce am acoperit groapa, am tras deasupra frunze și crengi, să nu se mai vadă nimic și m-am întors în casă. Sânii ofiliți ai Ramonei i-am băgat într-o pungă, iar punga am dosit-o într-un șifonier la etaj, între niște cămăși și prosoape murdare.

Zilele următoare m-am ocupat de casă. Am făcut câteva reparații, îngrijindu-mă în principal de bucătărie și de baie – dormeam în sufragerie, pe singurul fotoliu rămas intact și într-o noapte am visat ceva ce-am uitat, dar apoi l-am visat pe Bobu – stătea și se holba la mine prin găurile din pieptul Ramonei – se holba și nu zicea nimic, pe urmă, în noaptea următoare, am visat un lucru atât de cumplit, încât m-am trezit urlând, însă era dimineață, soarele pătrundea în cameră, îmi bătea pe față și, până să mă dezmeticesc ori să mă frec la ochi, uitasem din ce cauză mă trezisem.

Oricum, în săptămânile ce-au venit, coșmarurile s-au diversificat, au devenit mult mai clare și pregnante, visam casa așa cum era înainte s-o găsim pe Ramona, cum mă împrietenisem cu Bobu, pe urmă iarăși pe Bobu privindu-mă agățat cu mâinile de găurile din pieptul scofâlcit al Ramonei și încercând, cred, să se târască afară. Să se târască spre mine…

Treptat însă, m-am obișnuit – dacă visez ceva, orice, mă trezesc, urlu puțin și, dacă s-a făcut deja dimineață – și de cele mai multe ori așa este – merg la bucătărie, îmi beau cafeaua și mă apuc de lucru. Coșmarurile sunt ca niște rude care mă vizitează din când în când, în privința cărora nu trebuie să-mi fac griji. De asemenea, de la un timp mă străduiesc să beau în fiecare zi cât mai mult ceai de mușețel cu sare de mare (…)