Atelier critic #2(timp de citire: 10 minute)

1) Manuscript Tradition, Harry Turtledove, Tor.com

O povestire cu multe puncte forte, despre o cercetătoare, Dr. Feyrouz Hanafusa și curatorul unei biblioteci cu manuscrise și cărți rare, un anume domn misterios Tony Loquasto.

Suntem în anul 2219, când datele unui rover tip Pathfinder ajung, în premieră, pe Terra, din îndepărtatul sistem stelar Trappist 1. Intriga se dezvoltă accelerat atunci când cercetătorul realizează că datele primite de la rover despre flora și fauna planetelor locuibile din sistemul Trappist 1 indică spre anumite modele organice regăsite în Manuscrisul Voynich din vremea Italiei renascentiste.

Ce mi-a plăcut:

• universul Trappist, care mi se pare și mie fascinant și în care scriu de ceva vreme. Mi-ar plăcea să cred că, peste ani, s-ar putea întocmi antologii Trappist, pe modelul celor care tratează imaginarul colectiv artistic al vieții de pe Lună, Marte sau Venus;

• detaliile geopolitice: Brazilia devine imperiu puternic industrializat, Kurdistanul are prim-ministru, Iranul Șah, iar Statele Unite ale Americii par dezmembrate;

• denumirea planetelor de pe Trappist 1, care, deși păstrează ordinea alfabetică inițială, împrumută numele unor mari oameni de știință: Avicenna, Bohr, Curie, Dawes, Eratostene, Faraday și Goodall; (ca fapt divers, autorul atribuie o mișcare de rotație ultimelor două planete, deși datele științifice recente par să indice că întregul sistem Trappist 1 este încremenit în ceea ce oamenii de știință numesc Tidal Locking);

• evoluția vieții pe Trappist: o consecință a faptului că planetele gravitează în jurul unei stele pitice este apariția unor structuri organice mult mai sofisticate, datorită miliardelor de ani pe care Trappist 1 îi are în plus față de Soare. Așteptările descoperirilor transmise de rover sunt, așadar, pe măsură și cu atât mai intrigante cu cât par a se regăsi în manuscrisul premonitoriu renascentist;

• inserțiile de posibile istorii alternative, fantastice, cu referirile de rigoare la manuscrise medievale, la muzee, biblioteci și colecții de artefacte rarissime, ce se vor decriptate în savante institute de xenobiologie;

Ce se putea, în opinia mea, îmbunătăți:

• tensiunea dintre personaje, care, în pofida minunățiilor receptate de la peste 40 de ani lumină, rămâne una liniară, previzibilă;

• finalul în cheie detectivistică, abrupt, nerezolvat, care nu răspunde măcar parțial semnelor de întrebare legate de complexitatea evoluției organice într-un mediu exterior Terrei.

2) Capul de somn, Mihai Alexandru, Ed. Universității de Vest, 2019 (Cenaclul H.G. Wells Timișoara, Proză 1969-2019)

Un text criptic, care începe prin anunțarea unui neverosimil accident nuclear, ce vaporizează 4% din suprafața oceanului. Orașul, unde locuiește personajul-povestitor, se vede sufocat 10 zile sub zăpadă, fapt care împinge locuitorii la acțiuni extreme, inclusiv la fel de neverosimila ucidere a unui concitadin, care profețise sfârșitul lumii.

Starea de panică e întețită de incredibila și misterioasa mare formată într-o vale bizară, din topirea la fel de bizarilor nămeți. Sub lacul acesta gigantic, făpturi cu mustăți și capete de somn își fac apariția. O astfel de creatură talasică seduce povestitorul, în forma unei soporifice Monica. Îndrăgostirea ne este detaliată cu o inspirată aplecare spre imaginativ și estetic, paragrafele lirice fiind cele care mi-au plăcut cel mai mult: Sub munții semeți, albaștri, se înșirau, într-o defilare de paradoxuri, mari piramide ninse de-a lungul aleii tăcute și pustii, așternând asupra ei o umbră caldă, densă, mângâietoare. (…) Revărsarea de bucle ce-i contopea umerii, de obicei, cu discrete sclipiri arămii, se transforma într-o constelație densă, strălucitoare, răcoroasă și înmiresmată ca o grădină înourată. (pag. 12)

Finalul, încriptat în cheie onirico-tanatică, ne duce pe malul mării de ocazie. Imaginile postapocaliptice sunt frumoase, lirismul percutant, bine închegat în arhitectura narațiunii, însă, eu unul, aș fi preferat mai multe indicii, simbolice sau estetice, în vederea decapsulării deznodământului.

3) Genotip de lux, Cotizo Draia, Ed. Universității de Vest, 2019 (Cenaclul H.G. Wells Timișoara, Proză 1969-2019)

Un mutant primește misiunea de a omorî o tehno-gheișă, într-un viitor cyberpunk, în care, citez, Specia umană explodase într-o imensă varietate. (pag. 86)

Povestirea lui Cotizo Draia este plină de vigoare, bogată în imagini sau semnificații, cu idei originale și o tehnică salutară a frazării condensate. Fiecare descriere își are locul său, fiecare concept este devoalat la momentul potrivit, într-un crescendo al mizei și al tensiunii, administrate cu virtuozitate.

Mi-a plăcut în mod deosebit decorul palatului multicolor, bordel cosmic aflat într-o periodică, însă rară, pogorâre, cu frecvență semicentenară, asupra unor clienți care așteaptă cu voluptate mistică flacăra inițială a libidoului, (…) târfa rătăcitoare printre stele. (pag. 85) În această lume psihedelică lasere multicolore se întrețeseau la diferite înălțimi, materializând reclamele și lozincile obscene înregistrate pe imense panouri de cristal pelicular. Iar în fundal –  umbrele fastuoase, impresionante, ale orașului, cu clădirile sale baroce din cuarț sintetic. (pag. 85, 86)

Un singur element mi s-a părut distonant, dialogul dintre porno-gheișă și mutant, care se dorește profund, cu inserții filosofice, însă nu are suficient spațiu narativ pentru a deveni, cu adevărat, existențial. Replici de genul Moartea nu există. (…) E o banală pierdere de informație, urmate de răspunsuri precum Ai dreptate, există doar plăcerea (pag. 89), sună ușor forțat sau nenatural, într-un cadru în care protagoniștii n-ar fi trebuit decât să rupă așternuturile, pentru extazul muritorilor de rând, care nu au acces la sex direct, fiind doar abonați la serviciile holo-erotice ale telematelor (altă idee cu ramificații care se cer dezvoltate). După cum se încheie, inspirat, povestirea, acela era, în fond, un templu al dragostei. (pag. 90).

4) The Case of the Somewhat Mythic Sword, Garth Nix, Tor.com

Sir Magnus Holmes, vărul celebrului Sherlock Holmes, este chemat de un berar să investigheze apariția ciudată a unui cavaler jerpelit, care nu mai dorește să plece din pivnița tavernei.

Începutul povestirii este deopotrivă dinamic și amuzant, îmbinând într-un aparent melanj specific stilului și tehnicilor fan fiction, elemente din lumea lui Harry Potter, a lui Sherlock Holmes sau a holopunților din Star Trek – decorul victorian închipuit de Carth Nix m-a dus cu gândul la orășelul irlandez holografic, Fair Haven, unde-și făceau veacul personajele din Star Trek Voyager în lungul lor drum spre casă.

Acțiunea devine, totuși, confuză. Înțelegem că Sir Magnus Holmes ține de divizia investigatorilor alchimiști, complementară celor convenționali, reprezentați de Sherlock. Ca orice vrăjitor care se respectă, Sir Magnus are o asistentă, Susan Shrike, de care e îndrăgostit și nu prea. Ea, la fel.

Aflăm, apoi, că Sir Magnus este depozitarul, mai mult sau mai puțin voluntar, al unui blestem derivat din încarcerarea unui mag răuvoitor, Krongeitz, în care se transformă, la nevoie, pentru a anihila inamicii Coroanei. Până și misteriosul cavaler aparține unei lumi reziduale, un soi de ecou al legendarei Excalibur, nimeni altul decât Sir Bedivere… Sau, mă rog, ecoul acestuia.

Deși bogată în imagini, cu o descriere minuțioasă a pivniței, a vestimentației personajelor, a înfățișării decrepite a cavalerului, povestirea se ramifică și întortochează în căi prea sinuoase pentru gusturile mele în materie de urban fantasy. Poate ar fi meritat extinsă într-o nuvelă sau într-un roman. Altfel, mi-a dat ușoara senzație că a fost scrisă și, pe cale de consecință, condensată pentru apariția într-un magazin online.

5) Erik și Dragon, Teodora Matei, Ed. Tritonic, 2019 (Volum de povestiri fantasy și fantastice intitulat Sub apa dragonului strâmb)

Narațiunea oferă multe indicii specifice unui basm cult, cel puțin în partea de început. Povestea consacrată, un mezin, trei frați în vizită la Împăratul Roș, un urs, o vrăjitoare, încercări inițiatice, artefacte magice. Aceste ingrediente, la care autoarea apelează cu dezinvoltură, îmbinându-le virtuos, constituie punctul forte al povestirii. Cu toate acestea, sunt câteva elemente care, în opinia mea, ar fi trebuit tratate cu mai multă minuțiozitate. Exemplificăm:

• mezinul (în cazul nostru, Erik, deși, eu unul aș fi optat pentru alt nume, în linia rezonanței arhaice a împăraților-frați) este sfătuit de vrăjitoare să ceară tatălui hainele din tinerețe; deși inspirat ca inserție fantastică, acest aspect nu este explicitat până în final, nu contribuie cu nimic semnificativ la deznodământul misiunii inițiatice la curtea unchiului pretențios;

• similar, melomania dragonului, nu are niciun rol narativ; din punct de vedere estetic, am încercat să înțeleg cum ceea că părea a fi un basm cult, cu inorogi și împărății peste mări și țări, se poate alătura trilurilor din canțonete italienești sau vocalizelor de tip O sole mio; când versificările șopârlei se îndreaptă, fără echivoc, spre formații de tipul Iron Maiden sau Guns N’ Roses, ajungi să te întrebi de ce ți se propun fragmente care aduc a Ion Creangă, asezonate cu inserții de tipul finalelor Eurovision. Orice sens ar fi avut în economia și în logica textului, trebuie să recunosc că, eu unul, nu l-am putut desluși. De ce era Dragonul buclucaș expert în heavy metal, iarăși, n-am putut pricepe;

• pe alocuri, stilul arhaic are de suferit, cum e cazul ministrului care îl așteaptă pe mezin. Cuvinte contemporane sparg de multe ori acea ritmicitate interioară anistorică specifică lumii basmelor. Exemplificăm: Respecta deciziile partenerului. Era mai experimentat. Dragon aplică aceeași tactică din cazul ‘’Inorogul’’. (pag. 176);

• anumite delimitări spațio-temporale sunt neglijate. Spre exemplu, deși călătorește la capătul lumii, peste șapte împărății, la întoarcere Erik uită să mănânce, pentru că, oricum, se grăbește să ajungă la domnița Zafira, cale de-o zi.

Cu un început entuziasmant și nuanțe moderniste pe care, din păcate, n-am reușit să le înțeleg în ansamblul textului, povestirea Teodorei Matei, inițiatică în raportul descoperirilor la care suntem martori alături de (anti)eroul Erik, invită la meditații muzicale ritualice, sub adăpostul ramurilor de cais, în vecinătatea domnițelor cu bucle de azur.

6) Prințul din Çeretkipi, Lucian Dragoș Bogdan, Ed. Tritonic, 2019 (Volum de povestiri fantasy și fantastice intitulat Sub apa dragonului strâmb)

Un text cu fir narativ amplu dezvoltat, într-o cetate-stat cu denumire exotică, asupra căreia autorul se apleacă inspirat, cu descrieri amănunțite. Mi-au plăcut în mod deosebit pasaje și inserții specifice genului fantasy pur, cum ar fi: Nadír îi mulțumi, apoi părăsi palatul. Cetatea dormea deja de multă vreme. În timp ce mergea pe aleile străjuite de umbrele întunecate ale pomilor, văzu strălucirea verde-pal a unei stafii – o siluetă ce pâlpâia deasupra crăpăturilor unei lespezi. Murmură o incantație menită să transforme arătarea într-un simplu abur. (pag. 111)

Çeretkipi este un nod comercial unde neguțători din lumea-ntreagă andochează corăbiile în sperața unor afaceri bănoase. Cale de câteva zile, primii care au dezlegare la descoperirea și cumpărarea minunățiilor din calele navelor sunt demnitarii aparținând familiei imperiale, apoi sfetnicii apropiați ai împăratului. Ulterior, pântecele corăbiilor devin accesibile și pentru muritorii de rând, locuitori obișnuiți ai cetății.

Toate bune și frumoase până când, într-o zi, prințul moștenitor este răpus de o boală misterioasă, contactată pe una din corăbii. Împăratul arestează, imediat, toți negustorii și încredințează dezlegarea crimei unui înțelept al locului, sub rezerva execuției sumare în cazul în care ițele asasinatului rămân nedeslușite.

Deși peregrinările investigatorului medieval de ocazie mi s-au părut un pic prea întortocheate, spectacolul cetății, al artefactelor, al ființelor magice (de la păsări de foc, până la gărzi-fantomă) reliefează calitățile unui scriitor experimentat. Deși toate aceste elemente magice luxuriante nu par să aducă noutăți semnificative în cadrul genului, parfumul și nuanțele detectivistice oferă textului vigoare, prospețime narativă și posibilitatea unui deznodământ neașteptat, pe care Lucian-Dragoș Bogdan o fructifică cu siguranța unui autor stăpân pe mijloacele și tehnica artistică.