1 – Urmărirea
Mușri nu contenea să mulțumească Zeului Furtunii pentru că, numai prin puterea Lui, arșița încetase pe durata amiezii, dând aripi celor doi cai conduși de îndemânaticul Muwatt. Trap, galop, iarăși trap, timp de câteva ceasuri, în care săgețile trase de egiptenii plecați pe urmele lor se opriseră, spre lauda Zeului, în chingile protectoare sau în scut.
Nu-și pierduseră cumpătul, nici el, apărătorul carului de luptă, nici Suppilima, sulițașul ce împunsese, de unul singur, vreo patru sau cinci dușmani, în primele momente, atunci când, în vâltoarea luptei, cele două divizii întârziate ale Faraonului se apropiau amenințător. Plecaseră nu mai puțin de șapte care hitite, lăsând în urmă Kadeșul, încărcate cu prada de război, strălucirea aurului sau a pietrelor prețioase fiind cea care îi anima în luptă, aducându-i din lărgimile Anatoliei pe malurile mării celei mari, în arșiță și atâtea lipsuri.
Dintre toate cele șapte care de luptă, doar al lui avea, însă, o misie specială, pentru care l-ar fi așteptat toate onorurile Zeului Furtunii, odată pierdut printre potecile Munților Taurus, în adâncimi pe unde se încumetă numai negustori cu caravane de măgari. Dar, până acolo parcă mai era o veșnicie, iar Mușri aștepta înserarea cu groază.
O luară înspre țărm, în scârțâitul rău prevestitor al roților. Putea auzi carele de luptă ale egiptenilor, mult mai ușoare, cu un singur conducător și un arcaș. Știa că numai puterea Zeului Furtunii îi apărase până atunci. Mușri văzuse cum căzuseră pradă săgeților, rând pe rând, celelalte șase care de luptă. Al lor, însă, era singurul pentru care până și regelui ar fi trebuit să-i fie frică. Pentru că toate comorile Faraonului păleau pe lângă puterea cristalelor despre care aflaseră de la magul ce ar fi trebuit să îi aștepte în adâncimile pasurilor din munți.
Descălecaseră în apropierea unor adăposturi stâncoase, închipuindu-și ce chin avea să fie apropierea țărmului pentru caii însetați. Soarele apunea și, în timp ce-și împărțeau, pe tăcute, ultimii stropi de apă, golind burdufurile, Mușri deschise, ca pentru sine, să verifice că încă sunt acolo, capacul cufărului din lemn de cedru; cristalele străluceau roșiatic în pâlpâirile unui soare ce se pregătea să adoarmă.
Muwatt își făcu milă de cai și apropie de boturile înspumate două burdufuri, cât să le simtă măcar umezeala și, poate, cu noroc, să sugă ultimii stropi. Câtă grijă putea să aibă față de cai. Muwatt era prevăzător, milos, atent nu doar cu animalele de tracțiune, iar Murși era pe deplin încredințat că ascultarea și supunerea bietelor făpturi, care îi aduseseră atât de aproape de lanțul muntos, nu era o simplă întâmplare. Și acum, când pregăteau tabăra pentru apropierea întunericului, Muwatt le spunea necuvântătoarele pe nume, îndemnându-le să adulmece burdufurile secate.
Suppilima se pregătea să-și aranjeze sulițele într-o ordine numai de el știută, în ascunzișul unei adâncituri încropite între stâncărie și carul ce-i proteja, ca o pavăză naturală. El, Murși, urma să fie primul de strajă, deși văzduhul era încărcat de zgomote rău prevestitoare. Nădăjduise în zadar că egiptenii se vor întoarce la Kadeș odată recuperate comorile celorlalte șase care. Însă nu trebuia să-și piardă speranța, nu atâta timp cât Zeul Furtunii se afla de partea lor. În partea de miazănoapte, munții îndepărtați se îmbrăcau în cețuri, înserare și furtună. Dacă ar mai fi putut scăpa urmăritorilor o noapte, și încă o zi, aveau să fie izbăviți.
Muwatt luă, grijuliu, burdufurile de la botul cailor vlăguiți. Soarele își arunca ultimele pâlpâiri pe țărmurile linse de spuma sărată a mării, iar Murși se așezase, ostenit, pe capacul de cedru al cufărului. Un zbârnăit brăzdă înserarea ca o pală neastâmpărată de vânt, de parcă însuși Zeul Furtunii s-ar fi pogorât printre ei, cu neputință de înduplecat. Prima săgeată străpunse ochiul unuia dintre cai, ce se cabră, încercând să se rupă din catarame. A doua îl plezni pe Muwatt, spărgându-i pometele obrazului. Suppilima ședea cuminte, prăbușit între scobiturile stâncilor, cu gâtul străpuns, iar scutul cu care Murși îi apărase pe toți în arșița zilei părea de negăsit.
2 – Caravana
Kumra se apropie cu mare băgare de seamă, mulțumind zeilor că vrăjmașii osteniseră înainte de apusul Soarelui. În urmărirea nebunească petrecută după încleștarea Kadeșului și a capturării celorlalte care ale dușmanilor, numai câțiva se încumetară să continue, iar Kumra nu știa ce-i mâna mai tare, porunca aspră a lui Ramses și groaza pedepselor sau mirajul onorurilor ce-i așteptau odată cu găsirea pietrelor prețioase.
Rămăseseră patru care de luptă, câte unul pentru fiecare dintre diviziile Faraonului, unul pentru fiecare zeu, iar Kumra îi onoră și îi slăvi, în gând, pe toți, Amon, Ra, Seth, Ptah, în timp ce se apropia, cu mare băgare de seamă, de tabăra învinșilor. Dacă ar mai fi zăbovit, înserarea n-ar mai fi permis arcașilor să-i săgeteze de la distanță, pentru că nimeni nu îndrăznea să se apropie de carul hitiților, nu câtă vreme uriașul acela de sulițaș, care zăcea acum spintecat între stânci, era în putere. Hăcuise prea mulți dintre ai lor în timpul luptei, prea mulți pentru a îndrăzni cineva să-l provoace de-aproape.
Pe cât se bucura de priveliștea uriașului înfrânt, pe-atât îi stârnea mila și-l întrista priveliștea îngrijitorului cailor, un oștean mai degrabă pirpiriu, care murise îmbrățișând grumazul unuia dintre animale. Acestea pieriseră nevinovate, iar Kumra știa că astfel de bidivii ar fi fost prețuiți până și în garda de onoare a divinului Faraon.
Se întunecase de-a binelea atunci când se hotărâră să-l cruțe pe cel din urmă hitit de suferința unei morți în chinuri și răni. Acesta își găsise, în cele din urmă, scutul, iar Kumra pusese pe urma oboselii lipsa lui de prevedere. Apărătorul unui car hitit nu-și lăsa niciodată pavăza. Kumra nu-și putea ascunde admirația pentru organizarea împotrivitorilor, pe care îi respectau cu toții în luptă. Deși mai grele, carele dușmanilor făceau ravagii în lupta de aproape, rămânând adeseori neatinse de săgeți. Acum, însă, sorții se întoarseră de partea lor, opt împotriva unuia singur, care bolborosea vrute și nevrute pe cufărul comorilor, îndesându-se sub scut.
Deodată, un vâjâit care nu prevestea nimic bun se termină cu o suliță din argint viu, care se înfipse, strălucitoare, la câțiva pași, pe țărm. Văzduhul se lumină prin puterea zeilor, iar Kumra se cutremură la gândul că Zeul hitit al Furtunii avea să intervină de partea potrivnicilor.
Nu era bine, comoara trebuia returnată la adăpostul negurilor. Noaptea nu avea cum să devină zi, își spuse Kumra în timp ce se apropie, neliniștit, de scutierul hitit. Formară un cerc de apărare în jurul lui, atacatorii văzându-se, dintr-o dată, asediați. O caravană de măgari se întindea, amenințătoare, pe țărm.
Făpturile străluceau precum argintul viu, iar Kumra își dorea, mai mult ca niciodată, ca în adunarea lor să fi avut și luptători de aproape, nu doar conducători de care și arcași. În zadar țintiră în rătăcitorii stranii, care-i dominau și prin numărul de două ori mai mare, săgețile se izbeau de țestele acoperire de glugi cu sunet spart, de parcă s-ar fi lovit de-un zid de obsidian. Încercară, apoi, să ia la țintă măgarii, însă aceștia se apropiau necontenit, cu umblet scheletic. Copitele păreau făcute din același argint viu, sclipind sub nisipul împurpurat de scânteierile suliței, care lumina văzduhul precum o torță. În câteva clipe avea să înceapă lupta de-aproape, iar Kumra îi urmări pe-ai săi cum se scotocesc încercând să se apere cu ce aveau la îndemână.
Uitaseră de oșteanul hitit, iar Kumra realiză prea târziu că această scăpare avea să-i fie fatală. Simți arsura unui cuțit care-i sfârtecă spinarea, în timp ce primele făpturile argintate loveau sec, neîndurător, direct cu brațe scânteietoare, într-ai săi. Cu ultimele puteri se întoarse către hitit, căzu peste scutul acestuia încercând să-i sfârtece grumazul și să-i facă de petrecanie, așa cum reușeau leii din poveștile prunciei.
3 – Magul
Belphegor se materializă pe circumferința Porții-crin, descrisă de Levier. Automatonii, siluete umane și animale laolaltă, își făcură treaba cu prisosință, egiptenii zăceau într-o baie de sânge. De sub părul unuia, năclăit, răzbătu chipul terifiat al unui hitit, care abia mai sufla. Păzise cufărul cu însăși viața sa, iar Belphegor se gândi să-l salveze, totuși, pe acesta din urmă, văzând în miraculoasa lui supraviețuire orânduirea de neclintit a Sorții.
Lăsă în grija conducătorului metalizat al caravanei colectarea podoabelor egiptenilor. Ființele robotice aveau să-i împuieze capul cu plânsetele și implorările lor, cu nevoile lor insațiabile în vederea reparării circuitelor și membrelor distruse. Da, câțiva zăceau cu capetele sfărâmate, în miros înțepător de ulei și catran, însă avea să rezolve și aceste treburi odată ajuns în refugiul din Munții Taurus.
După ce îngriji, în grabă, rănile hititului, stăvilindu-i sângerarea din umărul drept, opri, cu gesturi repezi, Levierul. Nu voia să atragă priviri sau, mai rău, vizitatori nedoriți. Conducătorul caravanei îl asigură, prin fraze guturale, care-ar fi băgat în sperieți pe oricine s-ar fi nimerit prin apropiere, că se pot întinde la drum, sub adăpostul nopții. Ființele acestea nu știau ce este oboseala, oameni și așa-ziși măgari, laolaltă. Belphegor nu contenea să se felicite pentru ideea de a le fi preschimbat în automatoni. Cât despre Leviere, avea, totuși, mari îndoieli în ceea ce privește predarea unei asemenea minunății destinatarului cristalelor, pe lângă pietrele rubinii care sclipeau în strălucirea lunii.
Cu toate acestea, minele de pe Trappist aveau nevoie de tot mai mulți lucrători, pe care numai clientul său îi putea furniza, în condiții de maximă siguranță și discreție. Nu, nu avea de ce să regrete tot ce făcuse în ultimele sute de ani, încă de când îl convinsese pe Carol Robert de Anjou să mute curtea regală într-un orășel transilvan pierdut între smârcuri și mlaștini greu de pătruns de picior uman, cum era târgul și, mai apoi, cetatea Timișoarei. Fortăreața Atemporală avea să dăinuie milenii, alături de templele subterane și de minele pe care le organizase cu meticulozitate habsburgică în adâncimile celei de-a șasea planete din sistemul stelar Trappist.
Conducătorul caravanei îi întrerupse reveriile, pregătit de plecare. Automatonii, cei care scăpaseră de săgețile egiptenilor, doreau să ajungă cât mai repede la destinație, să-și îngrijească rănile uleioase și tovarășii străpunși. Da, nu mai avea pentru ce zăbovi și ar fi dat dovadă de lipsă de prevedere. Drumul era destul de lung, chiar și într-o caravană de măgari scheletici, care nu cunoșteau frigul sau oboseala. Se instală în fruntea acesteia, într-o căruță care o seconda pe cea a conducătorului caravanei, abil deghizat sub glugă. Dacă ar fi fost atacați pe drum, acesta ar fi preluat primele săgeți sau sulițe.
Se curăță, ritualic, pe față și pe mâini, încărcându-și plămânii cu miresmele sărate ale mării. Câte avea de făcut! Să ajungă teafăr și neobservat în munți. Apoi, să materializeze prin Poarta masivă de acolo, caravana, în smârcurile Timișoarei. De acolo avea să ia un al doilea Levier, dintr-o ascunzătoare numai de el știută, să facă, în sfârșit, schimbul și, în final, cu tot calabalâcul, să se rematerializeze pe Trappist, în măruntaiele minelor subterane habsburgice, și al templelor.
Hititul, care căzuse în adormire, fusese adăpostit într-una din căruțele care închideau șirul, alături de automatonii sparți. Cu gesturi sigure și poruncitoare se așeză sub coviltir, pe cufărul de cedru folosit ca suport, nu înainte de a deschise încă o dată capacul. Se liniști atunci când lucirea rubinie îi mângâie văzul, sub razele blânde ale lunii, apoi strânse, cu putere, Levierul, prin care stăpânea întreaga caravană, ordonând, cu o comandă scurtă, plecarea.
4 – Arhivarul
Cătălin Avramescu ajunse bombănind la locul de întâlnire cu demonul invențiilor nesănătoase, cum era cunoscut în tradiția medievală Belphegor, misteriosul vizitator din stele. Aștepta cristalele cu îngrijorare sporită, pentru că se temea de extraterestru. Dacă urma, mai devreme sau mai târziu, să se confirme spusele celui care avea să fie destinatarul final, în cele din urmă Belphegor va fi pierit tocmai într-un efect de bumerang al urzelilor sale atemporale. Cum și în ce fel avea să se întâmple aceasta, arhivarul nu avea de unde să știe, dar tocmai pentru priviri în viitor, și hărți interstelare, și alte asemenea pentru care Biserica l-ar fi afurisit în secunda următoare, iar Ordinul Arhivarilor l-ar fi repudiat fără discuție, accepta el compromisul de a cădea la pace și afaceri cu un demon.
Spera ca acea după-amiază tihnită de sfârșit de noiembrie să nu fie perturbată, iarăși, de gloatele de nesăbuiți care se avântau cu ATV-urile, stricându-i tihna, și liniștea pădurii din preajma Mănăstirii de la Șag, în adâncimile căreia fusese edificată Casa Arhivarilor și în mijlocul căreia locuia de aproape șapte ani, încă de când fusese eliberat din ghearele captivității temporale și din slujba unui lares familiaris roman.
Din păcate, în depărtare, aproape de terenurile Mânăstirii, se auzeau, iarăși, ATV-urile. Cătălin Avramescu știa că, mai devreme sau mai târziu, încă o adunătură de inconștienți, avântați în șir indian cu motorete și alte atelaje motorizate, prin zăpezi sau noroaie, aveau să dea peste locuința Arhivarilor. Și atunci, ca administrator principal, se va vedea nevoit să-i repartizeze, ca pe alții înaintea lor, demonului invențiilor nesănătoase, fără a i se cere, cândva, de vreun superior, orice fel de socoteală. Discreția totală era principalul deziderat al Ordinului.
Se întâlniră, așadar, în poiana care unea drumurile forestiere de la Mănăstirea Șag cu câmpurile ce se întindeau neobosite către oraș, până către centrala termică. Belphegor apăru în Poarta-crin pe care o construise tot el cu trei ani în urmă, când începură colaborarea. Se aflau la adăpostul unui salcâm solitar, înconjurat de pâlcuri de crengi uscate și vegetație care camufla strania construcție.
– Salve, cara, i se adresă demonul în latină, la scurt timp după ce fundamentul Porții își pierdu strălucirea și căldura pe care o degaja la o astfel de materializare, resorbit de fundalul brun-cenușiu al patului de vegetație tomnatică.
Cătălin Avramescu păru surprins de o asemenea familiaritate, până-ntr-acolo că era să nu observe cufărul, purtat fără prea mare osteneală de două siluete cibernetice, în straie zdrențuite. Privindu-i mai bine, arhivarul îl recunoscu pe Gigione Telescu, un nefericit care descoperise, din greșeală, Casa Arhivarilor, sâmbăta, într-o seară de mai, când el tocmai își făcea de lucru în grădinița gospodăriei, plivind căpșuni. În zadar încercase nesăbuitul să se scuze, că nu dorea decât să-și impresioneze prietena, o anume Alexia Bârlădeanu, luând-o într-o plimbare cu ATV-ul. Fuseseră printre primii încredințați lui Belphegor, iar arhivarul le reținuse numele complete și fizionomiile mai mult dintr-o deformare ar fi putut spune chiar profesională, derivată din apelativele, perioadele și personalitățile pe care le reținea de-a lungul anilor de studiul al diverselor istorii ale familiilor de care era ținut direct răspunzător în calitate de arhivar.
Și acum, iată, Belphegor îi folosea, la cărăușie sau diverse sarcini, pe care numai el le știa. Treaba demonului era să-i utilizeze în diversele lui îndeletniciri și să se asigure că nimeni nu avea să se apropie de pădure, niciun detectiv prea curios, nicio autoritate a statului.
Îi răspunse, în cele din urmă, dându-i binețe în aceeași limbă latină pe care o foloseau amândoi fără prea mare greutate.
– Saluto te, amice, quomodo possum te adiuvare?
Fără prea multe alte tărăgănări, îi conduse către Casa Arhivarilor pe o potecă numai de el știută, care se intersecta de-a lungul unui câmp mărginit de niște șanțuri de apărare cu alte drumeaguri încărcate de frunze. Lăsară în urmă un foișor de observație și câteva adăposturi pentru ierbivore, unde arhivarul punea, adesea, fân, mai ales pe timpul iernii și se apropiară, în sunete de ciocănitoare, de grădinița casei. Cătălin Avramescu deschise portița de la gard și-i pofti să lase acolo cufărul, fără alte formalități. Nu dădu de înțeles că era dispus să-i invite, în vreun fel, în casă.
Automatonii se îndepărtară, la un semn al demonului, oprindu-se în mijlocul drumeagului. Arhivarul avu, totuși, senzația că ea încerca să-i spună ceva, ca luptându-se cu sine pentru a găsi puterea să verbalizeze un strigăt de ajutor. Mai mult ca sigur erau posedați cibernetic, însă pustnicul alungă, repede, acel gând.
Belphegor scoase de sub mantia cenușie un obiect lunguieț, ca un ax oțelit, un faimos Levier. Îl întrebă, politicos:
– Nu verifici cristalele?
Se conformă, cu privirile ațintite de încrustațiile lucioase. Deschise capacul, recunoscu nuanțele rubinii ale pietrelor, le atinse, în treacăt, palpându-le asperitățile. Erau exact așa cum le comandase destinatarul, al cărui nume nu îndrăznea nici măcar să-l corporalizeze în gând, de teamă ca nu cumva, prin cine știe ce procedee, Belphegor să-i afle adevăratele intenții.
– Omne quod bene, mi amice.
Demonul răsuflă ușurat, apoi rosti, laudativ:
– Îți sunt recunoscător pentru ce-ai făcut pentru mine până acum. Ultimul transport de oameni a fost cât se poate de profitabil, automatonii lucrează în mine cu zel, așteptându-și eliberarea.
– Sper că nu-i aduci înapoi?
– Nu, îi transform la loc după șase cicluri stelare, însă nu vor mai pleca de pe Trappist. O mare parte lucrează în mine, pe unii, însă, îi folosesc în caravane, să duc minereurile dintr-o parte într-alta, să fac comerț, temporal sau nu. Pe cei mai îndărătnici îi transform în cămile-de-bronz sau măgari-schelet. Îmi trebuie, în permanență, combustibil și energie să trec prin Porți, mai ales prin cele masive, care scapă puterilor unui Levier. Că veni vorba, iar demonul, zicând acestea, îi înmână, cu gesturi largi, axul oțelit, acesta este pentru tine, conform convenției.
Preluă, grijuliu, minunata invenție, care se roti și se încălzi ușor în palmele sale. Îngăimă, cuprins de uimire:
– Gratias tibi.
Belphegor profită și preluă inițiativa:
– N-ai dori să vezi cum funcționează?
– Ita vero.
– Dacă-mi dai un răgaz de câteva ceasuri, te învăț acum, astăzi, câteva dintre comenzile principale. E păcat să irosești timpul, pentru sarcinile tale. Asta, sigur, dacă nu îți produce supărare.
– Perturbatus minime, cara. Se familiariză și el, intenționat. Reluă pe un ton ce se voia sec, sperând că-i va mai domoli sclipirea din privire:
– Dar tot nu te pot primi în casă, instrucțiunile Ordinului sunt cât se poate de stricte și de severe în acest sens.
– Ullam offensionem. Se poate și afară, însă, te avertizez, vei avea ocazia să pui în practică, direct, cele ce te voi învăța.
– Cum așa?
Demonul reluă, neabătut:
– Pentru că astăzi vei merge cu mine pe Trappist.
Finalul acelei zile îl purtă în spațiul interstelar, în timpuri și vremuri care scăpau înțelegerii umane convenționale, într-un loc atemporal, în care Belphegor domnea, amestecând oameni, perioade, vremi. Trecuse printre străduțele pietruite ale unui sătuc subteran, în aer sărat, de mină. Cavitățile înghețate de pe Trappist erau imense, favorizate de gravitația planetei și distanța față de stea, din câte îl lăsase să înțeleagă demonul.
Mai mult, ca dovadă a dorinței de a spori încrederea dintre ei, îi arătă aproape toate persoanele care avuseseră nenorocul să dea, în trecut, accidental, peste Casa Arhivarilor. Majoritatea desfășurau activități diverse în mine, cu brațe îmbunătățite cibernetic sau torsuri ranforsate prin metode biochimice sau de galvanizare cunoscute doar demonului. Unii erau, într-adevăr, în caravane, așa cum admiseră câțiva. Arhivarul avea senzația că oamenii-automaton și-ar fi dorit să-i spună mai multe, însă demonul, cumva, îi domina sau îi poseda.
Întreg locul era bine organizat și îngrijit, de la spațiile pietruite, unde depozitau minereul, până la macaralele ruginii. Demonul amenajase inclusiv un turn circular dintr-un material ce semăna cu granitul, construcție ce părea a fi un soi de capelă. Arhivarul nu putea asocia cavernele cu un timp anume, aduceau mult ca aspect general cu geometria perfectă descrisă de așezările austro-ungare, poate ca efect al faptului că Belphegor prosperase îndeosebi în perioada habsburgică. Greu de spus cu precizie, pentru că demonul era o ființă atemporală, iar asemenea judecăți de valoare erau imposibil de atribuit unei ființe venită din adâncimile unui roi stelar, pe vremea când la modă erau școlile antice de filosofie.
Grijuliu, demonul îl asistă la dematerializare, ajutându-l cu mici observații adiționale. Levierul se folosea utilizând un cod și o succesiune de comenzi ce scăpa intuiției omului, tehnologia fiind, fără îndoială, de origine extraterestră. Se recompuseră pe Poarta-crin de sub salcâmul poienii care separa drumurile Mănăstirii Șag de câmpurile orașului.
Călătoria îl lăsă cu o ușoară amețeală, însă furnicăturile care-i inundau într-un mod plăcut corpul urmau, arhivarul o știa de pe-acum, să se lase cu dependență.
Întrebarea demonului era retorică:
– Satiata, cara?
Cum să nu fi fost mulțumit?
Apoi, Belphegor se asigură că sunt înțelese condițiile următoarelor livrări de persoane. Arhivarul îl aduse cu picioarele pe pământ:
– Deși mă bizui pe influența ta, cât să faci pierdute orice anchete ale celor dispăruți în pădure, dacă numărul persoanelor va fi în creștere constantă, și toate indiciile vor arăta către zona aceasta, mă tem că deznodământul nu este unul foarte fericit.
Demonul tăcea, dând semne de vădită nervozitate.
– Adică am făcut să dispară 23 de persoane de-a lungul a trei ani. Accidente prin călătorii în străinătate, suicide misterioase, otrăviri, toate pot fi explicate până la un punct, mai ales când lipsesc cadavrele.
– Dar oamenii sunt vii, până la urmă.
– Nu despre asta e vorba, ci despre cei dragi, familiile care-i caută.
Știa că demonul este incapabil să empatizeze, chiar dacă și-ar fi dorit-o. Continuă:
– Anumiți colaboratori de-ai mei, din Ordin, înțeleg situația și își folosesc și ei influența să mă ajute. Dar, așa ceva nu vom putea mușamaliza la nesfârșit, iar dacă se află la nivelul cel mai înalt, am zburat în secunda doi.
Demonul nu înțelegea toate expresiile, cu atât mai mult că arhivarul trebuia să-și condenseze vorbirea prin filtrul limbii latine. Cu toate acestea, trebuia să avanseze o soluție ca livrările de personal să continue. Problema avea, din fericire, o rezolvare.
– Audite. O să fac rost de alți oameni, însă nu vor fi neapărat din aceștia care se rătăcesc, accidental, prin pădure. Habes aliquid contra?
Demonul îl lăsă, netulburat, să-și expună planul. Încuviință apoi, ușor neîncrezător, însă se despărțiră sub auspicii bune. Poarta-crin se închise în urmă-i în adâncimile nopții reci de noiembrie, îngropându-și secretele sub ramuri taciturne de salcâm.
Arhivarul se delectă pe drumul de întoarcere, folosind Levierul pe post de felinar pe drumurile neumblate ale pădurii. Casa era atât de bine ascunsă încât își permise să lase cufărul în grădiniță, apărat doar de un gard a cărui poartă putea fi spartă de orice răufăcător. Se opinti minute bune, până aduse încărcătura în salonul spațios al Casei. În noaptea aceea adormi în patul de acolo, cu pietrele rubinii la cap. În timp ce se lăsa purtat către lumea viselor, arhivarul anticipa întâlnirea cu destinatarul. Cât despre solicitărilor demonului, avea, cu începere de-a doua zi, să ia la pas taberele clandestine de refugiați, multe încropite în preajma pădurii, în lizierele care se întindeau până la râu. Era convins că unii îi vor accepta, fără să stea prea mult pe gânduri, oferta.
5 – Vampirul
Ziguratul se închidea în urmă-i ca o penumbră, de fiecare dată când își lăsa, temporar, îndatoririle specifice unui sacerdot al Templului inundat de pe Kap Mēm, Casă a Peștilor unde Christoph Brent ajunsese după ce Alessandra Todd îl părăsise, exilându-l, astfel, pe una dintre lumile Constelației Taurus.
Misticii lui Moloch aveau să-i împărtășească acest secret, al faptului că ziguratul exista, concomitent, în ambele lumi, cea a sacerdoților fenicieni din perioada primelor cartografieri interstelare și cea a geniilor sumeriene din preajma revoluției agricole terrane.
Vampirul își împărțea timpul între orele de studiu și meditație individuală, necesare oricărui explorator atemporal, și serile sumeriene, când se întrupa în partea cealaltă a monumentului funerar, în persoana unui înalt funcționar mesopotamian. Făcea, în acele ceasuri, tot felul de adunări și înmulțiri pentru oamenii celui dintâi imperiu, îi ajuta în fel și chip, împărțea dreptatea. De mare folos erau slujbașilor, sclavilor, ori altor funcționari din aparatul de stat, socotelile, măsurătorile lui, faptul că stăpânea, la perfecție, nu doar dialectele locului, ci, mai ales, scrierea cuneiformă, care lua ani și ani de pregătire.
În seara aceea avea să se achite mai repede de îndatoririle vieții paralele petrecută în Sumer, pentru că avea să efectueze o vizită îndelung planificată. Ritualul se desfășura, de fiecare dată, la fel. Își anunța, ceremonios, retragerea în măruntaiele ziguratului, iar oamenii îi treceau cu vederea această ciudățenie, datorită bunului renume pe care și-l câștigase de când a început să slujească în cetate. Urca, neabătut, zecile de trepte în spirală ale ziguratului, conturându-i perimetrul patrulater înconjurat de razele tot mai blânde ale Soarelui, care împărățea peste mănoasele câmpii mesopotamiene. Ajungea apoi la nivelul cel mai sus, încăperea terasată sacră, care-l primea pe o parte, spre a-i da drumul în cealaltă, către Templul inundat de pe Kap Mēm, în adâncimile Constelației Taurus, unde canalele de irigații se prelungeau printr-o lege a universului și a naturii încă neînțeleasă și despre care i se promisese că-i va fi făcută, în cele din urmă, cognoscibilă.
Cobora scările, în aceeași spirală descendentă, zeci de trepte, zeci de prăbușiri terasate în sine, către o realitate care-l tulbura. Își refuza, de cele mai multe ori, dematerializarea prin Porțile-crin, pe care unii sacerdoți o practicau. Lui, însă, îi lăsa o foame teribilă pe care numai substanțele halucinogene din amforele metalice i-o puteau ostoi. Își pierdea, de cele mai multe ori, controlul, în cadrul acelor orgii senzoriale. Îi lua zile întregi să-și revină după astfel de materializări prin Porțile-crin. Însă, de data aceasta, nu-și putea refuza o călătorie atemporală. Măcar de dragul zilelor în care cutreiera câmpuri apuse de bătălie, alături de Alessandra, în recoltarea cristalelor-Cannae, combustibil pentru următoarele călătorii interstelare. De data aceasta, însă, pusese pe alții să se achite de treburi pe care el prefera să nu la mai ducă la îndeplinire.
Poarta-crin de pe țărmurile Templului inundat îl lansă către alte zări, la capătul cărora, sub un salcâm, îl aștepta un anume arhivar, Cătălin Avramescu, alături de ceea ce comandase. Întâlnirea fu de scurtă durată, arhivarul era neliniștit, privea mereu peste umăr, ca și cum cineva ar fi apărut, să-i facă de petrecanie. Verifică pietrele. Culoarea și asperitățile indicau că instrucțiunile îi fuseseră, întocmai, respectate. Predă, fără prea multe comentarii, hărțile interstelare, la schimb.
– Și, totuși, îndrăzni arhivarul să-l întrebe, în ce fel îl veți lichida pe Belphegor?
Preferă să nu răspundă, apoi, în timp ce se dematerializa, alături de cufăr, prin Poartă, rosti, mai mult ca încurajare:
– Cred că am să-ți pot spune la următoarea întâlnire, dacă voi avea parte de o primire în condiții asemănătoare.
Rotițele se puneau în mișcare, în mecanisme similare șarpelui care se devorează pe sine, înghițindu-și, recurent, coada. Vampirului îi luă săptămâni bune să-și revină, perioadă în care, de cealaltă parte a Templului, oamenii așteptau în zadar scribul de o înțelepciune ieșită din comun, ce ar fi trebuit să se pogoare pe treptele ziguratului. Când, în cele din urmă, o făcu, Christoph Brent știu că nu mai avea mult până la următoarea călătorie către roiuri de stele. În definitiv, pentru nemurirea fără de care un explorator interstelar n-ar fi trecut nici măcar de primele etape de pregătire, acceptase el darul copiilor lui Moloch, și nevoia de combustibil spurcat, halucinogen, încapsulat în cristale sângerii.
