V-am spus în episodul trecut despre „primul concurs internațional din țările socialiste pentru cele mai bune povestiri de anticipație”. Acesta fusese anunțat în numărul 174 al Colecției „Povestiri Științifico-fantastice” (din 15 februarie 1962). Apoi, începând cu numărul 182 și continuând până la numărul 198, adică din 15 iunie 1962 până în 15 februarie 1963, CPȘF a publicat o serie de texte trimise în concurs, unele dintre ele fiind chiar premiate. Trebuie spus că premiile au fost de două feluri: premii naționale și premii internaționale.
În numărul 191 al Colecției (apărut pe 1 noiembrie 1962, adică într-o joi) au fost publicate două povestiri din cadrul concursului: Zidul metacosmic de Ion Mînzatu (R.P.R.) și Lumina neagră (Черный Свет) de Aleksandr Kolțov (U.R.S.S.). Se cuvine să fac o precizare menită să risipească oarece confuzii. În CPȘF autorul apare ca Ion Mînzatu, nu știu din ce motiv. Numele său real este Ioan și nu Ion. A existat cândva un scriitor pe numele său Ion Mînzatu, născut în 1902 la București și decedat în 1986 la Milano. Acesta a fost cunoscut în epocă mai mult sub pseudonimul său literar: Nello Manzatti. A mai fost cunoscut și pentru numeroasele piese de muzică ușoară pe care le-a scris și, în parte, le-a și interpretat. De asemenea, a fost un simpatizant al Gărzii de Fier, căreia i-a livrat câteva compoziții de marșuri militare.
Ioan Mînzatu – născut în 11 august 1932 la Bobâlna, județul Cluj –, are o oarecare notorietate și cu siguranță că vi-l aduceți aminte: la începutul anilor 90 a fost un politician destul de activ. În 1990 (9 februarie – 20 mai) a fost chiar vicepreședinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, alături de Ion Caramitru, Cazimir Ionescu, Károly Király și Radu Cîmpeanu. Președinte CPUN a fost Ion Iliescu, cum altfel.
În 1990 a înființat Partidul Republican din partea căruia a și candidat la funcția supremă din stat în 1992. La concurență cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Gheorghe Funar a obținut 362.111 de voturi, adică 3,04% din totalul de voturi exprimate de electorat. Ioan Mînzatu a renunțat la cariera politică și a revenit la cercetările sale din domeniul fizicii și biologiei.
În 1958, în numerele 90 – 94, i-a fost publicat romanul Paradoxala aventură, roman care a marcat debutul său în cadrul CPȘF.
Povestirea Zidul metacosmic, a doua apariție a lui Ioan Mînzatu în paginile Colecției, a primit premiul al III-lea în cadrul „primul concurs internațional din tarile socialiste pentru cele mai bune povestiri de anticipație”. Dar, atenție, e vorba doar de premiul național.
Ce-am remarcat în Zidul metacosmic a fost nonșalanța cu care autorul umple întreg universul cunoscut cu oameni. Există o Mare Uniune Intergalactică care cuprinde practic toată Metagalaxia, adică universul observabil. În interiorul acestei Uniuni trăiesc „trilioane de trilioane de oameni”. Un trilion este un miliard de miliarde, adică 1018. Un trilion de trilioane ar însemna 1036 de oameni. Având în vedere că numărul total de protoni, neutroni și electroni din întregul univers este estimat la 3,28 x 1080 și cunoscând faptul că numărul mediu de protoni, neutroni și electroni din corpul uman este de 8,4 x 1028, rezultă că întregul univers ar putea conține 3,9 x 1051 de oameni, presupunând că întreaga materie ar fi convertită în atomii și moleculele necesare pentru fabricarea unui adult de 70 de kilograme. Prin urmare, Metagalaxia colcăia de oameni care, atenție, n-ar fi fost dispersați în mod omogen prin spațiu ci s-ar fi aflat pe planetele capabile să adăpostească viața. Pe scurt, pe acele planete ar fi fost o aglomerație mai cumplită decât poți vedea miercuri dimineața pe peronul stației de metrou Piața Victoriei. Nu e de mirare că unii dintre oameni își luau câmpii și porneau să exploreze marginile universului.
Așa este cazul cu personajul Teron Nazaar Vlur. Acesta pornise cu astronava sa (galactonava Metacuant) să cerceteze frontiera Metagalaxiei, locul misterios de unde ajungeau la oamenii risipiți pretutindeni niște misterioase semnale „logice”. Deși nu o spune explicit, Ioan Mânzatu lăsa de înțeles că Metagalaxia ar fi fost o sferă enormă care plutea prin spațiul infinit. Ceea ce coincidea oarecum cu modelul de univers acceptat de știința sovietică. Ipoteza Big Bangului, chiar dacă era cunoscută la vremea aceea, era tratată ca o diversiune imperialistă care contrazicea flagrant și obraznic dogmele materialist-dialectice.
În fine, înainte de a muri în aventuroasa călătorie, Teron reușește să transmită lumii un mesaj, dar acesta este recepționat trunchiat. Aflăm, citind proza, că personajul se afla la distanța de un gigaparsec, dar nu știm față de cine. Un parsec este o unitate de lungime definită ca distanța de la care raza orbitei terestre (adică o Unitate Astronomică) este văzută sub un unghi de o secundă. Adică o paralaxă de o secundă, de aici și denumirea de parsesc. Ei bine, un parsec are cam 3,26 ani lumină. Cum gigaparsecul are un miliard de parseci, putem lesne calcula că Teron ajunsese undeva la 3,26 miliarde ani lumină. Nici măcar pe aproape de marginea universului. Ca fapt divers, cea mai mare structură cunoscută din univers are cam 3 gigapareseci, e vorba despre filamentul de galaxii cunoscut sub numele de Marele Zid Hercule – Corona Borealis. Dar să nu ne împiedicăm de detalii matematice și astronomice care ne strică zenul.
Imediat ce temerarul explorator trece în neființă, trilioanele de trilioane de oameni care aglomerau Metagalaxia trec și ei la fel de imediat în doliu. Asemenea tranziții spre doliu sunt tipice în societățile totalitare (vezi doliul pentru Stalin din URSS, doliul după Dej din RPR, doliul după Kim din RPDK) sau apar spontan atunci când piere o celebritate (Elvis, de exemplu). Pentru faptul că Teron avusese ideea să investigheze granițele Metagalaxiei și ciudatele mesaje venite din acele zone și murise în acel efort, îl fac pe acesta să fie numit „erou între eroi”. E de mirare că dintre trilioanele de trilioane de oameni nimeni nu mai avusese o asemenea inițiativă. Nici măcar cei care locuiau mai la periferie. Mai aflăm că Teron murise de tânăr, avea doar 3200 de ani. Având în vedere speranța de viață de atunci, putem lesne deduce că într-o generație sau două omenirea ar fi consumat întreaga materie din univers.
Imaginea unei omeniri răspândite peste întreg cosmosul nu era, pe vremea aceea, un lucru comun în sefe în ciuda faptului că imaginația autorilor de anticipație nu cunoștea și nu cunoaște nicio opreliște, nici măcar opreliști dictate de știință.
Mai apoi, ca o consecință directă a decesului lui Teron, este convocat Consiliul Galaxiilor, adică un fel de Mare Adunare Națională. Din acest consiliu făceau parte, desigur, toate galaxiile din univers care erau reprezentate de delegații lor care aveau puterea de a lua decizii. Ședințele acestui Consiliu erau televizate astfel că trilioane de trilioane putea urmări la teve dezbaterile, asta dacă unii nu aveau și altceva mai bun de făcut, de exemplu să citească o carte sau să joace table. Aparent, nu aveau.
Urmărind și noi ședința respectivă aflăm de la coordonatorul galaxiilor, un cetățean pe numele său Rem Nevi Steng, că galactonava era de fapt o superluminavă capabilă să se deplaseze cu o viteză de două trilioane de ori mai mare decât viteza luminii, adică 2 x 1018 x 3 x 105 = 6×1021 km/sec
Dacă e să luăm de bună raza universului observabil ca având valoarea de 4,4 x 1023 kilometri, rezultă în urma unui calcul simplu că Teron ar fi avut nevoie de 1,36 x 102 secunde. Da, 136 de secunde până la graniță. Adică undeva la două minute și jumătate.
Din minuta ședinței Consiliului rezultă că Teron nu a ajuns în două sau trei minute la frontiera Metagalaxiei. Poate s-a mai oprit pe drum să-și ia provizii, nu știm. Cert este că odată ajuns la marginea universului, s-a lovit de un zid și a pierit.
Mai departe, ca să nu mai lungim sosul ăsta pseudo-științific, prin fel de fel de procedee cibernetice ingenioase, este reconstituit mesajul trunchiat la navigatorului, dar și conștiința acestuia. Iar mesajul zicea așa: că Teron se afla la un Gigaparsec (adică nicidecum la marginea lumii), se simțea rău, nu-și putea descleșta gura și, cel mai interesant, că întreaga Metagalaxie este înconjurată de „forțe subnucleonice”.
Nu putem decât bănui ce înțelegea în 1962 fizicianul Mînzatu prin „forțe subnucleonice”. Poate câmpuri gluonice? Gluonii fiind purtătorii de forță între cuarci. Greu de spus.
Dar nici nu contează.
Aflăm că substanța subnucleonică reprezenta o stare haotică, primordială a materiei. Ceea ce are un oarecare sens, pentru că imediat după Big Bang, materia a existat pentru o gfracțiune infimă de timp sub forma cuarcilor liberi.
Dincolo de această barieră subnucleonică se puteau afla alte universuri similare cu al nostru. Și, ce să vedem, savanții acelor vremuri au reușit cu oarece efort să sape un tunel prin acest zid metacosmic. Și imediat ce navele oamenilor au trecut dincolo, s-au întâlnit cu navele unor entități care populau universul vecin. Și gata povestea.
Remarcabil cum într-un text scurt, Ioan Mînzatu construiește un fir epic de dimensiuni cosmice. Dar jongleriile spectaculoase cu numere enorme de oameni, cu viteze supraluminice șamd, nu salvează proza de la submediocritate. Pentru că abordarea literară a ideii este aproape la nivel de compunere școlară. Personajele sunt de carton, trăirile lor ar da bine azi într-o telenovelă mexicană de serie B. Deciziile care se iau par a fi desprinse din procesele verbale ale unei asociații de chiriași dintr-un imobil oarecare naționalizat.
Slab este și aparatul matematic folosit de fizicianul Ioan Mînzatu, lucru care nu poate fi trecut cu vederea.
Prin urmare, nimic nou sub soare. Prozele sefe din scumpa noastră patrie din anul 1962 păcătuiau în continuare printr-o dureroasă lipsă de calitate atât literară cât și ideatică.
Următorul text se numește Lumina neagră. N-am nicio referință despre autor, nu știu decât că-l chema Aleksandr Kolțov și că mai publicase în URSS prin 1960 un text intitulat Тайна белой дьяволов, adică Misterul diavolilor albi. Probabil tot o proză sefe.
În povestirea din numărul 191, autorul abordează tema memoriei speciei. Există o memorie recesivă pe care o are fiecare om și prin care își poate accesa trăirile și amintirile străbunilor săi, ne spune autorul. Ideea în sine este tulburătoare și, desigur, am mai întâlnit-o în decursul timpului în diverse locuri. Spre exemplu în Dune, dar și în CPȘF, într-o proză intitulată Mesagerul mnezic, proză despre care e foarte posibil să mai vorbim.
În Lumina neagră avem de a face cu Dant, un personaj născut în cosmos, la bordul unei nave. Prin forța împrejurărilor acesta ajunge pe o planetă într-un sistem binar care conținea o stea luminoasă, dar și una întunecată, violetă. Acolo se amorezează de Oniko.
Dant crescuse singur pe nava sa, așadar nu cunoștea alți oameni în afară de tatăl său, dar știa că trebuie să ajungă pe Pământ și voia s-o ia cu el pe Oniko.
Cât stă în lumea fetei, află că steaua întunecată era cea care proteja viața, în vreme ce steaua luminoasă avea darul de a ucide. Era limpede, prin urmare, că Oniko n-ar fi putut viețui alături de Dant pe Pământ.
Toate aceste lucruri le aflăm din sondarea memoriei recursive a personajului, odată ce acesta ajunge acasă. Dar, pe măsură ce Dant este sondat de Evida și Gorn, pe Pământ, aceștia află că misterioasa lumină neagră, la care Oniko făcea referire în gândurile personajului, se pare că avea proprietăți aparte și ar fi putut fi o sursă infinită de energie.
Prin tot felul de experimente, Evida și Gorn reușesc să exploreze complet memoria lui Dant și să descopere că orice „corp material lipsit de energie gravitațională” putea fi un receptor de lumină neagră. Și gata povestirea.
Păcat, pentru că proza chiar e decent scrisă și pe lângă ideea de memorie fixată în codul genetic, mai prezintă cititorului o noțiune stranie pentru acei ani, dar cu care azi suntem oarecum familiarizați: energia întunecată.
Lumina neagră este o proză mai bine articulată decât Zidul metacosmic, accentele lirice și dramatice din text chiar se îmbină armonios. Dar, cum spuneam, păcat că finalul este expediat copilărește.
Ilustrația copertei numărului 191 a fost realizată de Nic. Nicolaev.
În ziua de 1 noiembrie 1962, atunci când numărul 191 era oferit publicului prin chioșcurile de difuzare a presei și prin tutungerii sau magazine sătești, se lansa din Uniunea Sovietică sonda Sputnik 24 cunoscută și sub numele de Mars 1. Tot în aceeași zi, sovieticii au început să demonteze rachetele nucleare din Cuba. Fizicianul sovietic Lev Landau primea Premiul Nobel pentru „contribuțiile sale în studiul condensării materiei și studiul heliului lichid”.
În RPR colectivizarea fusese încheiată cu succes încă din vară. În duminica următoare, pe 4 noiembrie, la TvR urma să fie difuzat filmul sovietic „713 cere aterizarea”, un film de suspans în care echipajul unui avion de pasageri este otrăvit în plin zbor, deasupra oceanului.
