Fericirea înseamnă pur și simplu să te simți bine? În fiecare dimineață, Linda stătea în ușa cabanei și privea afară. Sol alb, zăpadă albă, orizont alb cu gri. În zilele liniștite, auzea sunetul ca de flaut al copacilor zăpezii, de parcă întreaga planetă i-ar fi cântat. În acele zile nu se simțea doar bine, se simțea fericită.
Acum sunetul copacilor se pierdea în urletul furtunii. Dar copacii zăpezii erau acolo, la mii de kilometri depărtare, cântându-și melodia. Linda suspină și închise ușa. Își dădu masca jos și o lăsă deoparte. Shawn fusese îngrijorat de folosirea prea multor filtre, dar asta nu mai conta în acele zile.
Linda avea mult de lucru în ultima vreme. De aceea avea nevoie de rarele ei momente de libertate. Shawn nu o prea deranja, dar îi putea simți mereu prezența. Shawn ceruse să-și petreacă ziua pe masa din camera de zi. Poate că observase că Linda nu-l voia în dormitor și a scutit-o de neplăcerea de a fi ea cea care cere.
Ea ar fi stat toată ziua în ușă. Un transport urma să sosească. Comunicatorul de pe încheietura ei începuse să piuie de noaptea trecută. Îi oprise sunetul, dar nu putuse să doarmă, pentru că se ridicase să vadă dacă nu cumva ratase alarma.
Mâncă în camera de zi, deși lui Shawn nu-i plăcea asta. Shawn mormăi cântecul Rhinei despre apusul soarelui pe o planetă uitată. Linda îl rugă să înceteze. Shawn nu-i răspunse nimic și ea îi opri procesorul de vorbire. Regretă, însă, asta imediat și, cerându-i iertare, apăsă din nou comutatorul. Îi dădură lacrimile când Shawn refuză să o privească.
Linda nu știa de ce transportul o făcea atât de nerăbdătoare. Făcuse totul singură până atunci și chiar îi plăcuseră sarcinile mai grele. Poate era mândria ei: după ultimul accident al lui Shawn, toată planeta Chord îi aparținea. Linda avea grijă de mentenanță, făcea rondurile, verifica stațiile automate, vorbea cu AI-ul casei și programa analizele. Chiar și în timpul celor mai anoste îndatoriri, cum ar fi introducerea de date brute în calculator sau verificarea calculelor plictisitoare, se putea pierde în muncă. Apoi a realizat că fusese chiar fericită cu adevărat.
Sigur că-i era teamă. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva, nimeni nu ar fi venit s-o salveze. Capsulele puteau ateriza la sute de kilometri depărtare, din cauza vântului. Furtuna era puternică în acea zi și Linda știa că ar fi fost greu de condus speederul.
– Ar trebui să te odihnești, spuse Shawn în timp ce Linda se plimba prin cameră.
În oraș, Linda mereu se plimba când se simțea stresată sau tristă. După ce-au ajuns pe planetă, deseori își punea costumul de zăpadă doar pentru a putea ieși să se plimbe. Acum nu mai avea timp.
– Știu, spuse ea fără să se oprească.
Comunicatorul piui mai puternic.
– Taci, îi spuse ea obiectului.
– Închide-l, spuse Shawn și o privi fără o expresie anume.
Linda se opri și se așeză la masă față în față cu el. Avea dreptate, era mai bine să se odihnească.
– Chestia asta tot piuie, oricum. După cum știi prea bine, spuse.
Privi afară și speră că vântul se va potoli măcar un pic.
– Cât timp? întrebă Shawn.
Avusese propriul lui comunicator, dar i se stricase în primul accident, cel care-l costase mâna stângă.
Ce-ar face Shawn cu un comunicator? Și-ar decora domul? Linda râse la propriul gând și-și întoarse capul ca Shawn să nu-i vadă zâmbetul.
– Vreo două ore, spuse ea și speră să nu-i fi sunat în voce prea multă plăcere.
– N-ar trebui să te pregătești? întrebă Shawn.
Procesorul de voce nu reproducea vreun ton în vocea lui Shawn. Linda nu știa dacă era furios, sau sarcastic, sau dacă doar voia să converseze. O mică parte a mușchilor feței sale se mișcau. Putea să-și deschidă și să-și miște ochii. Cabinetul medical îi injectase nano-receptori în pleoape care-i monitorizau neuro-impulsurile. Shawn trebuia să-și poată închide ochii pentru a dormi. Aveau să-i repare expresiile faciale mai târziu.
Linda avea impresia că putea distinge totuși tonurile în monotonia procesorului de vorbire. Decise că Shawn era frustrat. Linda se ridică și începu din nou să se plimbe prin cameră. Shawn luase decizia contrară evacuării. De ce? Trebuia să rămână acolo încă doi ani.
„Dacă aș fi fost în locul lui, n-aș fi putut suporta”, gândi Linda. Dar cum și-ar fi putut imagina? Îl privi pe Shawn și observă că o urmărea cu privirea. Shawn făcea asta în zilele cu livrări. Linda fu convinsă că văzuse ceva în privirea lui. Trebuia să-i citească în ochi, pentru că nu prea mai rămăsese nimic altceva. Shawn părea atent, cum arătase uneori în oraș, înainte de plecarea lor. Dar mai era ceva. O nonșalanță forțată.
– De ce mă privești așa? întrebă Linda și se așeză la masă, ca să-i poată vedea ochii mai bine. Mereu te uiți așa la mine când urmează să ajungă capsula. De ce? Nu te uiți niciodată așa la mine, în rest.
Shawn își feri privirea. Linda îi întoarse domul ca să-l oblige s-o privească. El își închise ochii.
Linda ridică domul. Shawn simți mișcarea și se holbă la ea cu groază. Niciunul nu spuse nimic. Linda se precipită: S-o facă sau nu? Mișcă domul doar un pic – iar alarma comunicatorului o informă chiar atunci că mai rămăseseră fix două ore până la sosire.
Linda îl așeză pe Shawn pe masă și se grăbi să plece din cameră. Fugi în depozit și se ascunse printre costumele din spatele speederului. Începu să tremure. Nu se putea mișca, genunchii i se înmuiaseră, trebuia să se așeze. După un moment, se forță să se ridice. Verifică speederul și costumul, calculă de două ori punctul de aterizare, apoi mai verifică o dată speederul și costumul. Pe Chord, nu era loc de nesiguranță sau dezordine, cu toate astea viața ei era plină de ambele. Trebuia să-și asume riscuri și nimic nu era cum trebuia să fie.
De obicei, când conducea, Linda se gândea la proiectul de pionierat. Planeta Chord trebuia să fie locuibilă într-o zi. Gândurile la viitor îi potoleau anxietatea. Își amintea cum fusese, cât de tare sufla vântul. Îmblânziseră vânturile cele mai rele, iar climatul devenise ceva mai blând.
Dar acum se gândise să scuture borcanul. Adică domul. Lui Shawn nu-i plăcea deloc să-i numească domul – borcan. „E foarte important să nu scuturi sau să deranjezi domul”, spunea o prezentare video. O vizionase de mai multe ori, dar nu găsise și un răspuns. Filmul conținea instrucțiuni de la un psiholog și răspunsuri la cele mai uzuale întrebări pe care le au familiile celor care așteaptă un corp nou. Filmul ajunsese prea târziu. Linda nu va putea uita niciodată cum așteptase afară, în vreme ce cabinetul medical îl opera pe Shawn. Iar, după aceea, Shawn fusese… nu, nu voia să se gândească la asta.
Linda privi zăpada purtată de vânt. Își simțea masca pe față și costumul pe piele. Scârbos. O pândeau atacurile de panică. Își mușcă buza și strânse manetele de control ale speederului, concentrându-se să conducă stabil. Inspiră adânc și expiră printre dinți.
– Comunicator, cât mai am? întrebă între respirații.
– Unsprezece kilometri, piui comunicatorul pe limba lui, pe care Linda o percepea mereu în cuvinte.
Linda rămase lângă capsulă un moment. Vântul se calmase, dar pe Chord era imposibil să vezi prea departe. Deodată,realiză cât de important era să vadă cerul. Nu mai zărise soarele de ani de zile. Ea și Shawn își puseseră casa în mijlocul albului urlător. Oare voise să-i facă rău lui Shawn? Nu, voise doar ca el să o privească în ochi și să-i vorbească normal.
Se întrebă dacă Shawn ar fi vrut să se sinucidă și ce s-ar întâmpla dacă i-ar cere ei ajutorul. Nu știa dacă ar putea s-o facă. Dar, înainte de a piui comunicatorul, nu se gândise dacă o putea face, ci se întrebase doar dacă ar fi fost prinsă. De ce se gândea la asta? Ar fi putut schimba lichidul medical cu zăpadă și nimeni nu ar fi știut.
Dar nu era vorba despre a fi prinsă. Nu, deloc. Dar ce? Acea strălucire fugară din ochii lui Shawn. De parcă ar fi știut ceva ce ea nu știa. Linda începu să ridice capsula pe speeder. Transpira sub costumul de zăpadă.
În primele luni pe planetă, avuseseră de făcut muncă fizică în fiecare oră a fiecărei zile. Munciseră din greu și cu dorință. Amestecurile proteice, fructele deshidratate și pasta de vitamine li se păruseră un festin. După muncă avuseseră parte de sex sălbatic, doar pentru a-și arăta lor înșiși că erau tineri și în putere – ființe pline de viață în această lume de zăpadă.
Când avuseseră în sfârșit un pic de timp liber, Linda se întorsese la cercetările ei. Creierul ei era exploziv și toate încurcăturile îi păreau să se desfacă de la sine. Progresase mai mult în câteva luni decât în toți anii de lucru la institut. Shawn se întorsese și el la studiile lui. Domeniul lui era fizica aplicată, al ei era matematica teoretică. Cercetările lui Shawn erau mai de folos proiectului Chord, dar Linda era mai renumită. Cel puțin așa fusese atunci, nu mai știa nimic despre cum stăteau lucrurile acum.
Mâncarea începuse să aibă un gust fad și sexul devenise obișnuit, dar nu neapărat rău. Rutina se instalase, certurile deveniseră inevitabile și începuseră să se supere din nimicuri. Apoi Shawn își pierduse brațul. Erau pe Chord de doi ani când se întâmplase. Trebuise să-și petreacă destul de mult timp în sala de operație și tot nu se putuse să-i fie salvat. Continuase să lucreze afară și așa, fără comunicator. Fusese un noroc chior că supraviețuise celui de-al doilea accident.
Poate că Shawn era gelos. Linda verifică din nou legăturile încărcăturii. În interviuri, Shawn spusese că alesese să meargă pe Chord ca să facă un bine și să profite de această oportunitate unică, apoi spusese ceva despre căutarea sinelui. Anticipaseră întrucâtva cum avea să fie pe planetă. Când realizaseră că totul avea să fie numai rahat epuizant, Shawn refuzase să discute chestiunea. Linda se gândise că Shawn era surprins de cât de împovărător devenise totul, dar nu voia să admită asta nici față de el însuși, cu atât mai puțin față de ea.
Linda urcă în speeder și se întoarse spre casă. Poate că lui Shawn îi era rușine și nu voia să evacueze baza din cauza asta. Dar s-ar fi putut întoarce în tăcere. Nimeni nu ar fi trebuit să știe. Dar poate că Shawn ajunsese la o înțelegere mai profundă a sinelui în starea lui actuală. Linda râse zgomotos de propriile gânduri. Masca nu putu reacționa la râsetele ei și se deformă. Linda trase aer în piept și se forță să se calmeze. Poate ca Shawn înnebunise. Rămăsese din cauza ei? Chiar înainte să discute despre plecarea pe Chord, Shawn îi spusese de multe ori că o iubea. O spunea și-n fiecare interviu, i-o spunea fiecărui psihiatru care îi studiase.
În primele luni pe Chord, Shawn folosise multe cuvinte diferite pentru a-și mărturisi iubirea. Uneori o sufoca pe Linda cu atât de multe cuvinte. Ea răspundea mecanic, spunând ceea ce credea că trebuia să spună. Nu știuse niciodată dacă Shawn fusese mulțumit de răspunsurile ei sau dacă nu ar fi vrut să o întrebe dacă ceva era în neregulă. Ea i-a spus ce fel de persoană era, că-i plăcuse mereu compania lui, ceea ce nu putea spune despre a celor mai mulți dintre oameni. Că-i plăcea să-i asculte vocea adâncă. Astfel i-a mărturisit iubirea, iar el fusese fericit, sau cel puțin mulțumit. Dar apoi mărturisirile lui s-au rărit, iar după accident s-au oprit cu totul.
Uneori se comporta de parcă ar fi învinovățit-o pe ea. Ea nu voia să-l întrebe, nu voia să vorbească deloc despre asta cu el. Dar acel ceva din ochii lui… Vântul se înteți, Linda strânse manetele și nu mai avu răgaz să se gândească la Shawn.
Conducând spre casă, Linda-și dădu seama că uitase să-l pună pe Shawn pe pervazul geamului. Un obicei mai vechi. Pe când Shawn încă se putea mișca și face munca ceva mai ușoară, o aștepta mereu la geam când ea pleca după capsulă.
Ar fi putut să-i ceară, totuși. Intră cu speederul în depozit. Își scoase masca aceea dezgustătoare și începu să descarce. Mai întâi dădu de-a dura noile celule energetice până la locul lor, apoi ridică bateriile cele grele pe rafturi. Mereu le trimiteau celule noi și baterii noi și, de asemenea, medicamente și mâncare deshidratată. Numără celulele. Puteau trăi liniștiți pe Chord încă cinci ani.
Linda aproape scuturase borcanul. Privi în jur, sperând că ceva se schimbase în ordinea perfectă din depozit. Sperase să găsească un semn, orice i-ar fi arătat ce avea să se întâmple mai departe. Dar totul era așa cum trebuia să fie, fiecare obiect la locul lui. Oamenii viitorului aveau să trăiască aici, sub soare, într-o neglijență lipsită de griji. Linda nu avea să-i cunoască pe acei coloniști, s-ar fi putut considera norocoasă dacă ar fi prins o rază de soare prin norii groși… Zăpadă și iar zăpadă. Chiar ar fi scuturat borcanul?
Își dădu jos costumul de zăpadă. Când purta masca i se făcea foame și sete. Se strecură în bucătărie, mâncă și bău. Apoi trecu în camera de zi, sperând să se poarte cât se putea de banal. Shawn o privi fără expresie. Linda se așeză pe canapea și închise ochii.
– Cum a mers? E totul intact? întrebă Shawn după o vreme.
Mereu întreba asta.
– Nu știu, răspunse Linda. Trebuia să verifice conținutul cargoului comparându-l cu o listă. Îl voi verifica peste câteva minute.
Shawn spuse „OK”, și procesorul său reproduse cel mai apropiat sunet pe care-l putu face de un oftat. Linda evită să-l privească. Sperase să o acuze, sau măcar s-o întrebe. Ar fi meritat. Vântul urla afară, aceeași liniște domnea înăuntru.
Ziua următoare, Linda trebui să meargă să repare o stație automată de cercetare. Era la o distanță destul de mare, chiar și pentru vehicul, iar când se întoarse era deja întuneric. Era obosită și se simțea groaznic. Shawn dormea pe masa din camera de zi. Înainte de a merge să se culce, Linda îi închise procesorul de vorbire. De obicei se odihnea două sau trei zile după recuperarea capsulei, zăcând în cadă și mâncând cea mai nesănătoasă mâncare pe care o putea oferi Chord.
Dormi până la amiază, rămase în pijamale și-și încărcă lecturi ușurele pe e-hârtie. La un moment dat, deschise procesorul de vorbire. Shawn nu spuse nimic. Spre seară, AI-ul casei îi informă că un calup de date de la Institut avea să fie recepționat.
Linda așteptă ca AI-ul să descifreze datele și afișă literele pe e-hârtie. Era dulce-amar să primească mesaje. Din cauza orbitei lui Chord și a furtunilor, puteau folosi transmițătorul doar de câteva ori pe an. De obicei, nu reușeau să răspundă. Au realizat din timp că era mai bine să nu o facă. Viața pe Chord era aproape imposibil de descris. Cum să vorbești despre zăpadă, vânt, furtuni și schimbări minuscule în peisajul monoton colorat?
Acasă era Anul Nou, deci amândoi primiră documente oficiale. Extrase anuale de cont, patente de proprietate intelectuală pe numele lor. Era și un certificat de cetățenie. Acesta menționa că erau căsătoriți și că domiciliul lor era Chord. Adresa lor era formată din coordonatele orbitei planetei Chord. Lindei i se păru nostim, dar Shawn nu râdea niciodată cu ea. Linda trecu prin acte și ajunse la scrisorile personale. Erau patru pentru ea și cinci pentru Shawn.
– Rhina ne scrie amândurora, spuse Linda.
Îi citi scrisoarea lui Shawn, asta fu ușor. Cei care-i scriau lui, îi cunoșteau condiția, deci știau că Linda îi putea citi corespondența. Își citi propria scrisoare repede, ea nu fusese atât de apropiată de Rhina precum Shawn.
– A vizitat Institutul de Colonizare. Au fost greve. Congresul e pe cale să se reunească și ea a fost invitată să concerteze la petrecerea pe orbită. Nu știu, nu scrie multe. Să-ți citesc partea pentru tine. Cu care să încep? Asta e de la mama ta.
Citi scrisoarea de la mama lui Shawn, repetă aceleași fraze și îngrijorări pe care aceasta le exprima mereu. Era clar că nu înțelegea nimic din viețile lor. Frații mai mici ai lui Shawn îi urmaseră exemplul și studiau fizica. Scrisorile lor erau precise și de obicei tratau subiecte din fizică. Pe Linda nu o întrebau niciodată nimic, deși i-ar fi putut ajuta. Apoi era Dol, vărul lui Shawn, și, în sfârșit, Rhina.
Rhina scrisese câteva banalități, scrisese despre prieteni comuni, despre concertele ei și despre petrecerile la care participase. Apoi fu ceva ce-o făcu pe Linda să se oprească. Shawn trebui să o roage să continue.
– Drag prieten, repetă Linda, îmi e dor de tine și nu văd literele pe care le desenezi în zăpadă.
Linda se uită la Shawn. El privi în jos, ochii lui se închiseră pe jumătate și se umplură de melancolie și tristețe.
Linda nu putu să doarmă. Încercă să-și amintească scrisoarea Rhinei, dar nu-i venea decât acea singură frază.
Se ridică și aprinse lumina. Privi pe geam. Draperiile nu erau necesare pe Chord. Ningea din nou. Văzuse soarele ultima oară când își începuseră descinderea spre planetă. Iar pământul nu-l văzuse niciodată. Era acolo, așteptând și dormind sub stratul gros de zăpadă și gheață.
Linda își lăsase e-hârtia în camera de zi. Dacă ar fi aprins lumina acolo s-o caute, l-ar fi trezit pe Shawn. Ochii lui deveniseră foarte sensibili la lumină după operație.
Dar Linda merse oricum, era important pentru ea să citească din nou scrisoarea. Aprinse lumina. Shawn clipi și o întrebă ce făcea. Nu-i răspunse. Readuse pe hârtie scrisoarea Rhinei din memoria AI-ului casei.
Se așeză pe podea și începu să citească.
– Ce faci? întrebă Shawn din nou.
– Ce înseamnă litere în zăpadă?
– Deci acum îmi citești scrisorile, spune Shawn, dar cuvintele lui nu aveau vlagă. Nu se certaseră cu adevărat de la accident, își aruncaseră doar vorbe sterpe unul altuia.
– E un poem, spuse Shawn. A trebuit să-l învățăm la școală, era scris de cineva celebru… Nu-mi amintesc cum suna.
– Ba da, îți amintești, spuse Linda. Îl putea recita și ea, dar ar fi vrut să-l audă pe Shawn făcând-o.
– Nu cuvânt cu cuvânt. „Chiar dacă ai scrie pe zăpadă, chiar și după ce ar trece primăvara aș ști cuvintele tale”. Rhina a făcut un cântec cu asta, sunt sigur că-ți amintești atât.
Linda își amintea. Cântecul fusese lansat chiar înainte de plecarea lor. Rhina cântase „Litere pe zăpadă” chiar la petrecerea dată în cinstea plecării lor. Pentru Linda, matematica era muzică, avea doar jumătate de interes pentru artele legate de spectacol. Shawn, pe de altă parte, o cunoscuse pe Rhina de-o viață. O însoțise de-a lungul carierei ei de succes, știa detalii de teorie muzicală…
Apăruse, din nou, acea strălucire în ochii lui Shawn. Dacă el ar fi scris înzăpadă, Linda nu i-ar fi recunoscut cuvintele.
– Ați avut o aventură, nu-i așa? întrebă.
Se lăsă o liniște lungă. Chiar și vântul se calmă din șuieratul lui fals. Shawn privi într-o parte. Când vorbi, procesorul de voce păru în sfârșit să redea tonul cuvintelor lui. Era atent și vinovat și, de asemenea, ușurat.
– Da, am avut.
– Când noi doi eram împreună?
– Da.
– Tot timpul?
– Nu. Până când m-am decis să te cer de soție.
– Înțeleg.
Din nou, liniște. Vântul se înteți iar. Linda își aminti călătoria lor periculoasă către copacii zăpezii. Așteptaseră ca vântul să se calmeze, se echipaseră, călătoriseră două zile în acele costume groaznice și dormiseră într-un dom portabil. Toate astea doar pentru a vedea copacii mistici, înfricoșători. Odată ce ajunseseră la ei, Linda nu mai voise să plece. Ar fi vrut să stea și să asculte muzica lor ca de fluier, pe care vântul o producea trecând prin trunchiuri. Zăpada cădea de pe coroane. Era acolo o lumină care făcea cristalele de zăpadă și întregul peisaj să sclipească. Fusese fericită.
Acum nu mai putea ajunge la copaci, nu putea călători singură. De nenumărate ori se gândise ce s-a întâmplat cu relația lor după accident. Încercase să-și organizeze totul în minte. Pe Chord nu era loc de dezordine.
Linda se ridică, simțindu-se din nou în apele ei. Toate lucrurile se clarificaseră și se ordonaseră de la sine în mintea ei. Se simți ca atunci când rezolva probleme matematice și nu-i plăcu asta.
– Credeai că aflasem? Umblându-ți prin lucruri sau citindu-ți scrisorile? De asta nu ai vrut să plecăm? Pentru că tu credeai că știu?
– Te iubesc… începu Shawn, dar nu continuă.
Linda se apropie de masă. Shawn o privi speriat. Ea dorise să-i spună că nu avea de ce se teme, dar își aminti ce se întâmplase cu o zi înainte.
– Îmi pare rău că eram pe punctul de a scutura borcanul, spuse și se așeză pe genunchi.
Ochii li se întâlniră, ea îl privi drept, apoi privi tăblia mesei, privi rafturile cu cărți și bibelouri de acasă, lucruri care ar fi trebuit să le completeze căminul. Ar fi putut să le arunce pe ele în zăpadă.
– Nu-mi amintesc vocea ta, spuse ea.
Se întoarse în dormitor și se întrebă dacă ar fi trebuit să plângă. Nu îi veni, ci adormi din nou.
Linda petrecu câteva zile de inactivitate. De dimineață merse direct la bucătărie și-și făcu un amestec proteic fără gust. Mâncă jumătate. O dată, Shawn o strigă din camera de zi. Nu-i răspunse, ci doar verifică prin intermediul AI-ului casei că era în regulă. Primi un mesaj de alarmă de la o stație de cercetare, dar rulă o rutină automată de mentenanță și stația reveni la funcționarea normală. A treia zi merse în depozit și-și puse costumul de zăpadă. Ieși pe ușă afară și merse spre marele râu. Acesta traversa continentul la mii de kilometri depărtare. Cât de absurde erau reperele aici, dar nu existau altele, doar puncte îndepărtate pe o hartă imensă.
Totdeauna-și dorise să știe ce gândea Shawn, dar obosise să tot ghicească și să se întrebe. O parte de adevăr fusese dezvăluită, dar întregul era încă nesigur. Linda și-o amintea pe Rhina, cu personalitatea ei complexă, ca o reprezentație în sine.
Rhina o tratase ca pe o păpușă exotică. Fusese binevoitoare cu ea, până la urmă era și ea un om de știință celebru și colega lui Shawn. Dar nu avusese niciun motiv să i se destăinuie. Linda fusese ea însăși, vorbise fără ascunzișuri. Înțelegea controlul tonalităților din muzica Rhinei, îi studiase notele ca pe un grafic. Rhina fusese amuzată de descoperirile ei, dar trebuie că fusese și deranjată, poate chiar temătoare. Linda înțelegea muzica, dar nu așa cum o făcea Shawn.
Își amintea prima lor dimineață împreună, cu Shawn. Merseseră ținându-se de mână pe falezele orașului, admiraseră stelele și sfârșiseră în apartamentul lui scump și boem. Dormiseră unul în brațele celuilalt. Se întâlniseră cu Rhina dimineața următoare. Ceva în ea se schimbase, felul în care o privea pe Linda era altul. Nu ca pe o păpușă, ci ca pe un tovarăș vânător.
Deci, se gândi Linda, cumva, o știuse mereu. Doar că refuzase să se gândească la acea chestiune. Pe Chord, îi era atât de ușor să se concentreze. Lui îi fusese ușor să-i fie fidel aici, dar Shawn nu fusese niciodată cu adevărat al ei. Tot ce aveau era mica lor bulă pe care Shawn și-o făcuse viața lui întreagă. Linda intrase în acea bulă și nu se obosise să privească afară. Avusese matematica, iar acum și ordinea simplă și rece a lui Chord.
Shawn îi spusese că avuseseră o aventură la tinerețe. O sfârșiseră când carierele lor începuseră să le ocupe mai mult timp. Dar Linda se îndoise că fusese așa. Cei doi puteau foarte ușor să-i facă pe cei din jur să se simtă în plus, știau totul unul despre altul. Își creaseră roluri și cutii speciale unul pentru celălalt, pentru a păstra trecutul pe care-l împărtășeau.
Poate că Linda fusese încercarea lui Shawn de a ieși din rol, de a scăpa din cutie. Spusese că voise să o păstreze pe Linda pentru el. Poate că fusese mișcat de câștigarea încrederii ei, de faptul că ea își deschisese sufletul în fața lui.
Linda își simți ochii umplându-se de lacrimi. O arseră pe pleoape, apoi căzură pe obraji. Masca încercă să se adapteze schimbării și deveni opacă. Linda simți nevoia să se oprească și să strige. Nu voia să mai facă parte din jocul lor prostesc. Le blestemă numele amândurora și, în cele din urmă, strigă până rămase fără glas.
Suspină. Masca reveni la normal. Privi în jur și nu văzu nimic. Nu era nimic pe Chord, doar zăpadă. Se hotărî să se întoarcă, îi ceru comunicatorului să-i calculeze ruta și porni înapoi, în timp ce aparatul îi vorbea.
Ar fi trebuit să abandoneze misiunea și să evacueze planeta. Nu mai puteau continua așa. Linda nu avea să mai vadă vreodată copacii zăpezii. Nu avea să mai vadă marele râu. Iar vânturile pe care le monitoriza… n-avea să mai apuce ziua în care să le vadă calme.
Un gând prinse contur într-o singură propoziție: nu-l va abandona pe Shawn.
Casa îi păru, cumva, mai mică. Obiectele ciudate, cu forme nepotrivite zăpezii. Linda activă transmițătorul și așteptă panoul de control să iasă din perete. Transmise codul de evacuare și scrise o notă scurtă. Shawn o privi, apoi spuse:
– Linda… îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ți spun mai devreme. Îmi pare rău că n-am vrut să plecăm mai repede. Trebuie să fi fost foarte greu pentru tine. Când vom ajunge acasă și voi avea un trup nou, totul va fi mai bine.
– Da. Nu-ți face probleme!
Nu se obosi să-i spună că ea n-avea să i se alăture. Poate urma să-i spună înainte ca nava de evacuare să sosească. Dar acum nu avea cuvinte. Cuvintele erau vântul, iar ea nu știa să scrie în zăpadă. Și nu știa cum să vorbească astfel încât Shawn să înțeleagă.
– Zăpada m-a scris pe mine, șopti Linda.
Afară ningea, mereu ningea. Înăuntru domnea liniștea, dar nu mai conta. Curând, urletul vântului se înteți din nou.
În traducerea lui Alexandru Lamba
Tradus și publicat cu acordul autorului – Mulțumim!
Translated and published by the author’s consent. Thank you!
1 comentariu
E o poveste de atmosfera si e bine scrisa, dar din punctul meu de vedere exista mult prea putin SF in ea. Actiunea s-ar putea desfasura intr-o baza de cercetare, pe o insula din zona cercului polar.