Începută de Michael Haulică, prin aducerea între aceleași coperte a trei texte de autori diferiți, seria 3.X a continuat la Tritonic și după ce Michael nu s-a mai ocupat de colecția Tritonic Sci-Fi și implicit de seria curentă. Dacă primele două volume conțineau exclusiv texte de Sebastian A. Corn, Dănuț Ungureanu și Michael Haulică, odată cu 3.3 paleta de autori este diversificată, în colecție apărând și alte nume. Începând din 3.4, volum care are exact aceeași componență cu prezentul, Daniel Timariu, Lucian Dragoș Bogdan și Teodora Matei devin numele cele mai prezente ale seriei.
Dacă până acum conceptul propunea povești de sine stătătoare, volumul 3.7 aduce cu sine povestiri legate de întâmplările unor serii mai ample ale celor trei scriitori, împrumutând și personajele acestora. Cartea, în sine, devine un „teaser”, un obiect promoțional, prin care un cititor care nu a luat contact cu lumile ficționale ale celor trei este inițiat și se poate decide pe care dintre ele le va aprofunda. Iar pentru cititorii deja familiarizați cu cele trei opere extinse, cartea mai oferă câte o mică gustare.
Datorită faptului că aceste texte au cap și coadă, fiecare povestind câte o întâmplare care poate fi înțeleasă la un nivel rezonabil și de cei care nu cunosc universurile, cartea putem spune că livrează ce promite, nu înșală așteptările cititorilor. Desigur, pentru fanii serilor, pentru cei care deja cunosc personajele și istoriile acestora, aceste acțiuni pot fi mult mai bine puse în context, însă nivelul de înțelegere pe care-l capeți și citind numai aceste texte îți va fi suficient pentru a putea urmări motivațiile din spatele celor relatate.
Volumul este deschis de povestirea „Uitarea”, un episod conex seriei „Tenebre”, de Daniel Timariu. Am fost plăcut surprins să-l redescopăr pe detectivul Alex, cel care acționează între lumi, alături de companionul său credincios, câinele magic Qiqirn. În prima parte scena este doar pregătită pentru confruntarea dintre detectiv și zeitatea Uitare, dar regăsirea decorurilor timișorene a fost foarte plăcută vizual, la fel ca detaliile din viața – dacă-i mai putem spune așa – protagonistului, presărate cu tot felul de amintiri și năstrușnicii magico-tehnologice. Deși în această povestire drama personajului este menționată fugar, prin câteva tușe bine alese, ea este pentru cititor una autentică, se simte. La fel cum se simte și personajul canin, prin cele câteva replici ale sale.
„Până la urmă mă decid. Qiqirn se ridică și el, simțindu-mi intențiile. Închid laptopul și-l dau la o parte. Plicul tronează acum chiar în fața mea, galben intens, luminând ca un soare. Pecetea se zvârcolește, cuprinsă în strânsoarea șnurului. Qiqirn s-a urcat pe scaunul vizitatorilor și stă încordat.
– E doar o invitație, îi zic, nimic altceva decât vorbe.
Dă din cap, dar nu spune nimic. Își linge nasul, fără a-și lua privirea de la plic.”
Ceea ce urmează e o discuție destul de abil meșteșugită între detectiv și personificarea uitării, în care Daniel Timariu reușește să se convingă pe sine, și pe cititori, că a uita e un lucru bun, că fără uitare nu ar putea exista inovație și progres. Mi-au plăcut argumentele, am găsit atmosfera poveștii ca fiind absolut fascinantă, demnă de un „Urban Fantasy” de cea mai bună calitate, așa cum e Tenebre.
Urmează apoi „Taine la castel”, povestirea desprinsă din lumea seriei „Povești la castel” de Teodora Matei. Aici îl vom descoperi pe Nikos, confruntat cu decizia de a onora sau nu o invitație veche, de a se întâlni cu persoane potențial periculoase, dar care-i pot dezvălui unele mistere legate de trecutul său și al familiei sale.
Ceea ce îl prinde pe cititor în prima parte a povești e dialogul lui Nikos cu fiul său, Simon, în care acesta îi dă pilde de înțelepciune pură, copilărească, iar adultul le recunoaște ca atare:
„—Trebuie să mergi acolo! Dar nu singur, vreau să vin cu tine! zise Simon, hotărât.
– Nu cred că-i o idee bună…, ezită Nikos.
– Eu sunt parte atât din familia lor, cât și din familia ta. E posibil ca prezența mea acolo să te ajute. De-a lungul vremii, resentimentele s-au mai estompat, însă e posibil să dispară de tot dacă îți voi fi alături.
Baronul își bătu fiul pe umăr, recunoscându-i justețea raționamentului.”
Scenele magice care răsar neanunțat din cotidian și revelația de care avem parte, odată cu baronul, fac textul ofertant până la final.
Ca un aspect pozitiv pentru volum, am remarcat elementele comune pe care primele două povestiri le folosesc (plicul cu invitația misterioasă, decizia grea a personajului, confruntarea verbală), pentru a crea trasee narative total diferite.
În fine, volumul este încheiat de „Vremea dinaintea timpului”, text legat de „Cartea Haosului” de Lucian Dragoș Bogdan, un basm asamblat. Pe model Marvel / DC, Lucian a adunat ființe mitologice sau legendare din mai multe surse, obligându-le să coopereze. Dată fiind intriga anunțată încă din titlu, „Cartea Haosului”, acest lucru e de înțeles, asupra interconectării lumilor posibile insistându-se destul de mult de-a lungul poveștii.
Meditația asupra pierderii puterii Morții reprezintă un alt element de unitate al volumului, aceasta materializându-se în povestea lui Lucian sub forma unei zeități, la fel ca Uitarea din povestea lui Daniel, și ea preocupată de propria soartă, însă în condiții diametral opuse. Dacă la Daniel tehnologia era cea care amenința existența zeului Uitare, la Lucian lucrurile sunt mult mai haotice, mecanismele prin care Moartea urma să-și piardă obiectul muncii ținând de vicierea ordinii lumii în sine.
„—Puf! Te vei destrăma, puțin câte puțin, până când vei deveni prea slabă ca să te mai poți opune. Și atunci, din atotputernică, vei ajunge o ființă obișnuită, purtată de colo-colo de curenții ce trec de la o lume la alta.
Sirena hohoti și se lăsă să alunece înapoi în bazin.
– Măreața Moarte readusă la o creatură neputincioasă. Un simplu și banal pion.”
În concluzie, volumul reprezintă o bună carte de vizită pentru toate cele trei serii, iar prezența stilurilor atât de diferite oferă o varietate în care sunt mari șanse ca orice cititor să găsească cel puțin un element pe placul său.
