Versiunea lui David Lynch, acel Dune din 1984, a trilogiei semnate de Frank Herbert, în pofida ambițiilor sale, n-a dat prea multe semne că demersul cinematografic s-ar apropia măcar de spiritul cărții. A fost tratată superficial, fără o percepție profundă a lumii viitorului omenirii, descrise de Frank Herbert în timp ce explora galaxia, colonizând-o. Pentru asta ai nevoie de Ghilda Navigatorilor și de „spice”. Sunt cam singurele elemente din această space-opera propusă de David Lynch, care amintesc de carte. Da, mai există fundalul deșertificat de pe Arrakis, mai apar și viermii-de-nisip, clanurile rivale, un imperiu schițat în grabă prin aluzii și câteva dialoguri.
Iată însă că în anul de grație 2021 apare acest Dune, partea I-a, al lui Denis Villeneuve, un fan declarat al trilogiei semnată de Frank Herbert cu aproape 60 de ani în urmă. Nu este un remake după acel Dune al lui David Lynch. Este o interpretare cinematografică a cărții (suntem asigurați de către producătorii filmului că am văzut circa 50% din ceea ce se găsește în trilogie) și partea a 2-a va urma în funcție de cât de bine se descurcă în Box-Office actuala versiune. Se pare că cifrele vizavi se încasările filmului dau motive de optimism.
Publicul nu este intimidat de lungimea filmului (2 ore și jumătate) și vrea să vadă Dune (dacă n-are răbdare să citească trilogia) pentru că această versiune are un ritm narativ modern, efectele speciale sunt chiar spectaculoase – tehnologia graficii de film, CGI, a evoluat enorm din 1984 – care spulberă definitiv orice fior estetic promis de versiunea lui David Lynch. Îmi amintesc doar cât de butucănos, poligonal, grosolan, chiar, apare câmpul de forță individual în filmul lui Lynch, reprezentând limitele graficii video din acel timp. Iar actorii din film (Timothee Chalamet – Paul Atreides, Rebecca Fergusson – Jessica – Josh Brolin, Jason Momoa, Javier Bardem, Oscar Isaac and Stellan Skarsgard) au făcut o treabă excelentă. Au fost convingători în interpretare, dar personal nu cred că vreunul dintre ei va lua un Oscar pentru asta, pentru că premiile industriei cinematografice americane se dau după niște criterii ciudate.
În vastul deșert de pe Arrakis (fimările au avut loc în Iordania și Abu Dhabi) bântuie viermii-de-nisip, cutremurând acest univers de întinderi nesfârșite de nisip, răscolindu-l ca niște apocalipse la minut, adevărate terori subterane, care ies la suprafață cu botul dințos larg căscat, gata să te aspire în întunecimea trupului lor monstruos. Impresionant! Oricum, Villeneuve a demonstrat că înțelege universul lui Frank Herbert și știe să-l transpună într-un discurs cinematografic coerent și profund. Revenind la comparații cu precedenta încercare vizuală, David Lynch a ajuns să-și dezavueze propriul film, i-ar fi dat foc, însă și-ar fi dat foc și la valiză cu această ocazie. N-a apucat nici să facă o versiune de „final cut” regizorală, să arate cam cum ar fi vrut să fie filmul. Iar o altă versiune posibilă, cea propusă în anii 70 de regizorul chilian Alejandro Jodorowski, nici măcar n-a „decolat” din schițele prezentate de el la Hollywood. Deși îi avea în distribuție pe Orson Welles (în rolul baronului Harkonen), pe Mick Jagger, ca Paul Atreides, muzica de Pink Floyd (Roger Waters se gândea deja la un album Dune), Jodorowski n-a obținut sprijinul Hollywoodului. El prevăzuse ca filmul să aibă o durată de 8 ore. Are cineva curaj să stea 8 ore la IMAX? Probabil, în prețul biletului ar trebui inclusă și masa la Grillul Sârbesc din Food Court.