În acest SF psihologic de prim-contact, descoperim că istoria colonizării planetei Celadon este „o poveste frumoasă, dar nu și complet adevărată” și, cu cât ne afundăm sub realitatea oficială, cu atât ne întrebăm dacă alternativa „verde” ar fi fost paradisiacă sau, dimpotrivă, un coșmar…
Prima dată am alunecat între lumi la șase ani.
Trăiam cu mama în apartamentul nostru micuț din centrul lumii, adică în partea construită de la început. Lumea era nouă pe atunci, iar naniții încă lucrau la greu. Între timp s-a mai extins considerabil.
Apartamentul era mititel, dar confortabil, învăluit într-o lumină difuză și albastră, care nu părea să provină de undeva anume. Cineva de pe primul Pământ i-ar fi spus raze de lună, sau cel puțin așa cred. Noi nu-l văzuseram cu ochii noștri… eu, cel puțin, sigur nu. Razele noastre artificiale de lună acopereau tot orașul, pogorâte pieziș din toate părțile și unduind prin cerul sintetic.
Stăteam singură la masă și sorbeam un ceai verde slab, dintr-o ceșcuță albă și ciobită. După duș, pletele ude mi se întinseseră peste umeri și-mi îmbibaseră capotul pufos cu apă.
Am sorbit, am pus ceașca jos și m-am uitat spre masă. Peste ea se lungea un strat de mușchi verde. Chiar în timp ce-l priveam, întindea tentacule spre mine, tremurătoare ca niște degete sleioase. Foșnea și creștea, acoperind picioarele scaunelor.
Fereastra se transformase într-un vitraliu de sparanghel și smarald. În jurul meu fâlfâia un fluturaș alb, care după o vreme s-a așezat pe ceșcuță.
Am simțit o căldură ca de ambră luminoasă, asemănătoare cu cea a cuibărelii liniștitoare între cearșafurile parfumate ale mamei, când adormeam pe cântecelele ei de leagăn.
Dar apoi m-am uitat în jos. Prin podea se împingeau, implauzibil, niște viermi fantomatici. Forfoteau și se încolăceau pe sub mobilă, legănându-și orbește capetele unsuroase.
Am sărit în sus și am dat peste ceșcuță, care s-a rostogolit și a căzut pe gresie. O dâră de ceai verde s-a întins fad peste capotul meu alb. Mama s-a repezit spre mine.
Lumina s-a schimbat și totul a revenit la normal. Masa era iarăși imaculat de albă. Deodată, am realizat cât de curat era totul: perfect, sintetic, poleit artificial.
— Ce-ai pățit, puiuț? m-a întrebat mama și a ridicat ceașca.
Pata a dispărut în gresie, înghițită de naniții însetați.
— Nimic, am spus, cu gândul la fluturele care se coborâse curios pe toartă. Pot să dorm cu tine la noapte?
— Hmm, a răspuns ea, ceea ce însemna că da.
În dormitorul mamei, fereastra era acoperită cu perdele dantelate, strânse pentru a opri lumina de afară. În lampa de pe birou sclipea o flăcăruie. Mama avea cearșafurile moi, cu parfum de lavandă.
Obișnuia să îmi cânte, dar în acea seară i-am cerut o poveste. O știam deja, însă îmi plăcea să o tot aud.
— Spune-mi cum ai descoperit Celadonul, înainte să mă nasc eu.
Adora și ea să o spună, la fel de mult pe cât iubeam eu s-o ascult. Chiar dacă sărea unele părți.
— Păi, a început și și-a dat peste ureche o cosiță lungă de păr alb, în timp ce ochii verzi îi sclipeau, încălziți de amintirile zilelor de odinioară. Eram exploratori, eu și echipajul navei noastre, o navă tare frumoasă. Alanis se numea. Nu mai e activă, dar merita să o fi văzut. Poate mergem cândva la docuri și-o vizităm. Era atât de zveltă și deșteaptă și… blândă. Știi despre planeta noastră de baștină: un loc fermecător, dar prea aglomerat. Tenne îi zice. Așa că, deși ne plăcea pe Tenne, știam că trebuie să găsim alta pentru copiii noștri – aici întotdeauna îmi atingea mie nasul – și pentru copiii copiilor noștri. Am petrecut ani pe acea navă, hălăduind prin beznă în căutarea unui loc potrivit pentru cultivarea altei lumi. O planetă care să devină a noastră.
Nu prea reușeam să-mi imaginez o călătorie lungă de ani întregi, pe o navă deșteaptă și blândă. În fond, aveam doar șase ani. Pe atunci nu realizam cât de bătrână era mama în realitate. Nici acum nu-s sigură că sunt capabilă să înțeleg.
— Și până la urmă ați dat peste planetă.
— Da.
A privit peste capul meu, de parcă s-ar fi uitat afară, prin fereastra închisă.
— Am tot coborât și coborât, iar suprafața-i era de un verde splendid. Așa că i-am zis Celadon. Am trimis boții să o cerceteze, să investigheze dacă există pericole. Am trebuit să așteptăm ceva timp, dar eu știam deja. Simțeam cumva, înțelegi? Că ajunsesem acasă. Eram însărcinată cu tine.
— Primul copil născut pe Celadon, am intervenit, plină de importanță.
— Chiar așa. Da, tu ai fost prima. Dar înainte de asta am lansat naniții și ei au început să ne construiască o lume nouă, asemănătoare cu orașele lăsat în urmă, pe Tenne.
*
O poveste frumoasă, începutul unei legende. În care eroina era mama mea.
O poveste frumoasă, dar nu și complet adevărată.
Nu că ar fi știut careva la început, în afară de echipajul original al navei de pe Tenne. Iar ei evitau subiectul. Aproape anual soseau valuri noi de coloniști, care o considerau eroină pe mama. Îmi amintesc o ceremonie pe care au organizat-o ca să-i ofere o medalie pe treptele recent construitei primării. Părul ei alb strălucea la fel de tare ca și marmura scărilor. I-au pus la gât o decorație argintie și sclipitoare. Era frumoasă și curajoasă, o cuceritoare și o deschizătoare de drumuri.
*
După ce am împlinit eu doisprezece ani, au ajuns în sfârșit și antropologii. Furioși.
Nu erau toți umani. Un grup divers, o menajerie bizară de pene și aripi și creste ciudate și membre lucioase de ciborgi. Deloc un semn bun. Celadon era o planetă a oamenilor, descoperită și populată de urmașii celor de pe vechea Terra. Ceilalți ne cam purtau pică. Susțineau că umanitatea a preluat deja exagerat de multe planete.
Au făcut o ședință la primărie, chiar în clădirea unde fusese mama decorată. Eu am avut un loc pe ultimul rând și părul cenușiu îmi tot intra în ochi. Am ascultat-o pe mama cum se apăra în fața unor jurați ostili. Și, pentru prima oară, am auzit întreaga poveste.
*
Existase viață pe planetă, un ecosistem natural. Chiar pe sub suprafață se târau viermii, într-o rețea infinită de tunele. În copaci se adunau roiuri enorme de fluturi, navigând peste oceane de licheni. Când se coborau toți, învăluiau copacii într-o nea sclipitoare.
Datele culese de boții cercetași le confirmaseră pe cele ale unui mic grup de antropologi, care debarcaseră pe planetă cu câțiva ani înainte. Fără studii mai aprofundate – antropologice, firește – nu putea fi exclusă ipoteza că viermii și fluturii manifestau inteligență.
Dispăruți de pe Celadon. Exterminați, la ordinul mamei mele.
*
Cu doi ani înainte de sosirea pe lumea ce avea să fie Celadon, navigatorii primiseră vești de pe Tenne. Printre ele, povestea sângeroasă a unei alte nave, lansate chiar înainte de Alanis. Cei de pe ea descoperiseră o planetă nouă – stranie, dar locuibilă. Pe ea, o singură posibilă formă de viață inteligentă: o specie de reptile mici, un fel de șopârle care migrau în grupuri mai mult sau mai puțin numeroase. Coloniștii fuseseră închiși pe vas ani de zile și chiar își doreau o coexistență pașnică, timp în care antropologii să cerceteze reptilele. Dar, cumva, cine știe cum, animalele s-au strecurat în colonie. Au masacrat vizitatorii și au lăsat în urmă doar oase roase și pereți mânjiți cu sânge. Când a ajuns următorul val de coloniști, naniții lucrau deja la curățenie.
— Așa că am luat decizia necesară, le-a spus mama juraților, fără ezitare. Voiam ca această lume să fie sigură.
La ordinul său, naniții au invadat planeta și i-au bombardat suprafața cu impulsuri luminoase puternice. Viermii, fluturii și lichenii ce acopereau întreaga suprafață au fost distruși. Planeta a fost purificată.
Audierile au durat mult, iar discursurile au fost nesfârșite. Au chemat experți drept martori și la fel au făcut și coloniștii din primul val.
La un moment dat, în timpul prea lungii judecăți, am pățit iar alunecarea între lumi. Atenția mi-a fost captată de geamurile întunecate de mușchi și podeaua ce se dezintegra într-o masă de viermi fantomatici. Încă vedeam oameni în jurul meu, dar nu pe cei de la proces. În acea lume, totul era straniu de silențios. Nu simțea nimeni nevoia să vorbească.
Chiar în fața mea se afla un bărbat, care nu părea să fie atent la ceva anume. În timp ce-l priveam, din urechea stângă i-a ieșit un vierme, i-a pipăit ceafa și i s-a strecurat în cea dreaptă.
Am simțit iar senzația de căldură și amorțeală chihlimbarie. Scaunul de sub mine s-a topit, urmat de peretele din spate – bucăți întregi devorate de un putregai negru, roase până se vedea prin ele. Lichenii despicau ferestrele, iar printre cioburi intrau fluturi albi.
Bărbatul cu viermi în urechi s-a întors, mi-a aruncat o ocheadă și a dat prietenos din cap.
În același timp, în lumea reală, juriul o condamna pe mama pentru xenocid. Sentința: închisoare pe viață, într-o colonie penală de pe un asteroid îndepărtat.
*
În alte vremuri, populația s-ar fi răsculat. Pe străzi ar fi curs sânge. Dar acești oameni așteptaseră prea mult să își facă planeta „acasă”. Avuseseră vieți prea lungi, merseseră prea departe, sacrificaseră prea multe. I-au acceptat soarta apăsați de vinovăție, dispuși să o sacrifice pe mama pentru a-și ispăși păcatul colectiv.
Doar eu am țipat și protestat. Au luat-o, încă plină de hotărâre și calmă, cu pletele sclipitor de albe lăsate pe umeri și cu ochii de smarald clocotind de mistere.
M-au trimis să trăiesc alături de un bărbat căruia îi spuneam „unchiule” – unul dintre coloniștii inițiali, membru în echipajul mamei.
Anii care au urmat mi s-au părut întunecați și difuzi. Orașul nostru, cândva atât de curat și strălucitor, l-am văzut drept pustiu și steril. Cei pe care îi considerasem familie, străini și trădători.
De atunci a început divergența dintre cele două lumi, iar îngemănarea lor s-a rupt.
*
În lumea secundă, trăiam tot în vechiul nostru apartament. Mama nu plecase și încă mai eram împreună. Mușchiul acoperea scaunele și se târa peste masă, înflorind în cele mai neașteptate locuri – prin cești și farfurii. Pe sub picioare și-n jurul gleznelor unduiau viermii-fantomă, dar ne ghiceau pașii din timp și ne însoțeau precum niște devotate animale de casă. Deasupra capetelor vălureau roiurile de fluturi. În lumea secundă nici nu prea vorbeam: nu mai simțeam nevoia.
Ne duceam viețile ca de obicei, cu mese, cântece după cină, lecturi de cărți vechi din biblioteca mamei. Ne învârteam prin urbe și lumina era aurie. Fremăta ceva pe sub lumea întreagă, o chemare irezistibilă: ne invita călduros mai aproape, mai adânc.
Un fluture mare și alb ca neaua mi s-a așezat pe vârful arătătorului și m-am simțit scârbită. M-am ferit, îngrețoșată. Mama a surâs, dar ne distanțam; nu mă înțelegea. Lepidopterele îi împodobeau cosițele în ghirlande și lichenii îi alunecau pe sub tălpi, protectori. Zone întregi din oraș erau acoperite de vegetație. Trecătorii aveau unghiile verzi și capetele pline de viermi. Mama era o locuitoare a acestei lumi și era fericită.
Acolo, mi-era greu să-mi amintesc despre alternativă: propria-mi viață părea un vis palid. Am încercat să îi povestesc, dar dacă deschideam gura să vorbesc se topea lumea ei.
*
Au trecut două decenii. M-am mutat în propriul meu apartament. I-am scris mamei, deși epistolelor le lua ani să ajungă acolo.
Când le compuneam, mă simțeam de parcă aș fi aruncat litere într-o genune fără fund, unde nu aveau să mai fie găsite vreodată.
I-am scris:
Trăiesc uneori într-o lume diferită. Cea care ar fi fost să fie, dacă nu am fi ucis fluturii. O lume verde, plină de licheni… râme care rod podeaua… fluturi în jurul capetelor. Ziduri ce se năruiesc, slăbite de putregai negru. Vrea ceva. Ceea ce ați găsit aici nu se mulțumește să conviețuiască. Ne vrea și pe noi. Totul e conectat în acea lume. Toți sunt parte a sa și vrea să ne înghită.
Într-un final, mi-a răspuns.
Draga mea, nu te mai gândi la ce ar fi putut fi sau la trecut. Nu e așa rău aici. Eu am avut o viață lungă, mult mai lungă decât tine, să știi. Ar trebui să cauți vreo navă, să explorezi, să vezi galaxia. Ai face alte alegeri, unele mai bune.
O fi crezut că vorbeam metaforic. I-am scris iar.
Nu era o metaforă, mama. Chiar am văzut acea lume. Efectiv, o văd tot timpul. Tot mai des.
Au mai trecut niște ani. Până la urmă, un răspuns.
S-au văzut și lucruri mai ciudate. Caută-l pe Ravin. O să-ți explice el mai bine decât aș putea eu.
*
Ravin fusese cel mai bun prieten de pe navă al mamei mele. Poate iubitul ei, sau chiar tatăl meu. Dacă am vreunul.
Îmi rămăsese înfiptă în minte o imagine a sa: tăcut în fundul sălii, pe când o condamnau pe mama. Avea ochii în pământ, fața palidă, buzele strânse. Nu făcuse nimic atunci și încă nu-l iertasem. Dacă mi-era tată, eu nu-l voiam.
Dar căutam răspunsuri și o altă scrisoare de la mama urma să vină peste ani de zile, așa că m-am dus să-l caut.
Avea o cameră mică, însă confortabilă, în celălalt capăt al orașului. Lumina-i scânteia prin ferestre și se reflecta în sticlele albăstrui și goale. Pereții erau împodobiți cu artă de pe Tenne. Avea mobilă construită manual, nu de naniți.
— Ia loc, mi-a zis și mi-a arătat o canapea micuță.
M-am așezat, surprinsă cât de firav și scund părea, chiar dacă el rămăsese în picioare.
Se juca ceva, vreun joc străvechi de pe Tenne. Tabla era acoperită haotic de pietricele alb cu negru. Fiecare neagră pe o parte și albă pe alta. Întoarcerea uneia schimba situația de pe întreaga tablă. Un joc foarte complicat, ale cărui reguli nu le cunoșteam.
N-am pierdut vremea cu plezanterii.
— M-a trimis mama. Cică o să ai tu explicații pentru mine.
— Spune-mi, a zis și m-a fixat cu ochii săi albaștri și pătrunzători.
— Sunt prinsă între două lumi. Asta de aici și alta. Nu știu exact de unde. Presupun că e cea care ar fi putut fi aici dacă… știi tu. Dacă nu exterminau ecosistemul natural.
Foloseam „ei”, deși aș fi putut spune „voi”.
— Cum adică ești prinsă între ele?
— Le văd pe amândouă. Cel mai des pe asta. Dar și pe cealaltă.
— Cum arată?
Părea curios într-un mod rece, științific.
I-am descris lumea secundă.
A căzut pe gânduri, iar după o vreme mi-a spus povestea pe care o știam deja prea bine.
— Mama ta era însărcinată cu tine când am descoperit Celadon. Toți i-au zis că-i o prostie, că oricum are destule pe cap din calitatea de căpitan al unei nave de explorare. Dar nu s-a răzgândit. Te-a vrut, pe cale naturală.
M-a privit lung și a făcut o pauză, de parcă se aștepta să spun eu ceva. Tăcerea s-a întins între noi, așa că a continuat.
— Încă mi-o amintesc, stând pe punte. Crengi adunate în jurul ferestrei. Frunzele foșnind sub curentul aerului condiționat. O pasăre roșie cocoțată deasupra ei, de aceeași culoare ca și rochia sa. Se uita pe geam și, dintr-o dată, Celadon. Cu cât ne-am apropiat, cu atât a devenit mai verde. Am rămas acolo până am fost convinși că putem ateriza în siguranță.
— Așa, și?
— Nu sunt sigur. Tu ai fost acolo de la început, iar soarta ta împletită cu a Celadonului. Tu ești parte a acestei lumi, într-un mod unic.
A tăcut o vreme.
— Cum ți se pare timpul în lumea secundă, curge diferit?
— Da. Nu am remarcat de la început, fiindcă totul e pe fugă și fragmentat. Dar da, așa-i. Par să-i lipsească relațiile de cauzalitate, cumva. Lucrurile se întâmplă, însă fără motiv.
A început să meargă prin cameră. A întors pe dos o pietricică neagră și a contemplat efectele mișcării asupra tablei.
— Noi am crezut că acționăm corect. Nu mai sunt așa convins. Planeta asta avea ceva deosebit și nu am investigat.
— Ba chiar ați acționat corect, i-am spus cu hotărâre. Lumea aceea… ei bine, ceva nu-i în regulă cu ea.
— O fi diferită. Specială.
— Mai contează?
— Nu, într-adevăr. E pierdută și va trebui să suportăm consecințele.
— Unii mai mult ca alții, i-am subliniat.
Și-a ferit privirea și a tușit.
— E pierdută, însă nu și pentru tine. Nu-mi dau seama cum și de ce. Am luat o decizie care a schimbat istoria. Dar iată că tu ești un punct nodal. Prinsă la mijloc între ambele căi.
Mai voiam să clarific ceva.
— Deci ați hotărât cu toții. Ați dat împreună ordinul nimicirii ecosistemului.
— S-a votat, așa-i. Cu un singur vot împotrivă.
— Al cui?
— Al meu.
Câteva clipe am amuțit.
— De ce te-ai opus?
A pierdut un minut căutându-și cuvintele.
— Eu răspundeam de monitorizarea datelor culese de boții care explorau planeta. Simțeam – și nu eram singurul – că acolo lucrează ceva holistic, ceva cu adevărat viu.
— Dar restul au gândit altfel.
— Da. Voiau cu toții să ne punem pe treabă și să începem construcțiile. Mi-au zis că eram eu exagerat de mistic. Poate că aveau dreptate. Mama ta era foarte supărată pe mine. Tocmai de aceea ne-am și despărțit, după debarcare.
M-a fixat cu ochii săi azurii, oțeliți, și pentru o clipă am bănuit adevărul, dar l-am alungat.
M-am simțit epuizată.
— Trebuie să plec.
— Să mai vii, m-a invitat în timp ce mă conducea spre ușă.
— Desigur, i-am răspuns, deși mi-era clar că-l mint.
*
În schimb m-am dus să văd nava, pe Alanis.
Își încetase cariera activă și avea la dispoziție un loc special rezervat pentru restul vieții, undeva pe docuri. În fond, era cea mai importantă navă de pe Celadon. Tehnicienii o vizitau săptămânal și-i verificau, plini de afecțiune, toate piesele și electronicele. Docherii îi frecau exteriorul și interiorul până strălucea. Copiii îi aduceau buchete de flori. Uneori, custozii săi ofereau tururi, care însă o cam deranjau. Vizitele mele, în schimb, îi plăceau. Dar nu fuseseră dese și, de obicei, doar o însoțisem pe mama.
De data aceasta m-am dus singură, cu un scop clar.
— Alanis, am strigat-o, în picioare pe puntea ei principală, privind luminile negre despre care îmi plăcea să-mi imaginez că-i sunt ochi.
— Da, mi-a răspuns.
— Am nevoie de ajutorul tău. Pentru mama. Am nevoie de jurnale și înregistrări. Vreau să aflu toate detaliile din săptămânile dinainte de aterizarea pe Celadon. Să știu cum s-au luat deciziile. Le ai? Ai păstrat jurnalele?
— Firește, mi-a zis, pe un ton amuzat. Nu le-am uitat.
Mi-era greu să îmi dau seama dacă glumește cu mine sau era serioasă.
— Pot să le accesez?
— Desigur.
Mi-a înregistrat un disc și mi l-a dat, împreună cu o ceașcă de ciocolată fierbinte. I-am mulțumit.
Nu mai putea prepara ciocolată fierbinte adevărată; electrocasnicele aveau programele corupte și custozii nu-i mai alimentaseră cămările. Nu i-am atras atenția, doar am luat discul și ceașca și am plecat. De ce toți, în afară de mine, păreau atât de îmbătrâniți?
Am străbătut orașul, cu discul strâns la piept și ochii în căutarea vreunui loc unde să pot vărsa pasta maronie.
Doar orașul era la fel de tânăr ca și mine.
În mod vizibil. Poate mulțumită edificării de către naniți, totul părea tineresc și plin de energie. Străzile îi străluceau. Semafoarele-i urmăreau traficul. Locuințele vibrau, de-abia simțit, precum o imagine transmisă pe un canal cu frecvența slabă.
Mobila lui Ravin păruse inertă și solidă. Oare din cauza vechimii sau a asamblării manuale?
Cu cât mă gândeam mai mult la locuința lui, cu atât îmi părea mai tare că și-a construit propria sa închisoare.
*
După vizita pe Alanis, m-am simțit pregătită. Venise momentul așteptat de ani de zile și eram, în sfârșit, destul de matură. Încă și mai mult la întoarcere.
M-am dus pe Tenne, ca să confrunt juriul. Nu era chiar același grup de antropologi care o condamnaseră pe mama, deși am recunoscut unele fețe familiare – dacă le poți spune fețe. Nu cred că ei m-au recunoscut pe mine. Trecuseră peste 30 de ani și nu mai eram o fetiță palidă și stingheră. Încet, cu ezitări, crescusem la fel de puternică precum mama.
Antropologii erau nervoși și nerăbdători, privindu-mă peste ciocuri și boturi și măști. Călătorisem ani lumină ca să ajung la ei, așa că aveam pretenția la răbdare.
— Am venit să vorbesc în numele mamei mele, le-am spus.
— Numele său, vă rugăm, pentru înregistrarea cererii.
Un nume lung: silabe noi adăugate pentru fiecare secol și fiecare experiență care o marcase.
— Continuați, a intonat moderatorul.
Era un ciborg feminin, cu membre sintetice lungi, păr metalic și purpuriu, piele lucioasă și netedă de silicon. Nu-i puteam interpreta tonul sau expresia. Încă o formă de singurătate cu care mă învățasem să trăiesc.
— Ați condamnat-o nedrept pe mama, în numele vinovăției colective. Da, ea a dat ordinul. Dar a votat întregul grup.
Le-am arătat jurnalele navei. Ei mi-au răspuns cu înregistrarea mamei dând ordinul final și cu unanimitatea sentinței.
Le-am prezentat tot ce știam.
— Nu ar trebui să sufere singură pentru hotărâre. A fost o decizie în grup. Toți locuitorii de pe Celadon poartă o responsabilitate comună.
Juriul se grăbea. Nu erau deloc interesați de discuții.
— Îmi pare rău, mi-a spus ciborgul, dar foarte rar se revizuiește vreo sentință a unui complet anterior, cu excepția descoperirii unor circumstanțe atenuante remarcabile. Toate aceste informații au fost disponibile și prima oară.
— Da, numai că mama nu le-a folosit. Fiindcă nu era stilul său. A fost singura gata să își asume responsabilitatea pentru ce au făcut.
— Atunci responsabilitatea chiar îi aparține, e clar, mi-a zis ciborgul și nu am reușit să-mi dau seama dacă nu cumva mi-e ostilă. Dacă vreți să faceți apel și mai sus, aveți acest drept de cetățean galactic. La Înalta Curte a Diferendelor Culturale.
— Dar e-n celălalt capăt al galaxiei!
Mi-ar fi luat mai mulți ani să ajung acolo decât cei din viața de până atunci.
— Chiar așa, mi-a replicat rece. Mama dumneavoastră a trăit deja secole. Dacă vreți să vă sacrificați pentru ea prima parte a vieții, nu aveți decât. Următoarea navă spre Înalta Curte pleacă în câteva luni.
Am insistat cât mi s-a permis, dar nu și-au schimbat decizia. De fapt, mă cam așteptam. Doar dorul mă încurajase să sper la ceva imprevizibil. Până la urmă, comunicarea interplanetară a fost dintotdeauna imprecisă, iar legile se schimbă mai repede decât se poate călători prin spațiu. Sperasem la noroc.
Le-am refuzat oferta unei curse până la Înalta Curte.
— Las’ că îmi găsesc și singură o navă.
Eram deja hotărâtă: dacă era să mă duc la Înalta Curte, îl voiam pe Ravin cu mine. Nu tocmai prima mea opțiune pentru un însoțitor, dar simțeam că e datoria sa. Nu eram pregătită să străbat singură galaxia, iar mama deja îl alesese pe el.
Și, în fond, ce mai contau vreo doi ani de pregătiri înainte de un sejur de 50?
Am găsit o cursă către Celadon.
Pe drumul dinspre Tenne și Celadon, mi-am petrecut timpul liber scriind această poveste. Am recapitulat ce-a fost și m-am pregătit pentru ce va fi.
*
Când am ajuns pe Celadon, mă aștepta o scrisoare.
A murit mama. Împăcată, în somn. Poate că atunci când eu îi pledam cauza în fața juriului, ea nici nu mai era printre noi. Calculele temporale nu-s deloc ușoare.
A lipsit din lumea mea atât de mult și totuși stingerea ei tot m-a făcut să-i duc dorul și mai tare. Chiar și pe planete diferite, ea era soarele vieții mele.
Mă învârt prin oraș fără vreo țintă, cu inima frântă. Aș vrea să mă duc la Ravin, dar nu pot. Ne despart prea multe. Nu va fi niciodată parte a familiei mele.
Și urbea îmi pare schimbată, deși nu mi-e clar în ce sens. Luminile sunt mai orbitoare, zgomotele mai puternice și mai nenaturale.
Stau pe un scaun, la mine acasă. Beau ceai verde aromat și aștept, cu ochii rătăcindu-mi, închiși pe jumătate și scăldați de lumina argintie care se joacă printre perdelele de dantelă.
Doar până se înnegresc și se fac praf, până când pereții sunt pătați de beznă și lichenii îmi scârțâie sub tălpile goale.
Vreau să dau de mama, dar nu așa merg lucrurile pe aici; căutarea nu duce de fiecare dată la regăsire. În schimb rătăcesc, răbdătoare ca într-un vis. Zone întregi din oraș au fost înghițite de mușchi. Oamenii-s puțini. Îi văd prin colțuri întunecate, palizi ca niște viermi, cu picioarele și brațele încleștate. Tânjesc să mă alătur, însă merg mai departe.
Pe umeri mi se așază roiuri de fluturi și mă acoperă cu senzația aceea dulceagă, care le ascunde înțepăturile.
În această lume, tot ce-i viu este la fel. La început am crezut că există doar trei forme de viață. De fapt, pricep că nu-i decât una. Viermii, lichenii, fluturii… toate-s manifestări ale aceleiași ființe: una întinsă peste întreaga planetă, din țărână până-n ceruri, atotvăzătoare, atotștiutoare, atot-devoratoare.
Pe mama o găsesc la marginea unui codru jilav. Stă rezemată de un arbore gros și are pletele albe împletite cu rădăcinile sale. Ochii ei verzi ca smaraldul mă măsoară, relaxați. Mă întâmpină cu un surâs. Deschide gura să grăiască, însă tot ce iese din ea este un fluturaș alb, care se așază, grațios, pe umărul meu.
Mă lupt cu tentația de a adormi și mă chinui să spun ceva.
— Mama, mă bâlbâi eu, cu limba uscată și grea. Mama. Ești fericită aici?
Nu i se mișcă buzele, dar îi simt vocea, ca un ecou în interiorul meu.
— Bineînțeles. Dintotdeauna.
Mă întind lângă ea și rădăcinile copacului se mișcă pentru a-mi face loc. Lichenii mi se urcă pe față și-mi acoperă ochii. Fluturii îmi țes modele în păr. Viermii-fantomă îmi mângâie degetele. În cele din urmă, înțeleg.
Viață eternă, infinită. Nu e nici benevolentă, nici malefică. Doar există. Mereu flămândă de mai mult. La fel ca și mine, care îmi doresc să fiu parte din întreg, să simt totul.
— Ai ajuns, îmi șoptesc mușchii în urechi în timp ce mi le străpung și mă întâmpină cu o viziune: clipa de care depind toate.
Momentul care schimbă istoria: atât de multe povești diferite pe Celadon și suficientă conștiință pentru a le păstra pe toate.
Sunt o femeie puternică și ambițioasă, în picioare pe puntea celei mai deștepte și blânde nave. Briza ventilatoarelor îmi flutură părul. Frunzele din pomi foșnesc deasupra mea. În mine bate o inimă, frumoasă și lipsită de ezitări. Îmi mângâi burta, umflătura care așteaptă sub rochia mea cărămizie. Stau în dreptul unei ferestre, iar sub noi se întinde o planetă verde și sclipitoare. I-am pus deja un nume, dar încă nu-l știe nimeni. Celadon. Această lume verde plină de viață și inimioara care bate în mine au devenit cele două iubiri pentru care trăiesc.
Plină de hotărâre, mă îndepărtez de geam și-mi adun forța de a crea sau distruge lumi. Spun doar o vorbă:
— Acum.
Tradus de Miloș Dumbraci
© 2009 by Desirina Boskovich.
Originally published in Clarkesworld, Issue 28, 2009 /publicat inițial în Clarkesworld, numărul 28 din 2009, link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
