La ultima licărire de lumină peste vale, priveliștea apăru pictată cu trăsături groase și apăsate de pensulă, în culorile de bază: roșu, galben, albastru. Peisajul, văzut prin perdele tremurânde de aer fierbinte de deșert, se topea și scânteia. Razele soarelui la apus cădeau pe rafturile de gresie care întrupau mormintele regilor din vechime, regi dormind pe catafalcurile lor de piatră, în sălile frescelor șterse. Mâinile lor găsiseră pacea de eoni întregi, aceiași eoni care lustruiseră calcarul. Egiptul visa în timp ce vântul îi acoperea picioarele cu nisip. Uneori, deasupra suprafeței apărea o statuie de alabastru spartă – o strălucire albă în roșeața nisipului, o unduire ca de salcie a unui mădular de piatră.
O cărare cobora printre rândurile de locuri de veci în adâncurile văii, ducând la vechiul drum al faraonilor, demult abandonat. Dacă l-ai urma, ai ajunge la Edfu, apoi în Aswan, unde sunt coloșii roși de timp, unde apele Nilului se revarsă peste bolovani și insule stâncoase în șuvoaiele primei cataracte. Acolo, statuile de piatră ale santinelelor de pe mal se ridică din râu, tăcute, în norul care învăluie locul și ascunde cerul.
Dar cerul putea fi văzut deasupra văii și în acea seară părea o pictură suprarealistă în acuarelă: sângele curgând din răni roșii se dizolva în fondul acvamarin. Spuma împrăștiată a norilor cirus devenise și ea roșie, în vreme ce soarele stacojiu se disipa și cobora între fălcile lui Apophis. Tăcerea neatinsă de Logos acoperea ținutul, tăcerea forțelor primordiale mai vechi decât omenirea, adânc înrădăcinate în Khem; norii păreau lipsiți de viață, dar oasele ramurilor lor încă aruncau umbre lungi, întunecate.
Am întors spatele văii și am intrat într-o cameră. Iubitul și însoțitorul mă urma, în liniște. Nu ne vorbeam, pentru că vorba aparține explicabilului, raționalului, ordinii cosmice. Egiptul e mai vechi de atât și la fel de calm ca o fiară care doarme – un morman de mușchi tremurând și arzând de furie. În adâncurile sale, haosul, absurdul se găsesc în spatele măștii formelor regulate, iar iluzia ordinii e la fel de departe de adevărata sa natură pe cât e liniștea aparentă a suprafeței unui râu plin de vârtejuri întunecate în adâncurile reci. Nu am adus nici torțe, nici lanterne, pentru că ochii noștri au nevoie doar de lumina cerului african când descindem în pântecul de piatră care va da naștere noii epoci a faraonilor.
Apoi, întunericul. Am mers liniștiți, mângâind cu degetele pereții de piatră, cizelați de multe mâini înainte. Negrul ne acoperea: era doar o fază a descinderii noastre spirituale în Egipt, a înțelegerii întunericului care se odihnește nu doar la marginea realității noastre, acoperind ca ceața, pe cum credeam, ci se îmbibă adânc și profund în însăși natura universului. Haosul gol dansa, purtându-și sceptrul: o orgie macabră de nonsensuri inerente cosmosului. Întunericul era în spatele nostru, înaintea noastră, înăuntrul nostru – și ne poseda în timp ce noi continuam să umblăm, pipăind cu picioarele goale solul plin de praf.
O rază de lumină: printr-o fantă săpată în tavanul de piatră, cerul ni se arătă. Rana cea roșie sângera lumină, iar aceasta cădea pe un piedestal de bazalt. De partea cealaltă a camerei era un monolit alb. Ne-am așezat pe piatră, cu picioarele încrucișate, goi, așa cum se cuvine aici, în aceste tărâmuri, în acest loc. Am așteptat liniștiți, cu trupurile acoperite de nisip și praf roșu. Anticipația și dorința crescură, și doar aura mistică a monolitului ne-a mai putut reține. Ochiul lui Ra deveni întunecat, veghea lui atentă luă sfârșit.
Acum se puteau trezi forțe încă și mai vechi, forțe cărora acest loc le aparținea – forțe cărora le jurasem supunere. Vedeam cerul nopții timpurii, abia treziți, și imaginea devenea tot mai misterioasă. După o vreme, lumina stelelor vechiului Egipt, ce străluciseră milenii de-a rândul deasupra deșertului roșu adormit, explodă, acoperindu-ne cu lapte din sânii lui Nut. Khem ne sfâșie măștile, le dezmembră și le rearanjă: pielea noastră se schimbă, atinsă de razele stelelor. Metamorfoza începea, iar noi așteptam, perfect nemișcați.
Iubitul meu deveni Faraonul Negru; cu fața, brațele și trunchiul de ebonită uleioasă, radiind ea însăși întunecime. Coroana Celor Două Egipturi îi acoperea capul, făcută din metal negru, o îngrozitoare încrengătură de platoșe și tăișuri. Sub ea era o față cu trăsături simple și fruste, particularitate a tuturor statuilor egiptene. Faraonul Negru așteptă. Era opusul lui Maat, miezul încarnării adevăratei nopți. Mă privi cu ochii săi antici, ca două perle poliedrice de agat. Erau înțelepți, dar neatinși de cuvânt – înțelepți ca această lume.
Pielea mea păli și, într-un final, deveni albă – nu ca de zăpadă, ci mai degrabă având o strălucire slabă de alabastru. Mă percepeam pe mine ca niciodată; eram frumusețea întrupată, cea mai desăvârșită încarnare a unei femele a regnului animal. Sufletul îmi tremura, dar trupul mi-era calm, cu sânii fermi ridicați spre fața lui. Dorința pe care o simțeam era mai puternică decât atracția pentru el, deoarece amândoi simțeam dorul Egiptului, eram extensiile unor forțe fără nume, care tânjeau să fie impregnate și să se nască din nou.
Deodată, el se mișcă spre mine, încet, mă prinse de încheieturi și mă ridică, apăsându-mi trupul pe monolit. Mi-am răsucit mâinile și am apucat cu putere piatra netedă, în vreme ce Faraonul mă penetra cu o dorință care transcende orice cunoștea omenirea. Picioarele mi-au atins podeaua rece; le-am simțit cum creșteau în ea, cum mâinile îmi deveneau una cu monolitul. Mă dizolvam, iar acest tărâm febril mă primea. Ne-am împreunat violent, ritualul orgiastic a continuat, depășind dorințele noastre animalice; Egiptul însuși apăru, invocat de actul care reprezintă iraționalul, voia oarbă a acestui loc – un carnaval, creșterea Haosului care dă naștere vieții, toate ascunse în nemișcatele clădiri străvechi.
Trupurile și sufletele noastre deveniră unul, mădularele noastre se încolăciră și noi ne doream același lucru: împreună ardeam spre o singularitate, în vreme ce entropia sfâșia universul. Nu ne mai păsa de trecerea timpului, eram în afara lui, în vreme ce navigam pe culmile plăcerii; trupul nostru asudat tremură. L-am simțit pe el în mine: Eu sunt el și el este eu. Noi suntem Faraonul Negru, noi suntem Khem, noi suntem Egiptul, cel care apare etern din pântec, scuturându-se de somnul primordial.
În sfârșit, explozia! – împreunarea perfectă – fericirea! Mințile unite căzură în întunericul roșu, pierdute în plăcerea care pulsa; Nilul inundând pentru a aduce viață – Soarele răsărind! Zorii! O dimineață nouă veni palidă după o noapte lungă; prima dimineață a Egiptului, după milenii, prima dimineață a Faraonului Negru. El căzu, slăbit, pregătit să moară, și îngenunche pe piedestalul de bazalt, privindu-mă fără expresie.
Apoi se uită în sus, urmărind cum răsărea Soarele, salutându-l cu mâna ridicată; razele îi dezmierdă pielea, transformându-l în piatră. Lumina veselă a răsăritului se vărsă peste lamele coroanei lui. Am simțit sămânța fierbinte, arzătoare, pe pulpe. Sămânța fusese plantată în mine și creștea, în timp ce eu visam visul Egiptului și eram un trup și un suflet. Simțeam fătul mișcându-se și înflorind. Purtam în pântec Egiptul – Eu eram Egiptul – Sunt Egiptul!
În vreme ce trupul îmi împietrea, pântecul îmi creștea odată cu copilul și îi simțeam inima bătând cu putere. Fiecare zi petrecută aici, în adâncurile văii, mă făcea să mă pierd de mine însămi și să devin acest loc, acest spirit – nu mai existam, nu în același sens. Sufletul îmi era în nesfârșitul Khem – egoul mi se disipase în absolut – cea de pe urmă existență. Eram Nilul, curgând semeț prin deșert în delta sa noroioasă; eram Sfinxul, ros de vânt și nisip; trupul meu era templul și coloanele lui Abu Simbel, Dendera și Karnak; eram deșertul de sub cerul monoton, nesfârșitul ocean de nisip; eram stelele și soarele – eram Egiptul și Egiptul era în mine, așteptându-și ora în care să renască – și numele lui era Faraonul Negru.
În traducerea lui Alexandru Lamba
Tradus cu acordul autorului. Mulțumim!
Translated with the author’s consent. Thank you!