Outside the Wire, noul blockbuster Netflix, aflat pe primul loc pe lista de trending în România, este probabil cel mai prost film pe care îl voi vedea în 2021. Sigur, îmi veți atrage atenția că suntem în luna ianuarie, iar anul este abia la început. Dar eu vă zic, fără să fi călătorit în viitor și știind deja că nu mă voi feri și de alte producții de trei parale, că Zona Mortală, așa cum a fost el tradus în limba română (probabil de unul dintre traducătorii PRO TV-ului), va intra lejer într-un top al banilor irosiți pe lucruri insipide, ridicole și fără noimă.
Desigur, producătorii de la Netflix nu sunt străini de investiții masive al căror rezultat seamănă mai degrabă cu filmele făcute de tineri regizori aspiranți, ori de amatori care compensează lipsurile cu entuziasmul. Lista e lungă: Extinction (2018), In the Shadow of the Moon (2019), The Titan (2018), IO (2018) etc., ba chiar și seriale – Lost in space (2018- ) sau Iron Fist (2017-2018) care fac uitate filmele și serialele decente produse de Netflix. Și sunt multe: Anihilation (2018), I am Mother (2019), What Happened to Monday (2017), The Ritual (2017) sau The OA (2016-2019) și Stranger Things (2016), etc. Aruncate în malaxorul filmelor și a serialelor care încearcă să amestece toate gusturile și vârstele, media calității Netflix coboară undeva în zona „nici-nici și cam prea-prea”.
Pe nepusă masă, noroc cu pandemia, Outside the Wire a profitat de foamea consumatorilor de blockbuster science fiction, mai ales că 2020 ne-a prins fără Dune și fără tradiționalul Star Wars de Crăciun (dezamăgiți probabil și de Wonder Woman 1984), iar abonații platformei de streaming s-au înghesuit să vadă un film în care scenele cele mai așteptate (adică cele de acțiune) fuseseră deja vârâte, un vechi vicleșug hollywoodian, cu totul în trailerul lung de 3 minute, restul filmului fiind o încercare nereușită de a încăleca un clișeu bătrân de când lumea – am să vi-l spun fără niciun ocoliș – războiul este rău.
Regizat de Mikael Håfström, un regizor de altfel talentat – 1408 (2007) și Ondskan (2004) – Zona Mortală (ai crede că e un film de miercuri seara cu maestrul Seagal) este povestea androidului de luptă Leo (Anthony Mackie) și a tânărului Harp (Damson Idris), amândoi soldați în armata americană, care, într-un viitor apropiat, cutreieră o regiune devastată de război, undeva în Ucraina, însărcinați cu o misiune specială: aceea de a duce doze de vaccin unor civili afectați de o holeră.
Scenariul este construit pe relația dintre cei doi, care oscilează, mai ales din partea lui Harp, între suspiciune și încredere, între îndoială și camaraderie, Leo fiind cel care, la prima vedere, încearcă să își responsabilizeze tovarășul de luptă și să îl ghideze, pentru binele lui, prin toate etapele unei maturizării bruște, forțată de ororile războiului. Probabil, scenariștii vizionaseră de curând Fury și Training Day – filme pe care Ouside the Wire le pastișează cu vioșie, lucru care nu este neapărat rău dacă filmul ar fi încercat un pic mai mult decât să plaseze o poveste deja bătătorită într-un decor science fiction.
Astfel, pentru că povestea se sprijină pe construcția celor două personaje și pe motivațiile lor, deci pe arcuri narative, slăbiciunea cea mai mare a filmului o reprezintă tocmai detaliile ridicole din biografiile lor, ori din felul în care se comportă în relație unul cu celălat, sau față de evenimentele la care sunt martori. Uneori, aceste detalii devin atât de ridicole încât simți că e nimerit să pui pauză și să te minunezi. De exemplu: Locotenentul Harp, un tinerel care pare proaspăt ieșit de pe băncile academiei, are, de fapt, 56 000 ore de pilotat drone de război, adică un pic peste 6 ani (zi și noapte) de serviciu non-stop. Experiența astfel acumulată ni-l face antipatic chiar de la început, când îi revine decizia de a sacrifica, cu prea puține remușcări, 2 soldați pentru a salva alți 38 (ni se spune ulterior că ar fi avut dreptate), eveniment care îi atrage sancțiuni disciplinare pe care protagonistul le consideră exagerate. Ba chiar, pentru a păstra proporțiile ridicolului, Harp intră în conflict cu superiorii săi, atitudine întâmpinată cu blândețe de ofițerii armatei americane (știm cu toții că disciplina este opțională în cea mai performantă armată din lume). Un erou, ce mai…
Evident, aceste remușcări apar ulterior acolo unde scenariul simte că trebuie să ni-l apropie pe Harp și să îl transforme în protagonist. Cum anume? Prin câteva flashback-uri idiot plasate atunci când e tânărul soldat e nevoit să ucidă un insurgent terorist. Lumea din jurul lui se năruie, iar regretele îl năpădesc, probabil o repercusiune logică pentru oricine e nevoit să ucidă chiar și un inamic (că tot am menționat Fury), dar care își pierde veridicitatea atunci când personajul în cauză are nici mai mult și nici mai puțin de 56 000 de ore de serviciu militar.
Relația lui cu Leo începe și ea sub auspiciile bizare ale scenariului scris pe genunchi. Androidul experimental cere ca Harp să intre în serviciul lui. Motivul nu este foarte clar, nici măcar la sfârșit, în afara faptului că tânărul are o minte dezghețată care îi permite să „gândească nonconformist/think outside the box” – regizorul presupunând astfel că e suficient să lipești un slogan de fruntea unui personaj pentru a-l face interesant și relevant – nonconformism care se va întoarce împotriva planurilor ascunse ale lui Leo. Da, ați citit bine, robotul are planuri ascunse, probabil cea mai proastă decizie a filmului, care a ținut morțiș să fie mai mult decât o explorare anostă a ororilor războiului.
Viitorul presupune existența unor roboți soldați, lipsiți de conștiință – unelte programate să lupte alături de oameni. Leo este un prototip, singurul care are autonomie cognitivă, un fel de soldat universal care, din bunătate exagerată și îngrijorat de soarta unei omeniri înarmate cu soldați de tinichea care pot gândi, decide că singura rezolvare este să se auto-saboteze. Cum anume? Țineți-vă bine de mânerele scaunelor, pentru că explicația e atât de aiuristică încât s-ar putea să picați sub birou.
În toată încâlceala acestui război în Europa de Est, explicat printr-un infodump absolut plictisitor (insurgenți, război civil, misiuni internaționale de pacificare etc.), miza cea mare este, ca întotdeauna, cine controlează bombele nucleare – rușii, americanii sau insurgenții care nu fac parte din nicio tabără? Leo decide (vă țineți bine, da?) să intre în posesia codurilor secrete ale rachetelor și să le detoneze în câteva orașe de pe coasta de est a Americii. Astfel, americanii, oripilați de un android autonom, cu putere de decizie, vor opri programul roboților gânditori, iar pacea va domni peste tot pământul. Firește, el uită că nu uneltele războiului determină oamenii să se măcelărească (uneori a funcționat chiar invers), ci chiar natura noastră, indiferent de puterea militară de care dispunem. Vorba aia, robotul întâi o croiește, apoi o gândește.
Planul lui eșuează în ultima clipă, oprit fiind chiar de Harp, care coboară din caruselul emoțiilor și devine (încă nu e clar de ce el) salvatorul Americii (sau a întregii umanități) – viitorul rămâne ambiguu. Ultima scenă, funda aruncată fără chef pe acest film construit în răspăr, îl înfățișează pe Harp pășind încrezător, cu un zâmbet în colțul buzelor, în asfințit, ca eroii de pe vremuri – un sfârșit demn pentru amestecul ridicol, presărat cu clișee, nefocalizat și aiuristic al unui film care încearcă să ne convingă (pentru a nu știu câta oară) că războiul e nasol. Și că Inteligența Artificială e periculoasă. Și că oamenii sunt răi. Și că roboții sunt și mai răi (sau nu?) Și că americanii sunt agresori.
Greu de zis la ce anume s-au gândit scenariștii și regizorul atunci când au aruncat la grămadă, pe negândite, idei împrumutate din alte filme, însă, după cum era de așteptat, rezultatul final este genul de ciorbă reîncălzită pe care Netflix încearcă ocazional să ți-o servească mizând pe faptul că ți-e atât de foame (de filme blockbuster) încât o vei înghiți pe nemestecate. Așa se întâmplă când nu ai un Star Wars de Crăciun, care să adune la un loc toate ingredientele proaste (lăsând cale liberă filmelor bune) și să îți provoace o criză cumplită de fiere (cinefilă). Poate totuși Dune…
1 comentariu
Trailer-ul filmului este destul de interesant…