Casa de pe Bulevardul Poisonwood numărul 133 ar fi mai puternică dacă ar fi o casă ucigașă. Pe strada Silver numărul 35 există un imobil care a anihilat o familie în anii 1800, iar acoperișul ei nu a mai suferit nicio stricăciune de atunci. În 2007, încă a mai avut puterea de a prinde un cuplu certăreț într-un labirint de gard viu fără capăt, care avea de fapt doar trei sute de metri pătrați. Stada Silver numărul 35 se cam dă mare.
O singură persoană a murit vreodată sub acoperișul casei de pe Poisonwood numărul 133. În 1989, Dorottya Blasko a refuzat azilul și a petrecut două luni și jumătate bucurându-se de șuierul vântului prin țiglele de la numărul 133 strada Poisonwood. Poisonwood 133 i-a cântat din tot sufletul în fiecare zi.
Casei îi este dor de 1989. E goală de atât de mult timp.
Astăzi se va schimba ceva. Se poartă cât se poate de bine, în timp ce doamna Weiss, agent imobiliar, dă cu mătura. Ea aranjează tăvi cu prăjiturele cumpărate de la magazin și ascunde dozatoare de parfum, în timp ce Poisonwood 133 invocă o adiere ușoară și își folosește aura pentru a pune pe fugă orice marmotă de pe proprietate. Atât agentul imobiliar, cât și agenția imobiliară au nevoie ca această zi de vizitare să aibă succes.
Câțiva vizitatori se strecoară înăuntru. Sunt oameni plictisiți, mai interesați de gustări decât de instalațiile sanitare proaspăt schimbate. Casa își îndreaptă plăcile de pardoseală înțepenite, ca un om care își suge burta. Vizitatorii lasă urme de noroi peste tot. Casa nu ar dori nimic altceva decât ca oricare dintre ei să-și petreacă restul vieții lăsând urme de noroi prin ea.
Un bărbat greoi, cu umerii lăsați pășește înăuntru. Are o pată mică de ciocolată pe spatele hanoracului său verde-perus și nu pare să știe de ea. Doamna Weiss îi face semn ușor cu mâna în timp ce continuă o conversație de zece minute cu un cuplu înstărit. Cuplul a făcut greșeala să spună că „se gândesc să ia în considerare să aibă în vedere”, iar doamna Weiss lansează statistici despre școlile din cartier ca un cowboy care manevrează un lasou. Pantofii cuplului probabil costă mai mult decât o plată în avans pentru casă, dar, luând în considerare cât de des își verifică telefoanele, se îndreaptă în mod clar către Mercedes-ul lor.
Bărbatul în hanorac pătat cu ciocolată străbate holurile casei Poisonwood 133, iar aceasta își îndreaptă scândurile încât tremură din temelii.
Bărbatul nu se uită la podeaua casei Poisonwood 133. Se uită la câteva denivelări ale tapetului verde cu flori, cu expresia cuiva care își privește propria axilă.
Casei îi este rușine de tapetul desprins. Este mătase vopsită de epocă, despre care doamna Weiss spune că ar putea fi o reală valoare adăugată. Acum, casa se gândește dacă ar putea să-și bântuie propriul adeziv și să ajute la dezlipirea tapetului pentru a-i face pe plac. Este deosebit de important, deoarece el petrece mai mult timp aici decât oricine, fără mrejele doamnei Weiss. Pare că nu simte vibrațiile pe care le simt alți vizitatori sau nu-i pasă de ele.
Judecând după comportamentul lui, îi pasă de tapet, de lumina naturală ce intră prin ferestrele din dormitorul principal și de bucătărie.
Pe ușa din față intră tropăind o copilă cu părul ciufulit prins în trei codițe pe care probabil le-a făcut ea însăși. Un pandativ de argint iese în evidență peste tricoul ei verde aprins cu Incredibilul Hulk. Coatele ei sunt îndoite pe piept, cu mâinile întinse în față ca niște gheare, pătate cu bucăți de prăjitură cu ciocolată.
Fiecare pas pe care îl face este calculat și își canalizează toată greutatea corpului său micuț pentru a fi cât mai grea posibil. Dacă i s-ar cere casei să ghicească, probabil că fata se preface că este un dinozaur la vânătoare.
Bărbatul în hanoracul pătat cu ciocolată se uită la ea. El întreabă:
— Ana. Unde ți-e haina?
Ana zbiară:
— Urăsc hainele!
Se pare că Ana urăște atât de mult hainele, încât apucă imediat de partea de jos a tricoului ei cu Hulk și-l trage peste cap. Are grijă să-și păstreze medalionul la locul său, dar îi aruncă bărbatului tricoul. El îl prinde, iar ea se strecoară printre brațele lui, țâșnind pe lângă doamna Weiss și cuplul înstărit, cu codițele și medalionul în vânt.
În graba lor, lasă ușa de la intrare deschisă. Casa știe cât de scump este uleiul pentru încălzire. Invocă o briză ușoară pentru a o închide în locul lor.
Sunetul o face pe Ana să facă o piruetă și să arate spre ușă. Ea spune:
— Tati! Sunt fantome!
Tati spune:
— Ana, am vorbit despre asta. Nu există fantome.
— Nu te-ai uitat.
— Nu trebuie să cauți lucruri care nu sunt acolo.
Ana se uită la medalion și oftează.
— Și dacă-i fantoma mamei?
Tati închide ochii o clipă.
— Te rog să îmbraci tricoul.
Ana își atacă imediat pantalonii.
— Hainele sunt pentru cei slabi!
— Ia-l pe tine sau plecăm, Ana, spune el, încercând să o îmbrace pe fiica lui cu forța. Ea îl împinge, lăsând mai multe urme de prăjitură cu ciocolată pe hanoracul lui. În timp ce ei se luptă, cuplul înstărit se strecoară pe ușa din față fără să o închidă.
Casa o închide în urma lor. Uleiul de încălzire nu este ieftin.
*
Acoperișul triunghiular înseamnă că la etajul al doilea este spațiu doar pentru un dormitor. Doamna Weiss citește expresia de pe chipul lui tati și atacă:
— Subsolul este foarte spațios, cu iluminare generoasă. Vara este răcoros și iarna călduros.
Ana spune:
— Oricum, înălțimile înseamnă ghinion.
Copila de patru ani abia se uită prin dormitor înainte de a ieși. Se ține de balustradă cu ambele mâini în timp ce coboară pe scări cu picioare tremurânde. Pe a treia treaptă, ea îngheață complet.
Tati e prins cu cercetarea camerei și nu observă că Ana a rămas țintuită pe loc.
Unele case le oferă rezidenților viziuni despre sacrificări sau traume. Poisonwood 133 îi oferă lui tati o viziune rapidă a vertijului fiicei sale. Nu știe că vine din partea altcuiva și nu ar crede așa ceva, dar este pe scări în câteva secunde. Ana se ține de cracul pantalonilor lui până se simte în siguranță.
Poisonwood 133 are doar o atingere ușoară, dar știe cum să o folosească. A bântui este o artă.
Subsolul este doar pe jumătate subteran, astfel încât ferestrele sunt la același nivel cu gazonul tuns, din fața casei. Ana admiră priveliștea o clipă chicotind. Apoi mișună prin subsol, de la cuptor și spălătorie la un dulap de depozitare și spre două camere goale. Ar fi perfecte ca dormitor pentru copilă și cameră de joacă.
Ana se duce în camera din stânga, anunțând:
— Tati. Poți păstra aici toate fantomele pe care le prinzi.
Doamna Weiss face o sugestie:
— Unul dintre acestea ar putea fi birou de lucru de acasă. Ați spus că lucrați de acasă? Google Fiber va fi tras în zonă anul viitor.
Tati spune:
— Vreau să lucrez mai mult de acasă. Sunt inginer software și am un podcast pentru sceptici. Poate ne-ați ascultat.
Casa nu este jignită. Nici ea nu crede în fantome.
Ana țopăie încolo și încoace între cele două camere, aruncând priviri rapide ca și cum acestea s-ar mări. Acesta e un truc pe care casa nu îl știe.
Tati spune:
— Am putea avea dormitoare alăturate. Ce părere ai?
Ana spune:
— Dar vreau o cameră mare pentru dinozauri.
— Vei putea fi un dinozaur uriaș. Ce zici de camera de la ultimul etaj?
Buza de jos a Anei se ridică de parcă ar fi pe fugă. În mod clar, nu se va mulțumi cu camera de la ultimul etaj, iar la primul etaj există doar un dormitor matrimonial. O criză e pe cale să se declanșeze și ar putea distruge totul.
Așa că Poisonwood 133 își scoate asul. Fiecare casă serioasă bântuită are cel puțin o cameră secretă. Dorottya Blasko obișnuia să coasă aici când nu voia să fie deranjată, într-o cameră despre care familia ei nu știa. Ar fi un loc perfect în care Ana să crească. Poate că va învăța să coasă.
Cu sunetul unui pisoi afectuos, ușa se deschide. Șocul îi încremenește pe adulți, care cu siguranță nu-și amintesc de existența vreunei camere acolo. Anei nu-i pasă și aleargă să o exploreze.
— Îhm, nu arătăm camera aceea, spune doamna Weiss, grăbindu-se să găsească o portiță de scăpare.
E panicată, imaginându-și pericole și procese.
Ea nu înțelege. Poisonwood 133 va încheia vânzarea pentru ei.
Camera este adâncă, cu o fereastră generoasă care nu a mai fost văzută din exterior de peste douăzeci de ani. O trusă de cusut cu exterior matlasat stacojiu cu albastru închis e aranjată lângă un scaun balansoar, iar sub fereastră se află o roată mare de tors, care încă are iz de activitate recreativă. Multe rochii grozave trebuie să fi ieșit din această cameră. Există câteva fisuri în podeaua de beton. Nimic ce un tată iubitor nu ar putea repara pentru a aranja perfect camera mare pentru dinozauri a fiicei sale.
— Ana, strigă tati. Rămâi lângă mine!
Ana ignoră vorbele lui și aleargă direct până la roata care se învârte. Mâinile ei mici apucă spițele mecanismului rotativ, iar ea întoarce capul spre ușă.
— E ca a mamei.
Tati spune:
— Atenție, asta nu este a noastră…
Ana smucește roata pentru a o arăta adulților. Trage înainte ca biata casă să se opună și întregul mecanism scârțâie și se clatină. Se răstoarnă drept peste Ana, trântind-o la pământ.
Tati o apucă de umeri și o trage de sub roata crăpată și pedală. Ana este prea ocupată cu plânsul și nu simte colierul agățându-se de fus. Lănțișorul subțire se rupe, iar medalionul îi alunecă de la gât și se pierde într-o crăpătură din podea. Fără să vrea, casa aspiră lanțul ca pe o șuvită de spaghete. Casa încearcă să-l scuipe.
Tati o strânge pe Ana la pieptul lui atât de tare încât ar putea pocni și continuă să repete:
— Ești bine? Ești bine?
Doamna Weiss face un gest și spune:
— Mâna ei.
— Ești bine?
Ana spune:
— Lasă-mă să repar asta!
Își întinde mâinile spre roata stricată. Una dintre mâini sângerează și încă vrea să o folosească pentru a face ordine. Spune:
— Tati, dă-i drumul, o repar eu. Nu întrista fantomele.
Asta întrerupe starea de îngrijorare a lui tati, iar el o ridică de subsori, ignorând loviturile ei în aer cu picioarele. Merge spre scări.
— Nu. Te-am avertizat și plecăm.
— Tati, nu!
— Până aici. Spune la revedere. Vezi că fantomele nu își iau rămas bun? Știi de ce?
Casa simte imboldul de a trânti ușa și a-i încuia pe toți înăuntru. Tati, Ana și chiar doamna Weiss. Să-i oblige pe toți să petreacă o eternitate în camera ei secretă, unde pot face rochii și pot sta vara la răcoare și iarna la căldură. Îi va adăposti de toate uraganele pe care le poate crea lumea. Are nevoie de ei.
Balamalele și mânerul ușii fantomă tremură în timp ce Poisonwood 133 se luptă cu sine însăși. În acel moment știe ce le face pe alte case să devină rele. Casele ucigașe nu suportă să fie singure.
Casa de pe bulevardul Poisonwood 133 ar fi mai puternică dacă ar fi o casă ucigașă. Dar nu este.
Își lasă camerele descuiate în timp ce tati își cară fiica în lacrimi afară din subsol, sunetele ei incoerente rezonând în spațiile înguste ale casei. O poartă în brațe pe scări și iese pe ușa din față fără să privească în urmă. De data aceasta, își amintește să închidă ușa.
*
Poisonwood 133 lasă camera secretă descuiată în speranța că cineva se va întoarce. Încordează fisurile din podea, scoțând medalionul afară fără să-l zgârie. În interior este imaginea unei femei cu un nas lat și ochii mândri. Ar fi putut fi o fantomă excelentă. Casa ar fi dispusă să accepte o fantomă ca locatar în acest moment.
După-amiaza se scurge lent. Mai sunt patru vizitatori, dintre care niciunul nu rămâne suficient de mult pentru a verifica subsolul în căutare de comori. Orele trec și doamna Weiss își petrece cea mai mare parte a timpului vorbind la telefon.
Cu o jumătate de oră înainte de căderea serii, un sedan roșu oprește. Șoferul zăbovește afară timp de două minute înainte de a bate. Este tati.
Doamna Weiss răspunde și forțează un zâmbet:
— Ulisse. Ana este bine?
Tati spune:
— E doar o zgârietură. Vă mulțumim că ați fost înțelegătoare mai devreme.
Ea spune:
— Îmi pare foarte rău pentru asta. Am spus echipei că acest loc ar trebui să fie gol.
El spune:
— Ați văzut un medalion? Ana îl poartă tot timpul și a dispărut.
Doamna Weiss ține ușa deschisă pentru el:
— Putem să-l căutăm. Cum arată?
— Are o poză cu mama Anei înăuntru. Este unul dintre puținele daruri pe care le mai are de la ea.
— A fost soția dvs.?
— Urma să fie, spune el și se uită în dormitorului principal cu o expresie chiar mai goală decât spațiul. Un accident pe scara de incendiu a apartamentului nostru. A căzut.
— Oh, e groaznic.
— În acest moment, Ana are nevoie de cât mai multă mângâiere. Deci, dacă vom găsi acel medalion, ne-ar salva viețile.
Se uită în jur, bărbatul atât de obosit, încât fiecare pas pare greu. Ar fi extraordinar să se poată deplasa clătinându-se spre un pat de motel, darămite să caute un medalion. Casa nu a văzut de ani de zile pe cineva care are să aibă atât de multă nevoie de o casă.
Doamna Weiss spune:
— Am avut așa ceva după ce tatăl meu a murit. O face să simtă că spiritul mamei sale este încă cu ea?
— Superstițiile nu-mi aduc mângâiere, spune el, oboseala făcând loc disprețului, de parcă ar provoca pereții casei să facă ceva. Iar mama Anei era atee.
Casa este tentată să-i producă lui tati șocul vieții și să azvârle medalionul spre el. Să-i dea înapoi imaginea iubitei lui și dovada puterii sale.
Dar nu este nevoie ca el să creadă în bântuiri. Cu umerii lui căzuți și hainele pătate cu mâncarea fiicei și cu cioburile vieților lor pe care încearcă să le adune?
El are nevoie doar să câștige.
Deci, casa folosește puțina putere pe care o are pentru a ridica medalionul până în capul scării de la subsol. Îl răsucește, astfel încât lumina se răsfrânge asupra lui și strălucirea lui se vede în sufrageria de la etaj.
Tati găsește de unul singur medalionul prețios. Se apleacă asupra lui și își trece degetul mare peste imaginea iubitei. Suspină pe nas ca și cum și-ar dori să încapă în medalion.
Casa îl lasă să fie mândru de el însuși. Va păstra această amintire pentru anii reci ce vor urma până când se va alege praful.
Tati se ridică fără medalion, lăsându-l în urmă. Casa încearcă să-i trimită o viziune avertizându-l că a uitat pentru ce a venit aici.
Imaginea mentală nu schimbă ceea ce face el.
Merge drept afară, la sedanul său unde se află Ana, care își freacă ochii umflați și nasul mucos. Tati spune:
— S-ar putea să fie aici. Vrei să mă ajuți să caut?
Casa nu poate să plângă. Există doar puțin aer în țevile sale.
Ana iese din mașină și pășește cu greutate în Poisonwood 133. Petrece prea mult timp căutând prin bucătărie, o încăpere în care abia a intrat mai devreme. Tati joacă un rol și mai șiret, verificând în mod deliberat prin coridoarele goale, care îi permit să surprindă momentul în care Ana verifică în cele din urmă ușa subsolului.
— Mami! Se bucură ea. Chiar se așază pe scară și îmbrățișează medalionul la gât, cu vocea tremurând de emoții prea mari pentru corpul ei. Mami s-a întors!
Tati întreabă:
— Deci l-ai găsit?
— Ți-am spus că va fi aici. Mami a vrut să-l găsesc.
— Nu mama ta făcut asta, Ana.
Ea își trage nasul și îi imită vocea pentru a spune:
— Nu ai cum să știi asta.
Tati pune mâna pe medalion.
— Tu l-ai găsit. Nu altcineva. Nu ai nevoie de fantome, o bate el pe tâmplă, pentru că ai cele mai bune părți din mama ta în tine.
Ana privește în sus spre tatăl ei cu ochi înlăcrimați.
Poisonwood 133 nu a înțeles niciodată atât de bine ce vrea să facă pentru oameni ca atunci când îl urmărește pe acest părinte. Încearcă să păstreze vibrațiile vocii lui în pereții săi.
Apoi Ana spune:
— Nu. Fantomele l-au lăsat aici.
Se îndreaptă spre sufragerie, țopăind în razele soarelui din această după-amiază târzie și ține medalionul în lumină.
Rațiunea este înfrântă pentru moment. Tati nu o contrazice. Se odihnește sprijinit de perete, de tapetul pe care îl urăște, luând casa așa cum e. Casa cântă o melodie prin țigle, aceeași care a calmat-o pe Dorottya Blasko în 1989.
Tati strigă:
— Doamnă. Weiss?
— Te rog, spune-mi Carol, spune ea. Se preface că nu trăgea cu urechea la trei metri distanță în tot acest timp. Ești foarte dulce cu Ana. E clar că doar că unii oameni s-au născut cu acest simț.
— Trei camere la subsol. Aceasta e o casă mare la banii ăștia, nu-i așa?
— Casa acesta are nevoie doar de o familie.
Poisonwood 133 ar fi mai impresionată de propoziție dacă n-ar mai fi auzit-o spusă de încă opt ori în cursul zilei.
Tati spune:
— Îmi place spațiul pe care acest loc îl are pentru ea. E mult spațiu pentru alergat. Și ei îi place să alerge. Va fi o atletă.
— Mi-am spus că acest loc arată mai fericit când sunteți aici. Vi se potrivește.
Casa își dă seama că el vrea să spună că nu crede asta.
El spune:
— Avem nevoie de un loc unde să o luăm de la capăt.
Doamna Weiss îi oferă un dosar cu date despre casă și face semn către subsol.
— Vrei să mai arunci o privire?
— Da. Mulțumesc. El ia dosarul. În timp ce Ana se joacă la etaj, putem verifica cât de izolată fonic este camera de cusut? E ciudat, dar m-am gândit că ar putea fi potrivită pentru studioul de podcast.
Ce bine-ar fi ca o casă să poată râde. Pare atât de vulnerabil și sincer.
Acest sceptic obosit nu trebuie să știe că sala sa de podcasturi nu există din punct de vedere tehnic. Dacă va găsi planurile pentru Poisonwood 133, va rade ceea ce nu înțelege cu briciul Occam. Casa nu are nevoie ca el să creadă în nimic altceva decât în el însuși și în fiica lui. Ea nu se află aici pentru recunoștință. Poate încerca să-l susțină la fel de bine precum o susține el pe Ana. Dacă ceva are la fel de multă răbdare ca un părinte, aceea este o bântuire.
*John Wiswell, ‘Open House on Haunted Hill’ – câștigător al premiului Nebula 2021 pentru povestire
Tradus de Eliza Filimon
Tradus cu acordul autorului Mulțumim!
Translated with the author’s consent. Thank you!
Original English version can be found here: https://www.diabolicalplots.com/dp-fiction-64a-open-house-on-haunted-hill-by-john-wiswell/
