Sunt mort de cinșpe minute. Așa a zis doamna asistentă când a ajuns ambulanța, că s-au grăbit degeaba și oricum aveau alte cazuri mai urgente decât unu’ de la orfelinat care și-a luat zilele. Nu-i mare pagubă, mai aveam o săptămână până împlineam opșpe ani și mă dădeau afară, că cică statul se ocupă de noi până atunci, mai departe e treaba lui Dumnezeu. Da’ io știam ce m-așteaptă afară, deși nici doamna directoare, nici părintele Vasile, nici don’șoara Marina nu voiau să vorbească despre asta. Știam de la tanti Ioana, îngrijitoarea, că Nicoleta plecase cu unu’ în Italia și n-a mai auzit nimic de un an de ea, că Georgelu, care a fost dat afară plângând, a fost găsit mort într-o clădire părăsită. Cică fusese bătut, un ochi îi atârna scos, a făcut și tetanos, de la o tăietură urâtă cu un ciob. Singurul care a reușit să-și continue viața după ce a ieșit din gaura asta a fost Costeluș, a avut noroc de un om bun care căuta muncitori pentru un atelier de tâmplărie, așa că ne mai trimite de Paște și de Crăciun câteva dulciuri și un pachet de țigări.
M-am tăiat cu lama, în cadă. A durut, ceva mai tare ca o înțepătură de viespe, da’ era atât de călduț și bine când apa din cadă se făcea roșie. O moleșeală așa de plăcută și parcă am simțit și miros de ardei copt, de pâine proaspătă… M-am bucurat că mor înconjurat de ceva frumos, că baia aia de obicei puțea a pișat și a haine nespălate. Când au venit după mine, io mă priveam de sus. Nea Iancu, îngrijitorul, care ne bătea de două ori pe zi, ca să ne obișnuim cu viața cică, urla să sune cineva la salvare. M-a înjurat că am avut nesimțirea să mă omor pe tura lui și-o să aibă probleme. Mă bucur de asta, sigur era în biroul lui călărind-o pe Iuliana. M-au pus pe o pătură luată de pe sârmă, era rece și puțea a stătut. M-au scos afară, pe hol, toți se îngrămădiseră ca la circ. „Uite, fă, pula lu’ Romică! Fă, Iulianăăăă, ți-o murit gagicu’!”, am auzit pe cineva hlizindu-se. Iar io pluteam și mă uitam la leșul gol, care-mi părea ca păpușile gonflabile puse în vitrină la sexshopul din cartier. M-au băgat în ambulanță și n-au pornit girofarul, că cică nu mai avea rost să se grăbească. Păcat, mi-aș fi dorit să văd și io luminițele, de acolo, de deasupra lor.
Sunt obosit, cred că trebuie să mă duc. Preotul Vasile ne-a spus odată că sufletul mai zăbovește un pic deasupra trupului în care a viețuit, că-i pare rău că pleacă. Aș fi vrut să ajung în Rai, că acolo merg copiii chinuiți, dar cică ăia care-și iau zilele se duc în Iad. Sper să nu fie cu mult mai rău decât în canale sau prin boscheți.
*
Ce-i cu frigul ăsta? Și ce pute așa? Bleah, ce gust, mi-or fi putrezit mațele? Unde sunt? Ce caut pe masa asta? Au, încheieturile!… Cred că totuși n-am murit. Da’ doamna asistentă a zis că-s mort… Și m-am văzut de sus, deci sigur îs mort. Da’ atunci de ce mă doare și simt mirosurile? Poate-s încă viu, iar asta nu-i cameră de spital. Poate vor să-mi ia organele, deci tot mor. Doamne, să nu mă doară! Să nu…
— Nu te mai agita așa! Stai liniștit, încă nu și-a făcut efectul, încearcă să dormi.
Cine-i bărbosu’ ăsta-n halat? Gata, a dispărut… Nici n-am clipit de două ori. Da’ câtă ceață-i aici… Am ajuns pe lumea ailaltă? Ha! Popa zicea că e foc, lavă și pucioasă. Da’ io nu văd decât pădurea care mă înconjoară și lacul ăsta. Ha! Pot să merg pe apă ca Noe. Sau Moise, care din ei o fi mers. Uau, ce-i chestia asta care iese din apă? E abur?! Nu-i abur… Parcă are formă de șarpe. Nu, că are și aripi și picioare. E un balaur, ca ăla de l-a omorât Sfântu’ Gheorghe… Lasă-mă, bestie! Nu… nu! Ieși de sub pielea mea…
— Copile, trezește-te! Ai dormit cam mult. Și aproape pe veci dacă nu veneam eu. Haai, copăcel, deschide ochii! Ia cana asta și dă-o peste cap.
Bărbosul ăla. Nu mi-a luat organele, cred că-s toate la locul lor. Și nu mai sunt dezbrăcat, iar canapeaua asta e mai bună decât patul meu de la orfelinat. Ce izmană șmecheră mi-am tras.
— U… unde sunt? Cine ești matale? Ce vrei să faci cu mine?
Tre’ să fug de aici, dacă vrea să mă omoare? Bă, da’ prost ești, bă, Romică! Un’ să fugi? La orfelinat? Păi ăia o să te arunce în stradă, să mori ca Georgelu în canale. Bine, înainte o să te bată iar nea Iancu și să-ți spună că ți-a futut iar gagica. Da’ cred că Iuliana s-a obișnuit… Și-apoi cine ți-ar da un ceai de mușețel cu ce mai are prin el ca să te omoare mai târziu?
— Ți-e foame, nu-i așa? Mai am niște tocană cu pui. Nu-i chiar lux, dar tot mai bine decât deloc. Mă duc acum să-ți pun. Ia spune-mi tu, ce ți-a venit așa, să închei socoteala cu lumea?
Oh! niște carne, de când n-am mai mâncat. Nu știu ce vrea să facă cu mine, poate-i om bun. Mi-a dat și ceai, și izmene și m-a pus să dorm pe canapea. Nu pare să aibă nici el prea multe.
Camera nu-i cu mult mai mare decât cea de la orfelinat, pe care o împărțeam cu alți trei băieți, da’ pare să fie zugrăvită ceva mai recent. Cu albastru un perete și ceilalți albi. Are chiar și un pat de o persoană, din ăla de fier, cu roți, ca la spital. Și televizor, nu la fel de mare ca cel din camera îngrijitorilor de la noi. Și nu pute a mizerie, a pișat și a răutate. Că mi s-a părut mereu că oamenii răi au o duhoare aparte. Când i-am zis Iulianei asta, a râs de mine. M-a întrebat ce miros are ea. I-am zis că miroase a castraveți proaspeți și a râs de mine, da’ io n-am mințit-o. Don’șoara Marina, chiar dacă vrea să fie rea cu noi, are miros de busuioc, chit că-și dă cu mult parfum. Nea Iancu, îngrijitorul, e un câine de om, mi se pare că duhnește a boală, la fel și unul dintre paznici. Bărbosul ăsta miroase a… Hm, tocană caldă de pui?
— Ia, copăcel, de mănâncă! E un pic cam arsă, dar decât deloc… Ia zi-mi, de ce te-ai tăiat?
— Mă cheamă Romică. Am opșpe ani. Trebuia să mă dea afară. Ce să fac? Unde să mă duc? N-am pe nimeni… Și n-o mai văd nici pe Iuliana. N-ai o țigară?
Bag în mine ca un lup flămând, iar bărbosul nu zice nimic. Nu mi-o fi pus otravă în tocană? El de ce nu mănâncă? Haaa, hai că-mi dă și-o țigară! Da’ ce se uită așa, n-am voie să fumez? Doar nu-i taică-miu… Cred că-i prea tânăr.
— Greu la orfelinat, Romică? Iuliana cine-i? Mândra ta? Hai, că fumez și eu cu tine, n-am mai fumat de ceva vreme! Cică nu-i sănătos. De parc-ar mai fi ceva bun azi. Poți să-mi spui Daniel, lucrez la morgă, dar mai am și altă îndeletnicire, să-i spun așa.
Ce vrea să spună bărbosul? Vinde droguri? Vrea să mi-o tragă? Să văd cum scap dracului de aici. Dacă-l pălesc cu scaunul… că nu pare prea forțos. Da dacă mi-a pus ceva-n mâncare?
Aha, acum înțeleg de ce n-a mâncat și el cu mine. Are doar o farfurie ș-o lingură. Poate totuși e om bun. Părintele Vasile ne zicea să nu judecăm oamenii după aparențe, că ne bate Dumnezeu. Da’ și el se uita lung la pulpanele Nicoletei când venea în pantaloni scurți de-i scoteai cu patentu’ dintre buci. Ce-o vrea bărbosu’ de la mine?
— E greu. Ne bate și ne dă mâncare proastă. Cică nu-s bani. Săptămâna trecută am mâncat numa’ cartofi, acum două săptămâni numa’ fasole, de făceau cururile ca mitralierele. Iuliana-i gagica mea. Da’ cred că-și râde de mine. Acum câteva zile i-am dat felia mea de chec, că știam că-i place ei și nici nu mi-a mulțumit. I-am zis să ne vedem după ce se culcă ăilalți, a zis că e obosită. Da am auzit-o cum gemea în camera îngrijitorului. Și cum horcăia nea Iancu, boșorog nemernic… Ea are șaișpe ani, am strâns bani pentru ziua ei, i-am luat tricou roșu, că-și dorea. A fost cam mare, da’-l poartă că-i de la mine…
— Las’, bă, Romică. Așa-s femeile, alergi ca prostu’ după ele și ele se duc la alții. Da’ când își dau seama de greșeli se întorc la tine, dacă le mai primești. Ia zi! Am un bidon de bere. Îl bem ca băieții, la botu’ calului?
Îi om bun Daniel ăsta. Are miros de cetină de brad, nu mă-nșeală nasul. Și el pare sărac, da măcar are un acoperiș deasupra capului, patul ăsta de spital și canapea de oaspeți, poate să mănânce când vrea. Io n-am decât hainele de pe mine. Adică și izmenele sunt tot ale lui.
— Ia zi, bă, Romică, ai visat ceva înainte să te trezești? Ceva mai neobișnuit…
La dracu’, am râgâit de la acid, să nu fiu chiar mârlan. Ce întrebare e asta?
— Păi… pe don’șoara Marina, profa mea, în țâțele goale, că intrasem cu toporul peste nea Iancu și Iuliana când se futeau, că mergeam ca Noe pe apă și a ieșit un balaur de abur și a intrat în mine. Porcării.
Cred că-i un pic pervers Daniel ăsta. Că prea face ochii cât cepele, probabil că vrea s-o știe și el pe don’șoara.
— Ia zi, bă, Romică… cum arăta balaurul ăla? Era mare? Ți-a vorbit?
Cred că-i nebun bărbosu’. Cum pana mea îi zici unui om de una în țâțe goale și el îi mai interesat de alte căcaturi!
— Nu știu, bre. Mare, a ieșit din apă, străveziu. Bag cracii, vreau să plec. Să știe Iuliana că-s bine. Îți trebe merele alea două? Să-i duc și ei…
Na, că nu mă lasă să plec. Se proțăpește ca o prăjină în fața ușii. Ce dracu’ mă fac? Îi mai puternic ca mine, nu pot să-i dau una la pupătoare și să fug. Dacă-l trosnesc și mă dă pe mâna poliției, mă bagă la pârnaie și mi-o trag ăia de-mi fac curu’ cât țeava de eșapament. La ce pulpa mea de etaj sunt? Dacă sar pe geam? Bine, poate mor de tot. Ce fac dacă-mi rup un crac și rămân șontorog toată viața?
— Bă, Romică… Nu poți să te mai duci la orfelinat. Ei… nu te mai cunosc.
Nu înțeleg ce bălmăjește omul ăsta. Cum să nu mă mai cunoască? Doar n-o să mă uite Iuliana așa repede, nici nea Iancu la câtă ură are pe mine, nici părintele Vasile, nici ceilalți copii. Bărbosu’ pare diliu rău. Păcat, nu părea defect. Ce morții mă-sii face cu oglinda aia?
Mă uit în sticla aia și parcă altcineva mă privește. Cineva îmbrăcat în izmenele mele, în bluza pe care o port io, ciorapii mei flaușați, papuci de cauciuc, da’ nu-s io. Oi fi mâncat carne stricată, da’ așa ceva n-are cum. Și dacă era stricată, mă lua diareea, nu vedeam alt fățău care se uită la mine.
— Romică, ascultă-mă! Știu că e greu de crezut ce-ți spun, dar tu ai murit. Ai murit pe bune atunci când ți-ai tăiat venele, iar eu te-am adus înapoi. Și restul, asemenea oglinzii, n-or să te mai vadă cu fața pe care o aveai înainte. Cum crezi că ar reacționa cunoscuții tăi când or da nas în nas cu tine, după ce te-au văzut plecat pe lumea ailaltă, când directoarea a primit certificatul tău de deces?
Ptiu drace, ăsta o fi Iisus? Barbă are, ceva pleată, trăiește în sărăcie lucie, ca la azilul de nebuni. Păi dacă a venit să ne ia în Împărăția lui, cum zice popa Vasile, o să facem toți foamea acolo. Te pomenești c-o să vrea să mă facă apostol. Ha, Sfântu’ Romică, cel sculat din morți, ca Lazăr! Parcă am nevoie de o țigară și niște pileală.
— Cine ești tu? Cum m-ai vindecat și cum mi-ai dat altă față? Bag picioarele, fă-mă cum eram înainte.
Văd că Daniel stă pe gânduri, aș putea fugi dacă aș vrea. Da’ parcă nu-mi mai arde de asta. Dacă ies de pe ușa asta, ajung un boschetar în izmene. Poate îmi vrea binele. Hai să văd care-i șpârla.
— Bă, Romică! Dumnezeu nu-i iartă pe sinucigași, dar tu ai primit ocazia să-ți ispășești păcatul. Însă nu sunt eu cel care-ți poate da răspunsuri. O să te duc la acela, în curând. Stă undeva în munți. N-ai vrea tu să fii copil cuminte și să mergem într-o excursie? Nu-ți face nimeni rău, nu te-am înviat ca să te omor, ce ești așa încuiat?
Tre’ să recunosc că are dreptate Daniel. Tot nu înțeleg cum m-a adus înapoi, că nu cred că mi-a zis „Bă, Romică, scoală-te și umblă!”. Pare să aibă vreun plan cu mine și nu are miros de om rău. Poate să zică ce-o vrea oricine, da’ pe mine nasul nu m-a înșelat niciodată. Hai să vedem, plimbare să fie.
*
Mă doare curu’ de la atâta stat în mașină și-mi ghiorțăie stomacul de foame. Daniel zice că vrea să ajungem înainte de răsăritul soarelui, că ăla pe care-l vizităm pleacă la treburile lui. Așa că mergem de aseară, a oprit doar o dată că i-am zis că mă piș pe mine. Trebuia să iau merele alea două, aș băga ceva la maț acum, da’ nu-i niciun magazin deschis la ora asta. Aș fi avut chef de un pachet de biscuiți. Măcar de opream pe lângă case, găseam ceva de furat din grădină, o roșie, un castravete, pana mea. Acu’ mergem prin pădure, nici drum nu mai e, să ne țină rabla de mașină, că parcă mă digeră mațul cu totul..
— Bre, mai mergem mult? Că dacă o ții așa ajungem pe lumea ailaltă. Zi și mie, unde ne grăbim?
Așa, măcar bine că oprește muzica aia de căcat, cică muzică clasică. Unul de urlă cât îl ține gura „Fiiigarooo”, cum să fie asta muzică? I-am zis să pună niște manele, niște rap, cică n-are așa ceva. Ești nebun, bă, cum să n-ai manele?
— Uite, ne apropiem, apoi mai avem de mers pe jos vreo câțiva kilometri. O să-l întâlnești pe Samuil în curând. Ai auzit până acum de solomonari?
— Io nu merg nicăieri pe jos, cu foamea asta în glandă. Am auzit de Solomon, ne-a zis popa de unu’ din Biblie care scria cântări și avea sute de gajici. Aia viață de barosan…
— Lasă, bă Romică, femeile îți fac numa probleme, știu eu mai bine. Și o să cobori din mașină, o să mă urmezi în sus pe potecă, ne-o da Samuil ceva de mâncare. Sau poate vrei să rămâi aici, vezi dacă prinzi vreun iepure sau un jder, ceva.
Bag cracii, iar are dreptate! Da’ dacă vine un urs și ne gherănește de nu ne mai ia nimeni nici pentru piese de schimb? Sper să fug mai repede decât bărbosul. Bine că-i lună plină, cine știe în ce groapă cădeam, îmi scrânteam gâtul prin văgăuni. Ce-i vâjâitul ăsta? Ia uite cum se mișcă frunzele, parcă-i un stol de păsări. Da’ n-are cum…
— Bă, Daniele, ce-i umbra aia care se mișcă prin fața lunii?
— Hultanism. Se ține bine moșneagul la vârsta lui. Vezi tu când ajungem… Hai, copăcel, picioarele la spinare, că e de urcat. Cântă cu mine: „Şi-o trecut solomonaru’/ Care umblă cu şercanu’ / Din zbici o pocnitu’/ Pe iel s-o suitu’/ Şi s-o tot rotitu’,/ Ploaia s-o pornitu’…”
Mai bine rămâneam mort și liniștit decât să-mi dau duhul prin coclaurile astea. Cine morții mă-sii e Samuil ăsta și ce morții mă-sii e un solomonar? Și de ce nu stă și el într-o casă de om normal? O fi urmărit de poliție de stă-n peșteră? Morții mă-tii și ție, bărbosule!
*
— Samuile? Bre, Samuile? Dormi? Hai, arată-te, știu că ești acas’! îl strigă Daniel, răsuflând ca un câine leșinat. Nici nea Iancu nu răsuflă așa după ce i-o trage lu’ gagică-mea.
— Ho, bre, ce strigi așa, de trezești morții din somn? Făceam niște fierturi, tre’ să duc niște leacuri. Ia zi, mai știi la ce-s bune drăgaica și roinița?
Cred că-i mare grota asta, la cum se aude ecoul. Și miroase a lumânări arse, tămâie și plante medicinale. Dac-aș fi ajuns singur în gaură, m-aș fi pișat pe mine de frică. Unde-i babacu’? Stai, că-i aud pașii.
Bă frate, ăsta-i tatăl cerșetorilor! N-am mai văzut om mai zdrențuros ca ăsta până acum. Și ce face cu atâtea cojoace pe el, în miezul verii? Una, două, trei… șase, șapte veste? Cred că ăsta pute ca peștele pe care a uitat să-l bage la frigider tanti Veta bucătăreasa anu’ trecut. A trebui să mă țin de nas ca să pot lua o înghițitură și-apoi am vomitat în coșul de pâine, de n-a mai mâncat niciunu’. Și cum de are scofâlcitul ăsta barba și părul roșcate? N-am mai văzut boșorogi așa…
Daniel și Samuilă se îmbrățișează ca un părinte cu fiul său. Cel tânăr se cotrobăie prin buzunare.
— Uite, moșule, ți-am adus lumânări sfințite de Paște, niște mir de la Ierusalim. A! Și ți-am luat dropsuri cu mentă, că știu că-ți plac. Cum îți mai merge?
— Doamne-ajută, încă mă țin. Balauru-i cam nărăvaș, e încăpățânat ca mine, știe că i se duc puterile. Încerc să ocolesc orașele, că nu-i plac, da’ parcă-s din ce în ce mai multe. Și oameni care cred în noi îs din ce în ce mai puțini. Ce mai e pe la oraș? Că de la război tot zic că o să mai trec să văd mersul lumii.
Ce balaur, ce război? Moșu-i diliu rău de tot. Morții mă-tii, Daniele, nu mi-ai dat și mie bomboane, doar știai că mor de foame!
— Ce să mai fie, Samuile, nu pierzi mare lucru, orășenii sunt ocupați, uită să trăiască, să se bucure de ce le-a dat Dumnezeu. Uite, ți-am adus pe cineva.
Solomonarul se uită la mine ca la felul paișpe. Ce dracu’, n-a mai văzut oameni? Și ce ochi întunecați are. Și a ce miroase, că nu recunosc asta? Deși nu-mi miroase urât, la cât de rufos și de înțolit e. Nea Iancu poartă doar pulover și cămașă și duhnește a transpirație de se ofilesc florile din ghiveci, iar ăsta e înfofolit ca un eschimoș…
— Ce-ai făcut, Daniele? Copilul ăsta are miros de pe lumea ailaltă. De ce-ai făcut asta, mă, omule? Mi-ai promis că nu te amesteci în viețile lor…
Mamăăă, câta scatoalca i-a tras moșneagul, cred că lui Daniel i se învârtește scăfârlia ca Pământul în jurul Soarelui! Cum adică miros de pe lumea ailaltă, că io nu simt nimic?
— N-am putut, Samuile. Știu că te-am dezamăgit iar. Da’ n-am putut să-l las să se ducă. Și-a tăiat venele, prostul. Trebuie să-și răscumpere păcatul. Ia-l la tine, te rog!
— Of, mă, Danile, iar te ții de prostii. Întâi femeia aia, acum el. Îmi pusesem mari speranțe în tine… Hai să fumăm ceva, să vedem ce-i de făcut. Ia zi, țâncule, ți-i foame?
— Mă cheamă Romică. Aș mânca și lemne de foame ce-mi e.
Un zâmbet apare pe fața moșului. Scoate din buzunar un codru de pâine și mi-l pune în mână. Ce naiba de pâine e asta? Parc-aș mânca cozonac. Și ce șușotesc acolo?
*
— Bă, Romică! se apropie Daniel de mine. Uite, Samuil a fost de acord să te ia ucenic. Trebuie să-ți îndrepți greșeala și nu-i altă cale. Poate-ai ajunge ca el, solomonar.
— Să fac ce? Că ai zis că-mi spune moșul. Și dacă nu vreau? Că n-am de gând să fiu un moșneag puturos într-o gaură din munte.
Au, câtă palma are scofâlcitul! Cred că și Daniel îi nervos pe mine, la cum se uită.
— Copilule, când te-a luat pe tine de pe lumea ailaltă, altcineva dintre cunoscuții tăi a trebuit să moară. Acum el rătăcește în locul tău către judecata lui Dumnezeu. Mare-i păcatul tău și altul își ia plata pentru el.
Cum? De ce nu mi-a spus asta? Cine o fi murit? Sper că nu Iuliana, Ciordelu sau don’șoara Marina. Poate nea Iancu sau paznicul? Mi-a pierit și pofta de mâncare. Ce naiba am făcut?
— Romică, vrei ca altcineva să ardă în Iad pentru totdeauna din cauza ta? Văz în inima ta că ești om bun. Rămâi la mine și ți-o fi mai bine decât să umbli în lume. Vei ajuta oamenii, îi vei pedepsi din când în când și-l vei îndupleca pe Ăl de-Sus. Și io am fost ca tine, demult. Doar că io am avut de răscumpărat păcatele altora.
Tot nu mi-e clar ce vor cei doi de la mine. Cum m-a înviat Daniel, ce om are asemenea puteri? Sau poate nu-i om…
— Și tu ești tot… solomonar?
— Am fost, dar nu mai sunt, oftează el.
— A fost un mare prost, se amestecă și bătrânul. Îmi pusesem toate speranțele, iar el și-a bătut joc. Ia și spune-i copilului. Dă-i și lui o țigară de-a mea.
Nu știu ce fumează babacul ăsta, dar sunt bune rău. Miros a soc, tei, sunătoare, coada șoricelului și o grămadă de alte plante. Mă simt liniștit și ușor, nu-mi mai e foame, nici sete și mi-e mintea mai limpede ca niciodată.
— Am fost și eu solomonar, tocmai ce terminasem cei șapte ani de ucenicie. Dar m-am îndrăgostit de-o femeie și mi-am pierdut capul. Samuilă mă trimisese să aduc ploaie în poiana în care se adunau ielele. Dar eu am stat prea mult cu femeia aia și, când să plec spre locul de adunare al ielelor, m-a aflat un Meșter Pietrar și mi-a legat puterile.
Iele, Meșter Pietrari, solomonari? Parcă sunt în povești. Lipsesc Ilene Cosânzene, cai vorbitori și zmei mardeiași, în pana mea…
— Meșterii pietrari sunt foști solomonari, dacă te întrebai, care s-au dat după femei și-și folosesc știința împotriva noastră, spune scofâlcitul. Le e necaz că ei nu au viața așa lungă ca noi și că balaurul nu-i mai ascultă. Nu mai vine la chemarea lor. Așa că se răzbună pe noi, dacă ne prind. Io i-am spus lui Daniel să se ferească de orice tâmplar, zidar, cioplitor în piatră, dar dacă n-a gândit…
Da, mă întrebasem asta, cred că-mi citește gândurile. Să nu mă gândesc iar la țâțele don’șoarei Marina sau cum o puneam capră pe Iuliana. Ah, aș bea o bere rece și aș mânca o amandină zemoasă și poate și niște banane sau cartofi prăjiți cu brânză rasă pe deasupra…
— N-am bere, dar am niște țuică făcută din pere și cu ceva fructe de pădure. Uite că răsare soarele, hai că trebuie să plec, le dau grindină în codrii Tismanei. Am trecut ieri pe acolo, i-am cerut unuia mai înstărit o cană cu apă și o bucată de pâine și m-a ocărât. Zgârcenia le-a împietrit inima, sunt mai hulpavi ca lupii flămânzi. Da’ s-or căi în curând…
— Eu trebuie să plec, am câteva lucruri de pregătit, îmi spune Daniel. Te las cu moș Samuil. Îți arată el care-i treaba. Apoi tu alegi. Rămâneți cu bine!
Pare să aibă o umbră de tristețe pe față, parcă n-are nicio tragere de inimă. Îi om bun, sunt sigur de asta. Cred că-i un singuratic ca și mine, oamenii săraci nu prea au prieteni. Lasă că ne mai vizităm noi. O să fie prietenul meu, în locul celor de la orfelinat. Na, că iar îmi amintii de ei. Care o fi murit? Morții mă-tii, Daniele!
— Bre copile, hai nu mai zăbovi acolo, tre să mă pregătesc de plecare! Ce stai acolo ca bradul? Așa, traista o am, toporișca-i aci. Cartea și toiagul mai lipsesc. Nepoate, vezi după zidul cela, e o masă. Adă ce-i pe ea și să mergem.
Moșul parcă se pregătește să joace în filme de groază, he he. Dacă l-aș vedea pe stradă înțolit așa, cu flocii ăia roșietici pe față, cu bale la gură, topor și paru’ ăsta în mână, zău c-aș lua-o la fugă. Ce dracu’ de carte-i asta, că nu se deschide… Miroase a ars, a piele năpârlită și vechituri, de-ți mută nasul. Clar nu se apropie niciun câine de el.
— Dă-o-ncoa! Și treci în spatele meu. Ucenicii trebe să-și știe locul.
Solomonarul desenează cu niște sare grunjoasă pe un perete, deschide cartea cea groasă și parcă spune ceva, că-i văd buzele mișcându-se, da’ nu aud nimic. Lovește de trei ori cu bățul stânca. Bă, Romică, visezi? Cum pana mea apăru tunelul ăla?
— Copile, hai o dată, că soarele nu stă până închizi tu gura. Să vezi ce potop le dau tismănenilor, să mă ție minte!
— Da’ nu-ți pare rău de ei, moșule? Parcă era vorba de ispășit păcate.
Samuil se oprește și mă privește fix în ochi. Acum îi văd și io pe-ai lui. Îmi amintește de icoana cu Sfântu Nicolae, de la orfelinat. Are privire chinuită, o fi trecut prin multe. Câți ani o avea?
— M-am născut pe la 1820, Romică. Din păcatele mamei, nevastă de boier, cu vătaful moșiei. Unde mai pui că ăla era și el însurat. Da’ muma i-a făcut farmece muierii lu’ taica și aia a murit. Apoi, ca să nu afle boierul, m-o dat unui solomonar bătrân care trecea pe-acolo. Îs obosit rău de lumea asta, copile. S-a înrăit așa, nu ne mai respectă, nu se mai teme de noi, nici de Dumnezeu. Îi pedepsesc, pentru că în momente de jale și nevoie lumea se îndreaptă către Ăl de Sus. Da’ ei uită, cred că noi solomonarii doar le dăm potop și ne urăsc pentru asta. Uită că-i ajutăm cu leacuri, dacă-s oameni buni le îngrijim recoltele, îi descântăm de iele și-i apărăm de strigoi. Așa-i lumea, uită repede binele făcut. Hai să mergem, uite ieșirea!
*
Iazul ăsta pare fără fund la cât de întunecat e. Moșul caută ceva prin tufișuri. Pare să fie un frâu, da-i mare rău, și nu văd niciun cal. Și nici nu cred că rezistă, pare din scoarță de copac. Iar deschide cartea aia. Io de ce n-am reușit? Ce morții mă-sii bombăne acolo-n barbă? Cutremur? Samuil făcu valurile astea? Ai, să-mi bag…
O nălucire din abur și apă se ridică din adâncuri. Un balaur, cum am visat io. De asta mă întreba Daniel. Pare cam înfuriat, sper să nu arunce cu foc sau cu apă după noi. Să mă dau mai în spate. Da’ văd că moșul nu se teme, chiar îl lovește cu frâul în cap. Și monstrul nu-i face nimic. Ha, l-a înfrânat ca pe cal! Bravo, Samuil!
— Care ți-i voia, stăpâne?
Cum dracu’ vine asta, bă, Romică? Arătarea asta vorbește și-l mai și ascultă pe moșneag! Să vezi că-l și călărește Samuil, cred că el a fost azi-noapte deasupra copacilor. Deci ăsta-i hultanism. Pana mea, îi mai mișto decât să umbli cu mașina sau motocicleta. Și nici nu-ți trebe bani de motorină… Vreau și io. Ce tot spune hodorogu’ acolo, că îngheță apa, făcu ditamai derdeluș? Nu-i deloc nasol să fii solomonar, din ce văd io.
— Vezi astă gheaţă!… cât ai scăpăra într-un amnar să mi-o prefaci în bucăţele mici, şi-apoi să mergem în codrii Tismanei!
Da, balaurul îl ascultă pe moș, îi clar. Văleu cum scurmă cu ghearele și face mărgele de grindină! Bă, dacă asta înseamnă solomonar, vreau și io. Bag pula, mă duc peste casa lu’ nea Iancu și a directoarei și le dau o zi grindină, una potop, pân-o să arate ca gogoșarii de la borcan.
— Nepoate, am zăbovit destul. Gândește-te acu’, repede, de vrei să fii solomonariu sau ba. Nu-i ușor, n-o să mai atingi femeie, oamenii or fugi de tine și trebe să trăiești în peșteră. Nu-i viață bună, da’ n-o să dormi sub cerul liber, de foame n-o să mori. Ș-apoi, ai mare păcat de iertat, Dumnezău nu-i prieten cu ăi ca tine. Chiar dacă prostul de Daniel te-a scos acum, tot la căldarea cu foc ajungi. Plus c-ai mai băgat pe cineva în locul tău.
Morții mă-sii, ce să zic? Pare să fie mișto, mai bine decât paznic sau muncitor la vreunu’ pe bani de pâine și țigări. Și-i mai bine decât în canale sau pârnaie. Și-n plus, o să am balaur. Asta face toți banii, să mor io.
— Bine, bre, Romică, zâmbește moșul scoțând un par noduros din niște tufe. Atunci, mergi să-ți începi ucenicia. Ești cam în urmă cu lecția. Uite un dar pentru tine — toiagul de solomonar, cu care a fost omorât un șarpe, că așa trebe, să se prindă vrăjile. A fost al lui Daniel, vezi să nu se prindă prostia lui de tine. Hai că plec, ne vedem peste ceva timp, de-o vrea Dumnezău.
— Stai moșule, io ce fac acum?
Pana mea, ăsta nu-mi spune nimic util. Stau așa ca floarea-n glastră până vine el? Dau cu toiagu de pereți ca să mă întorc? Morții mă-sii, nici n-am auzit ce bolborosea ca să apară tunelul…
— N-ai tu grijă, o să găsești drumul care te duce la Uniilă. Să nu te spării și să faci ce-o zice el. Îi dascăl bun, da nu prea are răbdare cu toți proștii. Da’ tu pari oleacă deștept. Nu ieși din cuvântul lui, chiar dacă n-o să-ți placă. Hai, balaure, zboară! „Şi-o trecut solomonaruuuu’/ Care umblă cu şercanuuuu’/ Și din zbiciu o pocnituuuu’…”
*
— Fii binevenit, Rrromică! Teee-aaaai lăsaaaat așteptaaaat. Aaai caaam zăboviiit pe drrruuum…
E, pe dracu’, voia să alerg? Puteam să-mi rup în pana mea picioarele prin întunericul ăsta. Și ce le-o plăcea tuturor să stea în umbră când vorbesc?
— Uniilă? Tu ești? Mi-a zis moș Samuil c-o să mă-nveți să fiu solomonar. Ieși și matale la lumină, să ne vedem și noi ca oamenii.
Ce face dulăul ăsta negru ca noaptea în peșteră? Bă, javră, dacă te apropii te trosnesc cu toiagul. Băi, Uniilă, ieși la iveală și ia-ți câinele de-aci!
— Eeeu suuunt Uniilăăă. Teee-așteptaaam Rrrromicăăă… Maaarrre păcat ai asuprrra-ți. Să-mi dai ascultarrrree… Daaa’ maaai aaai o plaaată deee făăăcuuut. Ciiineeevaaa din neaamul tăău. Uuun suuflet dăăă ooom.
Ce căcat, și javra asta vorbește? Parcă-i sculată din iad. Și, morții mă-sii, ce neamuri am io, că de când mă știu îs tot la orfelinat! Și dac-aș avea și m-aș duce la poarta lor, cred c-ar da cu pietre după mine. Morții mă-sii, lor nu le-a păsat de mine, ce mă doare de ei?
— Fie, primesc.
— Prrrriiiimeeești, daaa’ nuuu știiii ceee prrrrimeeești. Țiii-l iaaaau pe taaactuuu’, peee Daaaniiil.
Ce morții mă-tii spui, potaie? Cum să-mi fie tată Daniel?
— Daaa, eee taaaac-tuuuu. Diiin cauuuzaaa luuu’ măăă-taaa nuuuu maaai eee sooolomonaaar. Și mă-taaa eraaaa măăărrrritaaaatăăă ș-aaau păăcăăătuiiit. Și Daniiil s-o spăăărrriaat când o auziiit că-i grreaaa și-o fugiiit. Și eaaaa s-o îmbolnăviiiit ș-ooo muuuriiit.
— Minți, javră! N-are cum să fie adevărat!
Orice copil abandonat vrea să-și găsească părinții. Mai vorbeam cu Ciordelu și cu Iuliana ce-am face dacă am da de ei. Ciordelu zicea că i-ar scuipa în față, Iuliana că ar vrea să înțeleagă de ce au abandonat-o, io am zis că nu-mi bat capul cu așa ceva, că n-am cum să dau de ei și-i urăsc pentru că m-au aruncat ca pe o mobilă stricată. Și soarta încă o dată se pișă-n calea mea și mi-l scoate pe tata, cică. Care și-a băgat-o și-a plecat. Iar mama-i o curvă. O familie mare și fericită, morții ei. Și cum mi-o spune jivina asta, parcă e și mai de căcat.
— Acum e mai bine? E adevărat, Romică. Daniel e tac-tu, a părăsit-o pe maică-ta, iar ea e moartă. Astea sunt faptele, așa cum le-a rânduit Ăl de Sus. Deci: plătești, Romică?
Acum Uniilă nu se mai chinuie să vorbească, da’-i aud vocea direct în cap, parcă-i casetofon stereo. Mișto șmecherie. De ce dracului n-a făcut așa de la început? Daniele, morții tăi, te credeam om bun, mă gândeam că ne-mprietenim, da’ tu ești un laș și-o pramatie, bă! Din cauza ta am ajuns în orfelinat, m-am chinuit opșpe ani, m-am tăiat cu lama, bă, nemernicule. Laș ordinar. Ți-o plăcut s-o arzi pe mama, ai? Și ea, curvă ca Iuliana mea… Nu-ți datorez nimic, gunoiule!
— Plătesc, Uniilă. Da’ o să am balaurul meu, da?
— O să ai balaurul tău, Romică. Și-o să schimbi vremea după bunul tău plac, o să știi leacuri pentru orice boală, o să poți să mergi din când în când pe lumea cealaltă. Doar o să fii solomonar.
— Așa să fie, plătesc și hai să începem, în pana mea!
*
Nu-mi trecuse prin cap una ca asta. Credeam că o să stau cu Uniilă în peșteră sau o să mă plimb cu el prin lume și o să mă învețe chestii. N-a fost așa. Când am deschis ochii și-am văzut că sunt într-un sicriu peste care se arunca pământ reavăn, aproape c-am făcut pe mine. Am încercat să scap, dar Uniilă mi-a apărut în minte și mi-a zis că așa voi fi mai aproape de lumea cealaltă și că trebuie să învăț de acolo descântecele. Am aflat atunci că cel care ne dădea învățăturile sale era, de fapt, Arhidemonul Uniilă, însă lumea nu-i așa simplă cum o cred oamenii. Dumnezeu lucrează pe mai multe căi și nu toate făpturile de dincolo sunt rele. Samuil a avut dreptate, am fost isteț și am reușit să prind repede învățăturile, eram șapte ucenici în sicrie, i-am ajuns din urmă. Uniilă mi-a făcut cadou toporișca vrăjită și hamul de mesteacăn. Dar încă n-am terminat de scris toate vrăjile, descântecele și lucrurile pe care le-am văzut. Trebuie să le pun în cartea mea, altfel arhidemonul o să mi le șteargă din minte după șapte ani. De asta ucenicia noastră durează atât de mult. Sunt nerăbdător să-mi încalec balaurul.
Pentru c-am fost silitor, Uniilă mi-a arătat lucruri care s-au întâmplat sau care urmează să se întâmple. Daniel a murit în somn, în ziua în care am acceptat să plătesc. Cumva, încurcate sunt căile Domnului, am înțeles că el știa ce voi alege. Prietenul meu Ciordelu va intra la pușcărie, acolo îi va fi mai bine decât pe stradă. Va avea o carieră infracțională înfloritoare. În ziua în care voi termina cartea și voi ieși din peșteră, Samuil se va năpusti cu balaurul lui în apa iazului fără fund, urlând în gura mare „Şi-o trecut solomonaruuuu’/ Care umblă cu şercanuuuu’/ Și din zbiciu’ o pocnituuuu’…” . Își va găsi liniștea după care tânjea.
Iuliana? Într-o zi o voi reîntâlni. Voi trece ca un cerșetor, printr-un sat de la câmpie. Mă voi așeza la umbra unui dud, lângă o fântână. O femeie cu doi copii după ea și unul în brațe, pe care bărbatul a părăsit-o pentru alta din satul vecin va veni la mine și mă va întreba dacă vreau o bucată de pâine, spunându-mi că nu are nici ea mai mult. Îmi va spune că e viața grea, dar va lupta pentru copiii ei, ca să nu ajungă la un orfelinat. Îmi vor da lacrimile, voi dori să-i spun cine sunt, cum am ajuns așa, dar știu că n-o să mă creadă. Nu voi face aceeași greșeală ca tatăl meu. Voi pleca spunându-i că Dumnezeu va avea grijă de ea. Și-n acea zi va fi soare.
