Doina Ruști este probabil cea mai relevantă autoare contemporană de literatură fantastică din România. Câștigătoare a mai multor premii literare cu greutate, tradusă și publicată în numeroase limbi, ea a beneficiat de prea puțină atenție din partea fandomului românesc dedicat literaturii fantastice. Și asta, cred eu, se datorează faptului că fandomul nu a perceput-o ca aparținându-i, deoarece, încă de la lansare, Doina Ruști nu și-a asumat periferia, nișa, ci a vizat marea literatură, care a și acceptat-o.

Dintre multele sale cărți, voi alege pentru o scurtă cronică cea mai recentă apariție editorială, și anume „Paturi oculte”, romanul apărut în 2020 în colecția „Biblioteca de proză contemporană” a editurii Litera. În aceeași colecție a mai apărut și cartea „Omulețul roșu”, anul acesta, însă aceea este o reeditare, omulețul fiind chiar romanul de debut al Doinei. Despre el, într-o cronică viitoare.

Paturi Oculte este povestea a doi tineri care-și împletesc destinele în jurul istoriei unor paturi magice și a legendei făuririi acestora. Plasată în Bucureștiul zilelor noastre, acțiunea începe în forță, cu Flori, protagonista, ieșind tiptil dintr-un apartament străin, în care dormise și-n care, în timpul somnului ei, avusese loc o presupusă crimă.

O presimțire îi taie puterile, răsuflarea. E o aberație care prinde rădăcini nebunești. Vorbele de la ușă se transformă în șoapte, apoi un glas amenință că ușa va fi spartă, dacă e cineva, să se dea la o parte, să nu stea acolo. În bucătărie zace un mort, iar ea știe cine e mortul. Deși bretonul îi acoperă fața, în lumina puțină se ghicește sacoul de catifea, i se vede pantoful. Geanta, și ea cunoscută, se ține încă de umăr.

Pornind de la această scenă puternică, la care se va reveni episodic, textul ne prezintă crâmpeie din viața eroinei principale, începând din copilăria în care descoperise un pat anume, în casa mătușii sale, Lionica, și până în studenție. De fapt, în toată ceastă perioadă, amintirea unor vise recurente, despre o livadă de roșcovi, o obsedează și o motivează să caute sursa viziunii. Aceasta a apărut pentru prima oară când ea a dormit în patul din camera cu pantofi a mătușii sale, apoi multă vreme a lipsit din viața ei, odată cu înstrăinarea acelui obiect, pentru a reapărea în adolescență. Cum visul-viziune se manifestă doar în timpul somnului petrecut în anumite paturi, Flori ajunge să-și dezvolte o obsesie pentru găsirea lor și elucidarea misterului livezii de roșcovi și a bărbatului din vis.

Aproape o lună a dormit în patul pe care Lionica îl avea din copilărie. Zilele acelei vacanțe s-au dilatat, iar acum, când se gândește la ele, îi apar în memorie lucruri fără importanță, cum ar fi un flacon de Apidermin uitat pe pervazul ferestrei. La ce i-o fi trebuit Lionicăi? Poate cineva îl uitase acolo, altă nepoată, în altă vacanță. Pe-atunci însă nu se gândea decât la bărbatul din pat. Dacă era cineva din familie? Poate unul din morți, proprietarul adevărat al casei, al patului?

În cu totul alte circumstanțe, despre paturile magice află și Lev, librarul, băiatul de bani gata al unei celebrități – numite „Diva” –, pasionat de texte vechi. Astfel, destinele lor ajung să se întâlnească, obiectul obsesiei lor materializându-se pe căi diferite în obiectele de mobilier străvechi. La fel de atent construită ca și a protagonistei, istoria lui Lev este de o cu totul altă factura, ea gravitând în jurul vieții boeme a artiștilor din București, plină de petreceri și probleme imaginare.

Nu după mult a descoperit anticarul de pe Academiei și-a cumpărat prima carte cu litere chirilice, ca și cea pe care-o furase, atâta că aceasta nu avea vreo însemnare, ci doar două litere, probabil inițialele unui nume, și un desen făcut de o peniță stângace.

Și aceasta este doar una dintre fațetele poveștii, cea petrecută în Bucureștiul contemporan și cosmopolit. Elementele precum librăria lui Lev, paturile însele, peisaje urbane, sunt toate zugrăvite în culori vii și detalii mărunte. Însă mai multe povești-în-poveste, petrecute în trecut, sunt presărate printre paginile cărții, cea mai cuprinzătoare fiind cea a Pipicăi și a lui Valache, presupușii făuritori paturilor, trăitori cu mai multe sute de ani în urmă. Însă mai e și povestea călătorului care dispare după ce-i dăruiește unui om, la întâmplare, o sămânță.

N-a fost un simplu tâmplar, ci un artist. Paturile lui au ajuns în cele mai mari case din București ori chiar la Viena, fiind făcute toate la cerere, pe măsura unor persoane care-i stârniseră interesul. Era chiar mai mult de atât, un mod de a-și exprima dragostea pentru Pipica, de la care a început totul.

Ceea ce uimește în primul rând la această carte este felul în care liniile narative ajung să se împletească, detaliile care inițial păreau doar estetice se dovedesc elemente de legătură. Practic, o mare parte din poveste e spusă de două ori, succesiunea evenimentelor fiind prima oară supusă percepției eroinei principale, Flori, însă căpătând un nivel superior de însemnătate odată cu relatarea ei prin prisma lui Lev.

La nivel de construcție, cartea beneficiază de două personaje principale foarte puternice, ajutate de mai multe personaje secundare bine definite și ele, dar care, neaflându-se în vizor decât episodic, nu produc alt efect decât în conturarea protagoniștilor prin interacțiune și experiențele astfel dobândite. Însă există și multă descriere, foarte bine realizată și care ajută în economia textului, contrastele realizate între orașul contemporan și cel din trecut insinuându-se vizual pe retina cititorului.

Am apreciat în mod deosebit finalul, felul în care fiecare din cele multe întrebări răsărite pe parcurs își găsește răspunsul. Nu există ațe lăsate-n aer, fiecare element introdus și-a căpătat un sens. Și, chiar dacă episodul de dincolo – nu spun mai mult, veți înțelege citind cartea – cred că putea fi ceva mai scurt, el creează acea rotunjime de care orice final are nevoie pentru a fi deopotrivă funcțional și memorabil.

Am găsit foarte multe elemente plăcute la scriitura pe care Doina Ruști o utilizează în acest volum. De la cântărirea atentă a fiecărui cuvânt și frazarea impecabilă în narațiunea omniscientă la particularitățile de limbaj ale personajelor. Din acest punct de vedere, pot spune că am primit ceea ce mă așteptam, Doina Ruști fiind o scriitoare versată. Ca în mai multe romane semnate de ea, și aici firele trecutului și prezentului se întâlnesc, la fel cum o fac și realul cu fantasticul. Însă fantasticul nu e doar un obiect de butaforie, el joacă un rol funcțional, de la el pornește acțiunea și cu el se încheie. El este motivația acțiunilor personajelor, nu poate fi pur și simplu ignorat.

Una peste alta, „Paturi Oculte” e o carte de neratat pentru orice iubitor de literatură română fantastică, o carte de referință nu doar pentru anul 2020, ci pentru gen în sine.

Paturi oculte