Era zloată afară și întuneric. Din cer părea să curgă smoală ca dintr-o rană uriașă și purulentă. Mirosea a suflete ude și rătăcite și a găinaț de cioară. Lukins și-a aprins o țigară Lucky Strike, un gest repetat de ani de zile, un gest care îi dădea siguranță în el însuși. O siguranță care-i acomoda singurătatea. Satisfacția a fost resimțită imediat de creier, gândurile scoțând capul din mlaștină și râzând la lunile pline de deasupra. O broască orăcăia în depărtare într-un haiku bătut de vânt prin miile de ani din scoarța copacilor. S-a uitat în carnetul pătat de sânge, sudoare și cafea formând table de șah fără jocuri începute. Adresa era Aleea Klava. Asta venea undeva pe la marginea împuțită și periculoasă a orașului. S-a suit în mașina veche, dar pe care putea conta oricând, și a plecat nici binedispus, nici indispus, doar supus mecanismelor interioare invizibile. Viitorul îl aștepta la capătul celălalt, stând în umbră ca-ntr-un fotoliu, neștiut de nimeni și neștiutor de nimic, bând scotch și scărpinându-se la pulă.
Lukins era de 20 de ani de zile vânător de ploi. Nu era o meserie bănoasă, dar asta știa să facă cel mai bine. Deprinsese meseria pe parcurs de la fostul său mentor, Juju. Habar n-avea de ce i se zicea Juju. Îl întrebase de mai multe ori, dar Juju doar zâmbea și dădea din cap. Un om putea să țină un secret până la moarte, oricât de mic și de neimportant ar fi fost, chiar și o nenorocită de poreclă. Rosebud! Și lumea se rostogolea mai departe ca un bulgăre de fecale și de speranță. Lukins avusese undeva, în trecutul său îndepărtat precum o insulă de cărbune, o soție. Nu-i mai ținea minte decât buzele pline și pasul lin trecând prin labirinturile sale inventate de insomnie și depresie. Amintirile îi era uimprimate în ridurile adânci de pe chip. Era singur, dar era măcar ceva. Ah, Juju banditu, nu avea să-l mai vadă niciodată. Totul dispărea. Juju ar fi vrut ca lumea să-i spună Franco, dar lumea a ales să-i zică altcumva. Lumea alegea ce voia ea, indiferent de ce voiai tu.
Lukins simțea întunericul cum se freca de mașina sa ca o pisică. Până și întunericul de afară căuta un pic de companie. Întunericul cu tot ce ținea ascuns în el, crime și iubiri, noroc și ghinion, cu toată lumina înghițită și revelațiile ce aveau să vină din nimic. Lukins se gândea că întunericul seamănă cumva cu Benicio Del Toro. Cearcăne grele sub ochi, cuțite de granit tăind fâșii lungi de frumusețe, patos și capcane, rugăciuni și răzbunări. Lukins își simțea sângele cum i se plimba prin corp după propriile sale simfonii. Era o muzică internă pe care nu putea să o audă, dar pe care o știa pe de rost. O știa de mic, de când se uita la chipul său în fântână, cocoșii cotcodăcind răscoale, mirosul de salpetru intrându-i în nări și în plămâni, Paloma așteptându-l la tuns, cu pielea ei bronzată și parfumată,stând cu cracii ei lungi, bine antrenați și desfăcuți pe scaunul de frizerie, în timp ce se masturba cu gândul la colonelul ei capturat și torturat în războiul dintr-o țară a cărui nume îl uitase. Își amintea briciul dându-i fiori și primele tentații sexuale, pânzele întinse și înmuiate în ulei esențial de camfor cum îndepărtau insectele printre crăpăturile din pereții frizeriei. Un sistem nervos format din rețele de nervi inervați și efectele de după a insecticidelor remanente săpând galerii oarbe în aer.
A ajuns în fața casei cu obișnuința cu care deschizi o cutie de ciuperci. O casă mare, dărăpănată și neprimitoare ca toate cele de la marginea orașului. Casele erau mari pentru că era foarte ieftin să construiești aici. Pericolele pândeau de peste tot cu spiritele lor draconice și pline de igrasie făcându-și veacul între șanțurile memoriei. În anusul orașului se credea cu toată puterea în blesteme, paludism, perversiuni și istorii secrete.
Lukins a bătut tare în ușă și o fetiță cu capul ca un balon galben i-a deschis poftindu-l înăuntru. Fetița nu suferea de nimic, dar credea că avea migrenă biliară, căci așa o convinsese prietenul ei imaginar, Torno, un raton. I-a făcut semn să urce la etaj. Lukins a urcat și l-a găsit pe stăpânul casei și tatăl fetiței întins pe podea, cu burta umflată, lac de sudoare, cu ochii dați peste cap, stând în poziție de pod. Era lucid dar trist.
De la o zi la alta, ploile din interiorul său îl întristau din ce în ce mai tare. Lukins și-a luat pe el pelerina de ploaie, ochelarii de înot și sfoara groasă de cânepă și a intrat cu totul în bărbatul chinuit. Ploile de aici erau asemănătoare cu ploile de afară, doar că ploua în toate direcțiile. Trebuia să le găsești capătul de tristețe și să-l capturezi, apoi puteai să le strângi rând pe rând și să le scoți afară. Odată scoase afară,ploile deveneau lemne pe care le puteai aprinde. Tristețea ardea, iar omul își recupera starea de dinainte, care putea la fel de bine să fie tot una de tristețe, dar o tristețe normală pe care și-o putea administra de unul singur.
Lukins era plouat încontinuu, dar, deși era afectat de cantitatea mare de tristețe, se obișnuise. Știa că nu poate să se înece, deși auzise de la Juju că fuseseră cazuri în trecut când vânătorii de ploi muriseră înecați. Lukins nu fusese niciodată atât de aproape. Nu stătea foarte mult și reușea să-și găsească drumul înapoi. Avea o orientare excelentă și nu-și pierdea cumpătul. Ieșea, se odihnea pentru câteva momente, apoi intra din nou.
Acum știa deja că în scurt timp bărbatul avea să moară inundat de tristețe. Un bolovan avea să i se pună pe piept și avea să se ducă la fund în lumea de lacrimi. Lukins simțea monotonia obositoare a ploii, nonsensul vieții de afară și dorința de a se culca pe jos, de a se lăsa înghițit de lumea de apoi. Să mai caște o singură dată înainte să treacă în tot ceea ce nu se știa.
A închis ochii și a început să fie atent doar la propria respirație. S-a liniștit și a intrat ușor într-o stare de meditație. A încetat să mai audă ploaia și a simțit inima tristeții bătând adânc în viața cârpită la întâmplare a unui om. Cu ochii închiși și-a lăsat instinctul să-l poarte până când a dat de tristețe. Inima avea forma unui cap de delfin. A luat-o în brațe, i-a pus sfoara în jurul gâtului și a început să o tragă după el. Ploile se adunau una după alta, melancolie cu melancolie. Cearșafuri ude de lucruri ținute înăuntru de prea mult timp. Ploile țeseau molcom nefericire în spatele său precum o trenă de gală.
Când a ieșit afară, Lukins ținea la piept un mănunchi mic de lemne. A turnat benzină din doza de încărcat bricheta zippo și le-a dat foc fostelor ploi. Flăcările ardeau albastru în cameră, iar bărbatul a început să își revină încetul cu încetul. Lukins i-a dat mâna să se ridice și l-a ajutat să se așeze pe canapea. A mai rămas un moment, apoi a coborât scările. Fetița a venit după el până la ușă și l-a îmbrățișat. Chipul ei arăta acum ca o broșă ovală de opal pe care, pentru o secundă, și-a dorit să și-o pună în piept. A bătut-o ușor pe cap și a plecat, auzind-o în spatele său cum strigă gugu-știuc, gugu-știuc!
Lukins s-a gândit că, atunci când fetița avea să mai crească, mulți cocoși aveau să-și dorească să se bată pentru pieptul ei de porumbiță. Poate cineva chiar avea să omoare pentru ea sau măcar să se omoare. Streptopeliadecaocto era denumirea științifică a guguștiucului. În jargon i se spunea șobolanul zburător, pentru că obișnuia să scormonească prin gunoaie precum șobolanii și pentru că avea o culoare asemănătoare lor. Cu timpul, visul porumbiței ar fi fost să plece din groapa asta și să frângă în cale tot ce-i apărea. Să iasă din cuibul ei de beznă și să facă pasional și cutezător niște scurtcircuite de care avea să se povestească mult și bine în oraș.
Lukins știa că acasă nu îl aștepta vreo porumbiță, ci doar animalele sale de companie – reșoul și o sticlă de votcă -, mereu bucuroase să-l revadă. Lukins trăia cu sentimentul că nu avea niciodată să sfârșească întristat de ploile din el însuși, deși tânjea după asta și ura că tânjește după asta. Avea însă tot timpul la dispoziție cele două medicamente tari – negarea și refularea. Să nu uite totuși să-și mai cumpere un pachet de Lucky Strike și o doză de benzină pentru bricheta zippo.
